Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Scrisul și răul lumii

• Despre scriitori se spune că au nevoie de-un turn de fildeș, ca să-și transforme visele în versuri sau în povești. Se mai potrivește metafora aceasta cu timpul în care trăim? Cum se apără azi scriitorii de zgomotul și furia lumii? Cum își apără scrisul, de lupta pe baricade cu viața? O singură întrebare, pentru trei prozatori •

Filip Florian

Libertate unsă pe pâine

Propoziția asta simplă, de abecedar, scrisul face bine, e mai adevărată decât multe adevăruri, e un fel de lege picată din cer. După părerea mea, printre miile și miile de doctorii care există pe lume, printre des­cântece și leacuri băbești, prin­tre tainele chirurgiei, ale chimiei și ale băilor de nă­mol, nu există vreo cale mai sigură pentru vindecarea ră­nilor, a tuturor rănilor, indi­ferent dacă ele sunt vechi sau noi, decât scri­sul. Cumva (nu știu cum, în­tr-un chip miracu­los), scri­sul aduce și mân­gâierea sufletu­lui, și tihna gândurilor, e drumul cel mai scurt către o libertate interioară absolută, care nu ține cont de regimurile politice, de fazele lunii sau de banii din portofel. Scrisul nu e o religie, ci, cred eu, e liber­tate unsă pe pâine, o libertate fără egal.

Pentru mine, marea bucurie a scrisului vine tocmai din puterea aproape magică a închipuirilor, din truda (și voluptatea) de-a construi o lume care e a ta și numai a ta. Într-un roman inventezi, prac­tic, o lume, cu aerul, cu ființele, cu peisajele și cu toate mărunțișurile ei. Facerea unei lumi nu e lucru simplu, te stoarce de energie și îți ia nemaipomenit de mult timp. Poveștile în sine, faptele, se petrec în interiorul acelei lumi în care tu ești un soi de stăpân absolut, cel care dă viață din umbră, nu numai personajelor, ci și norilor, muștelor, frigului și furtunilor de praf. În lumea aia, o spun cu mâna pe suflet, te simți grozav de bine, pentru că e numai și numai a ta, nu e lumea unor guverne tembele (cum în România vezi la nesfârșit), a unei pandemii căzute din cer, a facturilor din cutia poștală, a mitocăniilor și a șoferilor apucați de pandalii. A crea o astfel de lume, doar pentru o nuvelă de zece-cincisprezece pagini, parcă e o trudă prea mare, o muncă istovitoare de care te bucuri prea puțin. La un roman, însă, îți petreci ani întregi în lumea ta, ai un fel de refugiu, de insulă, pe care poți fugi oricând din cotidianul cenușiu. Înainte de-a scrie o carte nu-mi fac planuri minuțioase, plec de la o idee care mă ațâță, mă înfierbântă, și las timpului și curgerii textului un rol important, mă las întru totul pe mâna duhurilor și a bunului Dumnezeu. Când dai naștere unui personaj, când plămădești un om din carne și oase, când îi imprimi un caracter și niște trăsături, vrei să fie viu (să gândească, să simtă, să miște) și, mai ales, să fie el însuși, nu să împrumute șabloane ori părerile altora, ca și cum ar fi o păpușă mecanică sau un manechin. Singu­rătatea e cu noi zi de zi, oricât ne-am minți sau ne-am face iluzii. Nu văd de ce în literatură lucru­rile ar trebui să stea altfel, de ce personajele ar tre­bui scutite de una dintre pecețile firii omenești. Mai ales că, doar în singurătate, fără măști și farduri, avem șansa de-a fi cinstiți cu noi înșine. E unicul drum spre adevăruri, nu spre vanități și închipuiri. Și mai e ceva. O convingere a mea că literatura e literatură numai dacă izbutește să ajungă la niște însușiri magice, dacă are tăria unei vrăji care te atra­ge în lumea cărții, a unei anumite cărți, ră­pindu-te o vreme din realitatea imediată. Or, cum în ziua de azi suntem pur și simplu bombardați cu știri, cum internetul geme de-o mulțime de prostii, singura șansă a literaturii e de-a fi altfel, de-a nu se bizui doar pe fapte și intrigi, ci mai ales pe felul în care sunt spuse, pe atmosferă și detalii. Una peste alta, fraza are un rol-cheie, fiindcă vrăjile nu sunt posibile fără incantații ori baghete făcătoare de minuni. Scrisul, după mine, nu e un joc de echi­pă, ci o boală strict personală, necontagioasă, cu simptome diferite de la pacient la pacient. Cred că fiecare autor e dator să-şi urmărească obsesiile, ţin­tele, voluptăţile şi vocea. E cazul ca fiecare scriitor să stea cât mai tihnit în hainele lui.

Florin Lăzărescu

Teancul de farfurii

Aveam 18 ani, stăteam pe prispa casei cuiva de pe celălalt deal al satului, unde bunica mă trimisese să iau (nu cumva să uit numărul exact!) patru seturi a câte zece farfurii fiecare. Și o tot auzeam înăuntru pe stăpâna farfuriilor cum le cioc­nea, le potrivea pe seturi, ieșea cu câte unul, când era gata, și mi-l așeza la picioare. Era februa­rie, dar mi se părea cumva cald, bătea soarele în­tr-un fel aparte, cum nu l-am mai văzut nici până și nici de-atunci. Și eu tremuram din tot corpul și mă întrebam cum ar fi ca femeia să spargă din greșeală câteva și să nu iasă la număr. Sau, și mai rău, ce fac eu dacă o să cad pe drum și o să sparg toate farfuriile. Ce-or să zică toți oamenii ăia, ce-o să zică bunica, mama și toate rudele, când se vor așeza la masă și n-or să aibă în ce pune ori mân­ca borșul. Și gândul acela – imaginea cu mine împie­dicându-mă pe drum și spărgând toate farfu­riile, cu oamenii ăia care vor aștepta borș ca proștii – m-a făcut de­o­dată să râd în hohote. Ceea ce era cu totul ab­surd și nepo­tri­vit situației: far­furiile erau pen­­tru praz­ni­cul de după în­mor­mân­tarea va­ră-mii – era ca și o soră pen­tru mine – care murise în­tr-un accident în munți. Zic „povestea”, pen­­­tru că atunci am conștientizat pen­tru prima dată răul lu­mii, răul cel mare, am re­alizat că mi se în­tâmplă con­cret. Nu doar că l-am simțit adulmecându-mă, ci i-am văzut parcă și chipul. În rest, există răul cel mic, al realității, care te atacă zilnic sub felurite chipuri, de când te naști pâ­nă în ultima clipă: un colț de pat de care dai cu capul după primii pași, mama care te obligă să mergi dimineața la școală, co­lega de clasă care nu te bagă în seamă, domnul ca­re-ți pune patru la mu­zică, Bacalaureatul, pre­zența obliga­to­rie la curs, portarul de la cămin, restanța, mah­mu­reala de după beție, șeful, nenea care-ți taie fața în trafic, prim-ministrul și păreristul de pe Facebook. În ce pri­veș­te scrisul, sunt câteva forme de rău de care în­cerc tot timpul să mă apăr. Să rezist la pre­siunea bres­lei, să nu-mi treacă prin cap ce va zice cutare con­frate sau cutare critic literar despre ceea ce scriu. Să nu mă chinui să par mai deștept decât sunt. Să nu complic inutil ceea ce poate fi spus foar­te simplu. Să nu folosesc adi­tivi, E-uri cu aro­mă identic naturală, pentru mai mult gust și multe gusturi de lectură. La toate astea aju­tă chiar scrisul. Noima pe care ai descoperit-o în cele de regulă fără de sens – și care îți oferă o anume protecție, fie ea și cât învelișul unui balon de săpun.

Adela Greceanu

Dare de seamă asupra lumii

La început nu m-am întrebat ce rost are scri­sul. Dar, pe măsură ce am înaintat în lite­ra­tură și în viață, m-am pomenit că tot mai des și în tot mai multe feluri îmi pun întrebarea asta. Oricât de multe nuanțe în defavoarea scrisului ar fi primit răspunsul, oricâte îndoieli m-ar fi ros, ceva a rămas totuși constant. Nu-mi pot închipui că n-o să mai scriu niciodată. În fond, scrisul nu e doar atunci când înșiri cuvinte pe o pagină. Scrisul e și o preo­cupare constantă, un fel de a ține le­gă­tura cu tine, cu ce ai tu mai profund și mai perso­nal, e o lucrare pe mai multe straturi, care uneori ajunge să se decanteze în­tr-un text. O lu­crare, o intervenție asupra a ceea ce vine spre tine din afara ta sau dină­un­trul tău. Un pro­ces de metabo­li­za­re, o permanentă tentativă de a în­țelege. Nu cred că actul de a scrie are nevoie să fie apărat de răul din jur. Scri­sul e, poate, și o for­mă de a te con­frunta cu răul, de a sta în fața lui și de a-l cerce­ta. Ce înseamnă răul din jur? Zgomotul și furia lumii, în toate formele lor, culminând cu cele care se încheie tragic? Păi, literatura tocmai cu zgo­mo­tul și furia lumii lucrează. Literatura e o lungă și sofisticată, deși mereu incompletă, dare de seamă asupra lumii, cu bunele și cu relele ei.

Nu știu dacă scrisul m-a apărat de rău, știu că m-am folosit de el ca să descompun mici momente de viață interioară sau exterioară, pentru că atunci când iei în scrisul tău ceva, ai un sentiment de vic­torie. Sigur că nu îndrepți răul, sigur că nu-l înde­părtezi odată produs, dar, scriind, stabilești tu ra­por­tul dintre tine și subiectul scrisului tău. Dar eu scriu acum din postura unei femei privilegiate. Pen­tru că nimeni nu-mi interzice să scriu ce vreau despre ce vreau. Și ăsta este un drept pe care l-au câștigat și pentru mine niște femei care chiar s-au confruntat cu un rău profund, perpetuat secole de-a rândul. Secole de-a rândul, femeile nu au avut dreptul la educație, dreptul de a vota, dreptul de a de­ține proprietăți, nicidecum dreptul sau posi­bi­li­tatea de a se exprima în scris. Sunt secole întregi de literatură din care lipsește perspectiva femeii. De asta, Vir­ginia Woolf considera drept un eveni­ment istoric mai important decât cruciadele sau Războiul celor Două Roze faptul că femeile din clasa de mijloc a Angliei, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, au început să scrie literatură. De asta nu pot să nu mă gândesc că mai sunt și azi pe lume nenumărate fe­mei care nu au dreptul la educație, nu au voie să iasă din casă neînsoțite, nu au dreptul să se exprime sau, dacă o fac, riscă să-și piardă chiar viața. Scrisul în sine n-are nevoie să fie apărat de răul din jur, fiindcă răul e chiar unul dintre ma­te­rialele de lucru ale literaturii, în schimb, dreptul de a scrie rămâne încă de câștigat de multe femei de azi, femei ale căror bă­tălii se duc cu men­talități și politici profund misogine.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian