IRINA RIMES: „Scopul meu este să fiu fericită”

– Domină clar, clasamentele muzicale. Nu doar prin talent și prin voce, ci și prin arta de a se feri de vulga­ri­tate. Frumoasa noas­tră prințesă de peste Prut –

„În ultimii ani, viteza de lucru a fost excesivă”

– În ultima vreme, orice interviu se cuvine să-înceapă cu întrebarea „la zi”: ce faci? Ești să­­nătoasă? Cum te găsește primăvara asta bân­tuită încă de pandemie?

– Cuminte, ca un copil ca­re-şi face temele. Acum avem pu­ţin mai mult timp să ne fa­cem temele. Fiecare vede pe­rioada asta așa cum vrea. Eu merg cum bate vântul și nu mă supăr dacă vântul îmi schimbă un pic parcursul. Dacă stau în casă, găsesc ce să fac. Dacă nu sunt concerte, găsesc ce să fac. Dacă nu-i nimic de făcut, gă­sesc ce să fac.

– Aveai nevoie de pauza aceas­ta?

– Da. Poate nu chiar atât de mare, dar da. Uitându-mă în spate, viteza de lucru din ulti­mii patru ani mi se pare că a fost una excesivă. Con­certe, turnee, „Vocea României”, viață personală, familie, prieteni, era greu să mă odihnesc, având un program care nu în­ceta să se încarce. Tot timpul aveam ceva de fă­cut. Și timpul liber era tot pentru a face ceva ce nu reușeam să strecor printre proiecte și concerte.

– Cum ai strecurat muzica între interdicţii şi izolări?

– A venit ea singură, fără s-o chem. De fapt, tot de ce am nevoie pentru a face muzica este timp şi inspiraţie. Dar cel mai important este tim­pul.

„Succesul? Cred că este o aliniere de stele”

– Irina, nu cred să existe în ultimii ani, în lumea muzicală din România, o afirmare atât de fulminantă ca a ta. Ești apreciată, admirată, așteptată în concerte și pe micul ecran. Cum explici succesul acesta?

– Sincer, nu ştiu cum să răspund. Mă bucur de acest compliment, în aceeaşi măsură în care mi-e şi teamă de el. Succesul se măsoară în muncă, viziune, bunătate, inteligenţă şi talent. Dar ni­meni nu-ţi spune şi în ce măsură e nevoie de fie­care. Dacă vorbim de viziune, aceasta este dife­rită de la om la om. Probabil este vor­ba de o ali­niere de stele, adică de ca­lităţi care corespund cu timpul şi locul în care îţi desfăşori ac­tivitatea. În cazul meu, cel puţin, aceasta cred că este ex­plicaţia.

– Ai încălțat pantofiorul reginei. Îţi mai aminteşti de starea dinaintea suc­cesului? De povestea Cenușăresei? Aş­teptarea, angoasa, răbdarea…

– Unele articole de presă au spus de-a lungul timpului, complet neadevărat!, că am făcut foamea în România, până să răz­besc în muzică. Nişte informaţii scoa­se cu totul din context. Foame n-a fost niciodată. Nici sărăcie. Sărăcie înseamnă să nu ai siguranţa zilei de mâi­ne, or eu n-am dus-o niciodată atât de rău. Am părinţi care tră­iesc de­cent, şi când am venit în Bucureşti, a­veam unde să stau, nu plăteam chirie. Aveam chiar şi o ma­şină. Ce-i drept, un Re­nault Me­gane din 1997, dar mer­gea, ne ducea şi ne adu­cea. În schimb, da, a fost vor­ba despre răbdare, mun­că şi nopţi în studio. A fost greu, aşa cum greu este şi să ai succes, şi mă refer aici la ges­tionarea lui: cine crede că succesul înseamnă să scapi de­finitiv de griji greşeşte amarnic. Dacă trag o linie, îmi dau seama că nici nu ar fi drept să folosesc cuvântul „greu”, având în vedere că şi atunci, ca şi acum, fac ceea ce iubesc: muzică. Viaţa dinainte de a deveni cunoscută a fost un capitol frumos, pe care l-am trăit cu plăcere şi mă bucur că am tre­cut prin el. Nu pentru că m-a în­văţat ceva ci, pur şi simplu, pen­tru că am văzut cum e să fie altfel.

„Pot să-mi trăiesc viața liber, fără glugă pe cap”

– Cum te raportezi la succes? Înseamnă el muncă grea și în­de­lungată sau poate să apară ra­pid, ca răsplată a talentului?

– Dacă tot mă întrebi pe mine, e bine ca suc­cesul să apară ime­diat. Dacă se poate, de ce nu?! Viaţa e plină de alegeri grele, de ce ne-am în­gre­una drumul cu încă o luptă cu un final incert. Acum, poate ci­neva ar sări să spună: „Da, dar o ca­rieră muncită e mai valoroasă decât una apă­rută peste noapte”. Îi răspund că eu nu cred în asta. Mulţi muncesc ani întregi ca să devină sta­ruri, alţii, pur şi sim­plu, se nasc cu „praf de ste­le”. Unii oameni mun­cesc toată viaţa şi nu reu­şesc, pentru că n-au acest „praf de stele”. Cine poate spune cine-şi me­rită succesul şi cine nu?!

– Cere succesul și compromisuri? Cât firesc își îngăduie un artist ?

– Depinde de artist, depinde ce vrea el să pro­moveze. Eu, de exemplu, mai fac uneori lucruri de care nu sunt mân­dră, dar n-o să le afişez pe Instagram. N-o să-ți spun nici ție ce anume, ca să nu fac din asta titlu de articol. Ha! Ha! Să ne limităm în a le numi… vicii. Nu mă ascund tot timpul, la fel cum nu mă afişez tot timpul. Nici nu sar oamenii pe mine când mă recunosc pe stradă… Nu sunt atât de cunoscută. Pot să-mi trăiesc viaţa liber şi fără glugă pe cap în mall, într-o instituţie publică sau pe stradă.

– Toţi artiştii de peste Prut care fac carieră în România impre­sio­nea­ză prin profesionalismul lor muzical. Și printr-o dăruire care merge direct la suflet. Ce ingrediente puneţi în ar­ta voastră, de are atâta succes?

– Mulţumesc pentru apreciere, dar nu ştiu să aleg ceva anume. Personal, mereu am crezut că accesul la cultura rusă ne face mai… dramatici. Cumva, ruşii au un talent deosebit în a adânci un subiect până la sânge. Iar noi, moldovenii, am fost mereu un popor asuprit, la noi drama e dramă. Dar poate vorbesc aiurea, pentru că eu n-am scris niciodată prin prisma acestui fapt. Eu m-am supărat pe un băiat şi am scris un album. Discul a avut succes. Cam atât. Nu m-am gândit prea mult înainte să fac asta, nici măcar nu m-am gândit s-o fac cu talent. Am scris exact aşa cum mi-a venit pe moment. Mo­to­rul a fost altul decât să-mi arăt valenţele sti­listice.

„Cu graniță sau fără, noi tot aceeași limbă vorbim”

– Să mai zăbovim de-a lungul Prutului… Te preocupă faptul că el încă face graniţă între români?

– Da şi nu. De obicei nu mă adâncesc în acest subiect, pentru că o iau razna. Lucrurile se vor re­zolva de la sine, la un moment dat. Omenirea evo­luează, nu regresează. Subiectul va evolua sau va fi uitat în funcţie de nevoile societăţii. Dacă va fi nevoie de unire, ea se va face nea­părat. Hotarul dintre noi este acolo de peste o sută de ani, aşezat de regimul sovietic. Altfel, cu graniţă sau fără, noi tot aceeaşi limbă vorbim, iar asta nu se va schimba nicicând. Multe ne leagă. În mod evident, primele lucruri sunt o istorie şi-o limbă, dar eu spun că mai important decât ele este altceva: DORUL.

– Poate el șterge granițele pe care istoria le-a aşezat între noi?

– Partea frumoasă este că arta nu trebuie să cunoască graniţe, iar artiştii n-au niciun rol în asta. Artiştii, muzicienii, în cazul meu, cântă. Da­că, mai apoi, muzica construieşte punţi, este foar­te frumos. Un lucru e însă cert: politica este uci­gătoare pentru artă şi la propriu, şi la figurat.

„Eu sunt eu și mă joc pe mine”

– Care ai spune că este rolul tău personal în muzică?

– Eu nu cred în roluri. Sau, dacă ele există, nu suntem noi cei care ni le dăm. Dar ca rolul nostru să fie dovedit în timp ca fiind unul cât mai bun, trebuie să avem grijă ce promovăm. Este nea­pă­rat nevoie să punem în lumină frumosul, valorile şi pacea. Astfel, rolul nostru se va reliefa singur.

– Al tău se conturează deja, eşti un personaj cu totul aparte pe scena românească. Dar cum arată Irina care se ascunde în spatele lui?

– Să ştii că nu există niciun personaj jucat sau interpretat. Eu sunt eu şi mă joc pe mine. Eu sunt aceeaşi persoană cu care ai pornit în cap când veneai spre acest interviu. Nu pot să fiu nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce sunt. Şi cred că asta este valabil pentru toţi. Chiar şi cei care vor să pară ceea ce nu sunt nu se pot ascunde la nesfârşit după aparenţe.

„Mă simt norocoasă să fiu născută acolo unde m-am născut”

– Ai copilărit în satul Izvoarele, ra­ionul Floreşti, din Republica Mol­do­va… Cum arată curtea copilăriei tale, co­pacii în care te căţărai? De-a ce te ju­cai, copil fiind?

– Copacii… Copacii au fost tăiaţi, pen­tru că erau bătrâni. Am plâns două zile, după care mi-a trecut. Curtea e a­ceeaşi ca şi atunci când aveam cinci ani, doar că acum pare de zece ori mai mică. Şi n-o mai mătur eu. O mătură mama sau tata. Arătau toate ca şi cum erau ale mele, şi chiar erau. Acum nu prea mai sunt… Mă jucam „de-a ţurca”, „de-a prinsa”, prin livezi, de-a furat căpşuni de la ve­cini, de-a căscat gura toată ziua. Cu fra­tele meu ne jucam de-a păscut bobocii şi hrănit puii şi de-a ne asigura că era totul „lună”, când se întorceau ai noştri de la muncă. Eu eram mai mare, aveam grijă de fratele mai mic, adică îl păzeam să nu facă nebunii. Știți copilăria aceea din căr­țile lui Ion Creangă sau ale lui Ion Dru­ţă? Pe aceea am avut-o eu. Nu știu cât la sută din personalitatea mea a fost contu­ra­tă în copilărie, dar mă simt atât de no­ro­coasă să fiu născută acolo unde m-am născut, să am familia pe care o am, amintirile, expe­rien­țele pe care le-am trăit. M-au făcut să nu-mi doresc niciodată să scap de copilărie. Mai nou, citesc dezbateri în co­men­tariile postărilor mele despre cum unora nu le place că sunt „nese­rioasă”, că nu sunt su­ficient de matură pentru vârsta pe care o am, că mă comport infantil. Dar ce înseamnă de fapt să fii matur?! Eu cred că maturitatea se reflectă în deciziile pe care le luăm zi de zi, iar la acest capitol, maturitatea nu mi-a lipsit niciodată. În rest, dacă vreau să fiu copil, o să fiu și mai de­parte. Până când nu voi mai vrea. Sau nu voi mai avea putere.

– Dacă închizi ochii acum, care este în­tâmplarea copilăriei care îţi apare imediat în memorie?

– Aveam o vecină, iar uşa coteţului ei de găini dădea în drum. Era o uşiţă mică-mică, pe care noi o închideam dacă era deschisă, şi o des­chideam dacă era închisă. Draci, nu copii! Nu mai pun la socoteală furatul de căpșuni, stru­guri, pepeni, cireșe…. Ce dacă aveam în gră­dina de acasă? Erau mai gustoase furate și mâncate pe ascuns.

– Au existat şi bunici în lumea copilăriei tale? Au pus şi ei umărul la omul care eşti azi?

– Bunica Irina m-a învăţat să cânt, dar nu ţin minte asta, ştiu doar pentru că mi-au po­vestit pă­rinţii. Dar mă ţin min­te cres­când la bunici, jucân­du-mă prin biserica de peste drum. E atât de departe mo­mentul ăsta de mine, încât uneori mă întreb da­că chiar există o biserică peste drum de casa bunicilor. Dar cam aici se opresc amintirile mele, pentru că am crescut la bunici până la vârsta de şase ani, fix cât să nu țin minte mai nimic. Buni­cii mei au dispărut din viața mea destul de devreme, din păcate.

„Trebuie să avem mereu răgaz pentru a ne întoarce la rădăcini”

– Dar când te ţii minte prima dată pe scenă?

– La cinci ani, pe scena „clubului” din sat. Am cântat „Sunt o fată frumuşică”. Ţin minte că am primit un buchet mare de flori cu spini și m-am rănit pe brațe. Buchetul era mai mare decât mine. Când am plecat de pe scenă, eram un bu­chet de flori cu picioare. Și am mai primit la final de concert un lănțișor cu un pandantiv în formă de leu, zodia Leu. Eu sunt leoaică.

– Ce studii muzicale ai urmat?

– Am absolvit „Aca­de­mia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice” din Chi­­şi­nău. Catedra de „Mu­zică Uşoară şi Jazz”.

– Te-au susţinut pă­rin­ţii în momentul în ca­re ai decis să-ţi dedici viaţa acestei arte?

– Da. Mereu. Fără un milion de întrebări, fără promisiuni că o să-şi recupereze banii investiţi. Fără vreun gând că, într-adevăr, aş putea să am succes în România.

– Mai ai timp azi să-i vizitezi, să staţi la poveşti?

– Da! Trebuie să avem mereu răgaz pentru a ne întoarce la rădăcini. Chiar dacă nu avem timp, este obligatoriu să ne facem. Pentru că, oricât am rătăci în lumea mare în căutarea banilor și a succesului, la un moment dat, o să vrem să ne întoarcem acasă, într-un loc unde ne așteaptă o mamă și un tată.

– Care este ultimul sfat pe care ţi l-a dat mama?

– „Irina, dă-ţi două palme şi mergi mai departe!” Este, de fapt, primul şi ultimul sfat primit de la mama.

– … dar dacă un tânăr muzician ţi-ar cere ţie acum un sfat legat de conduita carierei sale, ce i-ai spune?

– Să muncească. Şi să se înconjoare doar de oameni cu viziune. Poate, într-o zi, ei îi vor decide soarta.

– Irina, ce ţi-ai dori să scrie cărţile de muzică despre tine în viitor?

– Nu ştiu dacă mi-aş dori asta. Scopul meu nu este să ajung o mare personalitate, să se scrie despre mine în cărţile de mu­zi­că. Scopul meu în viaţă este să fiu fericită, să ajung spre final şi să zâmbesc uitân­du-mă la copiii şi nepoţii mei.

– Vine primăvara şi, odată cu ea, do­rul nostru de nou şi culoare. Ce curs are cariera ta în primăvara asta?

– Momentan, petrec foarte mult timp în studio. Dar anul a început deja bine: am un album pregătit care se numeşte „Acasă” şi care sper să vă placă.

– Se zice că primăvara e şi anotimpul dragostei. Ai răgaz să-i oferi iu­bi­rii timpul pe care-l merită în viaţa ta?

– Mereu!