Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O filă de viață trecută

Foto: Shutterstock

Un sat oarecare, așezat între două dea­luri și o imensă pădure de fagi, al că­rui hotar nu l-a cunoscut decât eroul po­ves­tirii noastre. Un țăran care n-a plecat din satul lui decât atunci când a fost mo­bilizat în armată, n-a cunoscut „bine­fa­cerile” spita­lelor sau pâinea cu gust de oraș. Acest om s-a identificat cu vechile tra­di­ții ro­mânești, iubind fără margini portul ro­mânesc, blidul și lingura de lemn. Din copi­lărie a fost cioban, a trăit alături de animalele pe care le-a îngrijit, le-a iubit și le-a înțeles. Ca exemplu, po­vestea încântat, cui voia să-l as­culte, că sea­ra, oaia nu se culca până nu se și închina, dând cu pi­cio­rul de trei ori în pă­mânt.

Iubea natura cu liniștea ei, știa, în orice clipă, cu precizia unui ceasornic, cât e ora, când va ploua, când va fi secetă, într-un cu­vânt, deslușea toate capriciile naturii, ochii lui căutau permanent soarele, luna, stelele, bolta cerească, nu greșea niciodată, dacă trebuia să îmbrace sumanul sau cojocul.

Spre sfârșitul vieții, a ajuns om sărac. Prins în vârtejul vremurilor de tristă amintire, a fost de­­posedat de cele două hectare pe care le-avea, de ani­­male și de căruță. Cu dârzenia omului de la munte, obișnuit din copilărie cu vitregiile vieții, și-a încropit o nouă gospo­dărie, com­pusă dintr-o vacă, o oaie (care făcea anual 2 miei), un câine și o pisică. Din primă­vară și pâ­nă în iarnă, mer­gea cu vaca și oile la păscut, căutând cele mai proaspete buruieni pentru ele, și adunând, cu brațul, verdețuri pentru iarna grea de la munte. În momentele de răgaz, omul scotea fluierul de la cingătoare și horea doine știute de la bunici de nu se mai auzea zumzetul izvoarelor din pădure.

Dar într-o zi friguroasă de toamnă, ceasul vie­ții s-a dereglat. Bătrânul a rămas țintuit la pat. Avea 70 de ani și lacrimile îi curgeau fără voie, pen­tru că nu-și mai putea îngriji ani­malele cele dragi. Cu durere fără de margini, a trebuit să le îns­trăineze. Întâi a dat vaca (pe care o botezase Flo­rica), apoi oaia, dar aceasta a refuzat mân­ca­rea, și-n câteva zile, în pre­zen­ța noilor stăpâni, a murit, curgându-i lacrimi din ochi. Mare pro­blemă a avut și cu biata Florica, pe care o cres­cuse de mică și care, de câte ori era dusă afară din sat, la păscut, venea la poarta bătrânului și mu­gea prelung, chinui­tor și trist. O minune a fost și comportamentul pi­sicii, pe care o chema Ne­gruța, și care l-a pri­vegheat pe omul bolnav, un an de zile. Doar când și când părăsea camera, revenind, mereu grăbită, și grijulie, culcându-se la pi­cioarele bolnavului, unde își avea culcușul. Și-apoi a venit sfârșitul. Într-o seară de vară, mâna slăbită și tremurândă a bietului om abia a ținut lumânarea aprinsă ce i-a fost întinsă de o ve­cină, când sufletul se pregătea să iasă din trup. În clipa aceea, Negruța a sărit jos din pat, a mie­u­nat sfâșietor, cerând să i se deschidă ușa. Nu s-a mai întors niciodată și nici n-a mai fost văzută de vecini. La plecarea spre veș­ni­cie a bătrânului, nu l-a bocit nimeni, doar Gri­vei, marele și frumosul dulău ciobănesc, a în­ceput să latre lugubru și jalnic de trist, când sicriul cu trupul stăpânului a fost scos afară din casă, zbătându-se în lanțul de fier. După trei zile, l-au găsit mort, vasele lui cu mâncare erau ne­atinse.

Sunt o femeie în vârstă și vă scriu aceste rân­duri cu greu, dar nu vreau să mor înainte de a afla răspunsul la o mare enigmă: cum se ex­­plică oare că animalele pot fi mai sensibile decât omul, la trăirile celor din jur, că simt du­rerile fizice și psihice ale stăpânilor, că înțeleg în orice moment intențiile pe care le are omul de lângă ele, că sunt înzestrate cu o mare pu­tere de a pre­vedea eveni­mentele extreme, că-și iubesc ne­condiționat stă­pânul, dăruin­du-i o afecțiune mai presus decât cea ome­neas­că… Aveți vreun răs­puns?

MARIETTA – Piatra Neamț

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian