Puterea rugăciunii

• Mărturii ale cititorilor •

„În necazul meu, am chemat pe Domnul și m-a auzit”

Stimată redacție,

Sunt o foarte veche cititoare a revistei „Formula AS” și apreciez publicația dumneavoastră ca fiind de o calitate superioară, atât pentru diversitatea subiectelor abordate, cât și pentru calitatea acestora. Apreciez pagina cu sfaturi de sănătate, remedii na­tu­riste și terapii alternative, paginile de cultură și societate și, nu în ultimul rând, subiectele foarte importante pe care le găsim în pagina de Spiritua­litate. De-a lungul anilor, am citit aproape toate articolele primite de la cititori, la rubrica „Puterea rugăciunii”, și nu m-am îndoit niciodată de faptul că tot ce este scris acolo era adevărat. Dar abia când cineva foarte drag sufletului meu, fiica mea, a trecut prin probleme care nu și-au găsit rezolvarea decât prin întoarcerea la credință și prin puterea rugăciu­nii, am înțeles cu adevărat ce înseamnă puterea Bu­nului Dumnezeu, cum nu se poate vindeca trupul fără vindecarea sufletului.

Totul a început în anul 2018, când în urma unor investigații medicale de rutină, fiicei mele i s-a evidențiat o anemie pronunțată. Este adevărat că acuza de mai mult timp o stare de oboseală, uneori fără nicio explicație, o slăbiciune generală, pentru care medicii au prescris suplimente cu fier. După administrarea lor, analizele se modificau în bine, dar nu pentru foarte mult timp, ajun­gându-se din nou la situația inițială. Asta, până când, peste un an, s-a trezit cu un scaun cu sânge. Nimeni nu s-a gândit că situația este atât de gravă, până când „răul” nu a fost dovedit de analize: investigații de markeri tumo­rali, colonoscopie, RMN, PET-CT. Diag­nosticul a fost devastator: cancer cu metastaze la ficat, stadiul IV. Mă mir și astăzi cum la aflarea veștii nu mi-am pierdut mințile, fiica mea are puțin peste 30 de ani și toată viața înainte. Culmea era că în toată frica și necazul prin care trecea, draga de ea se gândea doar la mine, la suferințele mele, la spai­ma în care trăiam. Uitase de ea și încerca din toate puterile să mă întă­rească și să mă asigure că totul se va termina cu bine, că în zilele noas­tre, cancerul nu mai înseamnă moarte, că există tratamente moderne care pot duce la supraviețuire, pentru foarte mulți ani de zile, dacă respecți cu sfin­țenie sfaturile medicului onco­log.

După două săptămâni de la aflarea cumplitei vești, s-a efectuat operația de specialitate și s-au prelevat probe pen­tru laboratorul de anatomie patolo­gică, pentru instituirea tratamentului adecvat tipului de cancer evidențiat. Din neferi­cire, rezultatul primit a fost confirmat și în câteva centre de specialitate din Europa. Este vorba de un tip de cancer foarte rar întâlnit și pentru care nu există tratament specific.

După externare și perioada de convalescență, fiica mea a mers la cei mai renumiți oncologi de la noi, pentru o a doua părere, dar nimeni nu i-a dat nici cea mai mică șansă. Din contră, în ciuda lacrimilor și a disperării care i se citea pe față, un medic oncolog de renume i-a spus franc în față „Îți înțeleg frica și situația cumplită prin care treci, dar trebuie să știi că nu ai nicio șansă! Mergi, călăto­rește, distrează-te, fă ceea ce îți place și… asta e!”. Mi-a fost îngrozitor de teamă ca fiica mea să nu-și curme viața. Toate speranțele de care ne agățasem inițial s-au risipit! În toată disperarea mea, pe care încercam să o ascund din răsputeri, mi-am adus brusc aminte de întâmplările povestite de cititorii dumneavoastră la rubrica „Puterea rugăciunii” din „Formula AS”. Mi-am spus mai întâi în inima mea, și apoi i-am spus și fetei mele, „Hai să nu disperăm, draga mamei, că mai avem o șansă pe care trebuie să o folosim: DUMNEZEU!”. Câtă lume disperată, mai ales din probleme legate de sănătate, nu și-a gă­sit rezolvarea prin mila Lui! Dintr-odată, mi-au ve­nit în minte frânturi din Acatistul Sfântului Nectarie Taumaturgul, izbăvitorul de cancer, unde se spune că a tămăduit boli despre care doctorii ziceau că nu pot fi vindecate și că nu se cunoaște nicio boală că­reia Sfântul Nectarie să nu-i aducă tămăduirea, dacă ea este spre mântuirea celor care se roagă lui.

După ce s-a mai întremat puțin, fiica mea a hotă­rât să meargă în Grecia, în insula Eghina, la Mânăs­tirea Sfânta Treime, să-l roage personal pe Sfântul Nectarie, cu lacrimi fierbinți și cu frângere de ini­mă, să o ajute să trăiască, să se facă bine. Copil fiind și crescând într-o familie credincioasă, credea în Dumnezeu, știa multe rugăciuni, mergea la Sfânta biserică, deși în timpul facultății, având colegi și prieteni care nu credeau, încet, încet, a cam uitat de rugăciuni și s-a lăsat dusă de val, adoptând, și ea, un comportament mai libertin și cu mai puțină grijă de cele sufletești. Dar boala și călătoria din Grecia au adus-o pe drumul bun. După ce s-a închinat la moaștele Sfântului Nectarie, și în urma sfaturilor primite acolo de la un călugăr, și-a găsit un preot du­hovnic și și-a spovedit întreaga viață din copilărie și până în prezent. Și, indiferent de starea de sănăta­te, a hotărât să țină toate posturile din an și fiecare zi de miercuri și vineri din săptămână, și așa a făcut. Sinceră să fiu, m-am cam speriat de această decizie a ei, gândindu-mă că își va spolia organismul și de bruma de putere pe care o mai avea. Am încercat să-i spun și ei care este părerea mea, dar degeaba, a fost de neclintit în decizia pe care o luase. După puțin timp, tot căutând un medic oncolog care să-i instituie un tratament potrivit cu noul stil de viață, a găsit o doamnă doctor care i-a spus din start că nu îi promite nimic, dar că numai Dumnezeu poate să decidă sfârșitul vieții omenești și că, de multe ori, doctorii uită acest lucru. Prin bunăvoința acestei doamne doctor, fiica mea a început chimioterapia, care nu a fost deloc ușoară, dar pe care a reușit să o termine cu bine. Și, spre marea mirare a tuturor, ab­solut toate investigațiile pe care le făcea înainte de ședința următoare ieșeau bune. În tot acest timp, a devenit un creștin practicant. Este prezentă în fie­care duminică la Biserică, nu lipsește de la nicio sluj­bă de Sfânt Maslu, ține toate posturile, aşa cum a făgăduit, a citit enorm de multă literatură creștin-ortodoxă și de factură filozofică (scrieri ale părin­ților Stăniloae, Noica, Steinhardt), cărți dedicate Vieților Sfinților, despre minunile care s-au înfăp­tuit prin credință. În toată această perioadă, și noi, părinții, ne-am rugat cu lacrimi fierbinți și cu ini­mile zdrobite, atât acasă, cât și la Sfânta biserică, îngenunchind în fața icoanelor lui Hristos, a Maicii Domnului (Pantanasa), izbăvitoarea de cancer, a Sfântului Nectarie, Sfântul Mina, Sfântul Nicolae, Sfântul Gheorghe, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Arh. Mihail și Gavriil, dar și a părintelui Arsenie Boca, toți grabnic dătători de ajutor. Acasă, în fie­care zi, am citit Acatistul fiecărei zile, și în fiecare seară, Paraclisul Maicii Domnului, rugându-ne să ne ajute copilul să trăiască, să se bucure și ea de viață, știind că Dumnezeu ne aude rugăciunile și că nicio vindecare nu poate fi făcută fără credință în Dumnezeu. Tot în această perioadă, atât noi, cât și fiica noastră, am făcut multă milostenie, am vizitat locurile sfinte, și credeam că Dumnezeu, cu puterea Sa nemărginită, ne poate vindeca fiica! Mântuitorul nostru Iisus Hristos chiar spune, atât de adevărat și frumos, că oa­menii se pot vindeca prin credință. Așa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre puterea rugăciunii, așa pot spune și eu, că „în necazul meu, am chemat pe Domnul și m-a auzit”.

Acum, la aproape doi ani de la neca­zul prin care copilul nostru a trecut, pot spune că starea de sănătate îi este bună, merge la serviciu, face tratamentul pre­scris în continuare, toate investigațiile efectuate în această perioadă, PET-CT, RMN, radiografii, analize de laborator, sunt foarte bune. I le-aș arăta medicului care i-a spus fiicei mele că urmează să moară, ca să înțeleagă că dreptul asupra vieții îi aparține celui mai mare doctor din Univers: Dumnezeu.

Nădăjduind că ceea ce s-a întâmplat a fost doar „o încercare” pe care ne-a fost dat să o trecem, pentru a ne întoar­ce la credință și rugăciune, și a înțelege puterea lui Dumnezeu, nu putem decât să mulțumim pentru toate și să ne ru­găm în continuare pentru sănătatea fiicei noastre, a tuturor copiilor din lu­me și să înțelegem că nimic nu este posibil fără Dumnezeu!

Cu respect pentru tot ce faceți pen­tru noi,

NICULINA P.

Miracolul Sfântului Nectarie

Dau această mărturie ca mulțumire pentru tot ce am primit de la Sfântul Nectarie, pentru toată iubi­rea lui pentru mine, pentru tot ajutorul și toate vin­decările pe care mi le-a dăruit, pentru că mi-a schim­bat viața atunci când nimic altceva nu a func­ționat, fiind blocată şi neputincioasă să ies din spi­rala distructivă a vieții mele.

La douăzeci și ceva de ani, eram nepregătită să fac față încercărilor vieții, mai ales când ele au venit pe atât de multe planuri, din aproape toate părțile. Nepăsarea familiei, răutatea unei rude care își făcu­se un obicei din a mă șicana aproape zilnic și a-mi face viața amară, o pierdere financiară (uriașă pen­tru mine), datorată încrederii pe care o aveam în cea pe care o consideram cea mai bună prietenă a mea, respingerea venită din partea unor oameni pe care i-am considerat apropiați, dar care m-au folosit doar, cât timp au avut ceva de câștigat de pe urma mea, gustul amar al decepției, dar mai ales trădarea partenerului meu de viață, făcută pe la spatele meu, cu lucrurile luate pe furiș din casa unde locuiam împreună și fuga lui într-un concediu cu o iubită pe care și-o făcuse de câteva luni, deși îmi declara în continuare iubirea și își făcea planuri de viitor seri­oase cu mine, căsătorie, copii, un cămin, totul pen­tru totdeauna, până la sfârșit…

În momentul când am aflat adevărul, am simțit că lumea s-a prăbușit. În tot vârtejul vieții mele, el era singurul sprijin, singurul refugiu. Suferința m-a învins. Am făcut depresie, dar a fost atât de lentă și de insidioasă, încât mi-am dat seama când era prea târziu. În cazul meu, boala s-a manifestat printr-o tristețe co­pleșitoare, care m-a secătuit de orice picătură de energie, de încredere și de spe­ranță. A devenit imposibil să mai ies din casă. Puteam face asta doar pe perioade scur­te și doar însoțită. Eram incapabilă să funcționez, aveam insomnii groaznice, mă hrăneam cu forța, tot ce fă­ceam îmi cerea un efort care mă secătuia de puteri. În doi ani, mi-am pier­dut serviciul, rezervele de bani, prietenii, rămăsesem singură-cuc, și ce era mai rău – nu reu­șeam să deschid gura și să vorbesc cu cineva despre sufe­rințele mele. Nu puteam să vorbesc despre ce mi se în­tâm­plă, să cer ajutor. Eram blocată. Mă simțeam ca prinsă într-o cap­cană. Singură, capti­vă între cei patru pereți ai ca­sei, nu aveam șanse să depă­șesc si­tua­ția, să găsesc rezol­vare. Lu­­cram de acasă, dar câști­gam foarte, foarte puțin, nu îmi rămâneau bani pentru ni­mic altceva decât pentru o supraviețuire la limită. Au trecut așa aproape opt ani de zile, și cu fie­care zi care trecea, mai muream puțin pe dinăun­tru. Într-o zi, în „Formula AS”, am citit pentru prima oara despre Sfântul Nectarie. Când și când mă mai rugăm către el, dar rugăciunea mea de bază era cea către Maica Domnului și, uneori, dar mai rar, către Domnul Iisus Hristos. A venit și ziua când, pur și simplu, nu am mai suportat să trăiesc ca o moartă-vie, parcă se adunase ceva în mine și ame­nința să dea pe dinafară, simțeam că mă rup în bucăți, că nu mai pot, că nu mai am cum să continui așa. Am luat atunci Acatistele și Paraclisele Sfân­tului Nectarie și le-am citit pe nerăsuflate, de parcă fiecare cuvânt citit i l-aș fi spus chiar Sfântului aflat în fața mea. L-am rugat fierbinte să schimbe ceva în viața mea, că așa nu mai pot, dar nu am spus cum să se în­tâmple asta, nici nu știam, nici nu îmi ima­ginam ce s-ar putea întâmpla…. Luni de zile m-am rugat zilnic, plângând, rostind cuvintele cu sufletul, m-am rugat pentru iertare, m-am rugat către Maica Dom­nului și Sfântul Nectarie, să se roage ei pentru mine lui Dumnezeu, să mă ajute cum vor ști, să mă vin­dece și să mă ridice din groapa care ajunsese să fie viața mea.

Din toate rugăciunile închinate Sfântului Necta­rie, la vremea aceea, iubeam cel mai mult Vechiul Paraclis, rezona foarte bine cu mine, cu starea mea, cu ceea ce trăisem. Izbucneam în plâns de câte ori ajungeam la pasajul acesta: „Gârbovitu-m-am de patimi, nenorocitul, că am dorit rodul rătăcitoa­relor amăgiri, și astfel, de la Hristos fiind depărtat, de acum, faptele neștiinței mele le plătesc; ci tu, Pă­rinte, cu milă, ca un păstor adevărat, mă răs­cum­­pără.” Descria exact viața mea. Toate drumu­rile pe care o apucasem se dovediseră a fi fundături, toate lucrurile în care crezusem, doar simple amăgiri, eram rătăcită, pierdută și incapabilă să mă ajut singură. Simțeam că doar Hristos mă poate vin­deca și mă poate readuce la viață, așa că mă rugam către Sfântul Nectarie și Maica Domnului să mă acopere cu acoperământul harului și al rugăciunilor lor și să înalțe ei, către Dumnezeu, rugăciunile po­tri­vite. Să mă răscumpere!

Sinceră să fiu, nu vedeam cum se pot întâmpla toate astea, nu existau soluții raționale, însă minu­nea s-a întâmplat. Într-o zi, după vreo două luni, am remarcat că pot să ies singură din casă, fără pro­bleme. Revenisem la viață! Primul drum a fost la Mânăstirea „Radu Vodă”, la racla Sfântului Necta­rie. M-am rugat acolo mult timp, să fiu vindecată și îndrumată, să fiu ajutată, să mi se umple și mie, cumva, viața de bucurie. Am fost la „Radu-Vodă” cât de des am putut, uneori zilnic, cu toate că dru­mul până acolo este unul lung, dar mă duceam plină de bucurie, era ca și cum mă hrăneam cu viață. Am început apoi să merg la Molifte, la Dezlegări, la Maslu, și zi de zi m-am simțit mai bine, problemele mele s-au rezolvat una câte una, nu am abandonat rugăciunea, m-am rugat zilnic. În timp, tot în pagi­nile revistei „Formula AS”, i-am descoperit și pe Sfântul Ioan Rusul și pe Sfântul Efrem, am avut parte de miracole, de ajutor incredibil, de la sume mari de bani, până la oameni care, fără să mă cu­noască, mă ajutau să mai parcurg încă o bucată de drum, să mai bifez de pe listă niște neputințe, să îmi curăț inima și sufletul de toată durerea adunată în acei ani lungi. În 11 luni de zile, am fost un om total nou, din toate punctele de vedere. Făceam sport, eram activă, aveam bani, eram plină de energie, de încredere, aveam un nou partener, în anul următor m-am căsătorit. Important era și că nu simțeam pic de ură pe fostul meu partener și pe nimeni altcineva, reușisem să iert și să mă rog pentru iertarea tuturor celor care mă răniseră într-un fel sau altul. Și mi-am cerut și eu iertare, zilnic, în rugăciunile mele, pentru toată suferința știută sau neștiută, făcută cu voie, fără de voie, cu fapta, cu gândul sau cu cuvântul, tuturor oamenilor din viața mea. Am cerut să fiu un om mai bun, mai demn de iubirea lui Dumnezeu, să fiu mereu îndrumată. Rugăciunile m-au ridicat și m-au vindecat, mi-au deschis drumul, unul nou, nebănuit până atunci, mult mai bun decât tot ce trăisem. Am simțit prezența Sfântului Nectarie și nesfârșita iubire și lumină a Maicii Domnului, am simțit bunătatea Domnului Iisus Hristos, le-am simțit mai real și mai palpabil decât multe dintre senzațiile acestei lumi fizice, în care ne ducem existența, dar știu, totodată, că aceste experiențe nu pot fi înțelese decât de cei care le-au trăit și ei, altfel par ireale, povești născocite de mintea unor lunatici.

Toate prin care trecem sunt doar încercări, sunt lecții, din toate trebuie să luăm ce e bun pentru noi, să ne întrebăm de ce ne-au fost date, ce putem învă­ța din toate astea. Să nu ne pierdem niciodată cre­din­ța și încrederea! E ușor să crezi când totul este bine, dar atunci când viața ți se sfărâ­mă de la teme­lie, e greu să păs­trezi drumul drept și să nu renunți la Dum­nezeu. Să cerem ajutor de Sus și să rămânem neclin­tiți în credin­ță, în nădejde și în dra­goste. Cu siguranță că mai devreme sau mai târziu totul se rezolvă. Și poate că nu așa cum ne-am dori noi, ci cu si­guranță așa cum știe Dumne­zeu că e mai bine.

Într-o noapte, când sufe­ream atât de tare încât sim­țeam că mi se rupe sufletul de durere, când nu vedeam în față decât întuneric și nicio speranță de mai bine, am în­ceput să vorbesc cu Sfântul Nectarie, să îl întreb de ce nu mă ajută, de ce nu îmi ușu­rează cumva durerea, nu vede cât de mult mă rog, cât de intens ard în credință, câtă nădejde am în el? Mă simțeam respinsă și nu înțelegeam de ce. Deodată am văzut o lumi­nă aurie, cum începe să curgă și să umple totul, din ce în ce mai strălucitoare, mai puter­nică, era o lumină de pe altă lume care învăluia totul, o lumină cu consistență. Eram perfect trează și mă uitam cu ochii mari la acea lumină, nevenin­du-mi să cred că e posibil să mi se arate așa ceva tocmai mie. Nu consideram că merit. A fost răspun­sul pri­mit de la Sfântul Nectarie. În timp, «lumina» a um­plut fiecare colțișor de întuneric, acea lumină a cre­dinței și a iubirii pe care o are Sfântul Nectarie pentru noi toți, pe care e de ajuns să o cerem cu perseverență și sigur o vom primi.

Ca orice om, am în continuare necazuri și greu­tăți, dar nu mă mai las cuprinsă de deznădejde, cer mereu să fiu îndrumată, ajutată, să se întâmple așa cum vrea Dumnezeu și să mi se dea putere să înțe­leg, să accept și să fac voia Lui. Sunt un om nou, și în mine e o putere nouă, iar Sfântul Nectarie e cel care m-a ajutat să mă «nasc» a doua oară, m-a salvat de mine însămi.

Părinte Nectarie, te iubesc și te rog să fii mereu Sfânt ocrotitor al meu și al familiei mele, al tuturor celor ce își îndreaptă sufletele și inimile către tine!

P.S. Prefer să îmi păstrez anonimatul și semnez doar cu inițialele.

A.S.