Adoptarea anuală a bugetului unui stat este, oriunde și întotdeauna, prilej de gâlceavă politică. Guvernele construiesc bugetul în funcție de priorități, conforme, în genere, cu programele electorale ale partidelor ce le-au adus la putere, în vreme ce opoziția abia așteaptă să atace structura bugetului, vociferând că „prioritățile” satisfac doar interese de grup, ce duc la dezechilibre economice. Problema devine și mai complicată atunci când comunitatea beneficiară a bugetului traversează o criză economică sau o catastrofă naturală precum pandemia, forțând anume priorități în mânuirea banului public. Bugetul României pe 2021 este marcat, din această perspectivă, atât de proiectele pe care alianța de guvernare și le-a asumat la recentele alegeri, cât și de cheltuielile neașteptate (dar obligatorii) cerute de combaterea efectelor pandemice cu „sars-cov2”. Construcția bugetului de stat pe anul în curs a fost, de aceea, o sarcină extrem de dificilă pentru cabinetul condus de Florin Cîțu, constrâns, în plus, să proiecteze o structură a bugetului de la zero, urmare a fondurilor golite de „dărnicia socială” a fostelor administrații PSD-iste. Fostul cabinet PNL, condus de Ludovic Orban, nu a putut decât să gestioneze situația catastrofală pe care a preluat-o, fiind obligat să apeleze la împrumuturi financiare masive, pentru a trece de primele manifestări ale pandemiei, fără ca țara să intre în colaps. În situația dată, vrând, pe de o parte, să înceapă „marile proiecte” de infrastructură, fără de care economia este amenințată cu sufocarea, și, pe de altă parte, să nu ducă deficitul bugetar dincolo de 7,5% (permis de UE), premierul Cîțu a trebuit să conceapă un buget mai auster decât cel al trecutelor guvernări. Pentru anul 2021, a fost obligat să înghețe creșterea pensiilor și – parțial – a salariilor, a trebuit să renunțe la o serie de facilități acordate bugetarilor (tichete de vacanță sau de masă), a redus „gratuitățile” de care beneficiau unele categorii socio-profesionale (studenți și elevi), ale căror alocații au crescut foarte puțin. Bugetul cabinetului Cîțu prevede alocarea a 5,6% din PIB pentru sănătate și a aproximativ 4% pentru învățământ, adică la un nivel mai jos decât în exercițiul bugetar anterior, fonduri mai mari (5,5% din PIB) fiind acordate ministerelor economice, care vor beneficia și de venirea – e drept, condiționată – a „banilor europeni”. Această „discriminare” a provocat reacția dură a parlamentarilor PSD care, în consonanță cu doctrina social-democrată pe care și-o asumă zgomotos, au acuzat alianța PNL, USR-Plus și UDMR de cinism și nepăsare față de calitatea vieții populației și de favorizarea intereselor propriei clientele.
Florin Cîțu nu a avut însă de ales. Slaba colectare a veniturilor statului (26,8% din PIB, față de media europeană, care este de 41,5%) și „găurile” lăsate în vistierie de „darnicele” guvernări PSD-iste (la care s-au adăugat daunele provocate de pandemie) l-au silit să opteze pentru alt tip de construcție bugetară, prin care se urmărește stimularea sectorului productiv al economiei, investițiile în infrastructură având tocmai acest rol. Guvernul a sacrificat temporar interesele pe termen mediu ale învățământului și sănătății, plecând de la realitatea că, fără o creștere a producției și a circulației mărfurilor, economia nu poate asigura sporirea veniturilor statului. PSD-ul alesese calea stimulării consumului, cu consecința reducerii producției interne, incapabilă să satisfacă exigențele calitative și cantitative generate de așteptările populației. „Politicile sociale” PSD-iste au avut și alte efecte mai grave pe termen lung. Creșterile arbitrare de venituri din sectorul bugetar, fără nicio legătură cu criteriile de performanță, au produs presiuni asupra sectorului productiv privat, incapabil să ofere (la nivelul actual al productivității muncii angajaților) creșteri salariale similare. Sectorul privat, care este principalul susținător (prin taxe și impozite) al bugetului de stat în orice economie de piață, a devenit tot mai neatractiv, angajații lui mai tentați să treacă în sectorul de stat sau să migreze pe alte meleaguri mai „sănătoase” economic. În UE, România este, probabil, singura țară în care angajații statului câștigă mai mult decât cei ai întreprinzătorilor privați. „Anomalia” nu putea duce decât la inflație, creșteri de prețuri pentru produse și servicii, falimente în serie ale „privaților”. Un efect pervers a fost și supragonflarea administrației de stat, devenită locul ideal în care sunt răsplătiți clienții și rudele politicienilor la putere, precum și tentativa continuă a aceleiași administrații de a-și asigura stabilitatea veniturilor prin salarii și pensii „speciale”, prin sporuri și facilități din ce în ce mai aberante. Cei care au votat cu entuziasm „programul economic” al PSD-ului, în 2016, au constatat că, din „ploaia de aur” propusă, s-a ales praful și pulberea.
Consecințele „politicilor sociale” PSD-iste au fost prevăzute de mult de către analiștii economici serioși. Florin Cîțu încearcă, prin așa-zisa „discriminare bugetară” (criticată de „specialiștii” PSD-ului), să inițieze un proces de relansare a economiei, prin redresarea sectorului ei productiv – privat, sprijinit și de fondurile cu adresă precisă, drenate de UE spre economia românească. Relansarea cere însă și sacrificii, pe care propaganda agresivă a așa-zișilor social-democrați le va exagera din plin. „Misiunea” alianței PNL, USR-Plus și UDMR este însă una mult mai amplă. Ea trebuie să reformeze „sistemul” care a generat subdezvoltarea României, eliminând toate modalitățile prin care banul public este prăduit. Adoptarea bugetului de stat pe 2021 este doar primul pas. Pentru viitorul țării, trebuie să sperăm că el nu va rămâne fără efecte, că nu va fi și ultimul.
