Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

CRISTINA STRUȚEANU (scriitoare): „Ce se petrece e îngăduit de Dumnezeu”

„Scrisul se ține de mine ca un scaiete”

În grădina casei de la munte

– În plină pandemie, ați scos o carte de proză cu titlu exuberant: „Ultimele carto­line”. Cum de-ați reușit să vă țineți de scris, într-o perioadă cu atâtea ame­nințări?

– M-ați interzis, socotind că „Ulti­mele carto­li­ne”… au un titlu exuberant. Formidabil! Poate că erau „ultime du­reri”… Dar, de fapt, cititorul are tot­dea­una cheia lui și dacă asta s-a potrivit por­ții pe care a pătruns cartea, e bine, chiar grozav. Vorbiți despre amenințări. Păi, ele nu mă privesc personal. Ele privesc vremea și vremurile. Privesc timpul de azi, cu bătaie spre cel de mâine. Iar eu, har Dom­nului, sunt cam atemporală. Modelul lui „bucuroși le-om duce toate”, combinat cu… „țara arde și baba se piaptă­nă”. Nu zice Dosto­ievski că frumusețea va salva lumea? Deși scriitorii sunt cam naivi, eu vreau să-l cred. Asta e cheia mea. Iar de „ținut de scris”, bănui că el se ține de mine. Ca un scaiete. Ce să fac? Dacă m-am încâlcit pe câmpul ăsta… Câm­pul cu vor­bele… Așa că am tot făptuit cartoli­ne, iar apoi le-am adunat. Peste poate de simplu.

– Cine sunt adresanții scrisorilor dvs. și ce anume le comunicați?

– Adresanții sunt foarte diverși. De aceea, și tonul, și ritmul în care curge fiece scrisoare sunt diferite. Cui le-am scris? Încă nu știu. Una, două, trei cartoline sunt către mine. Alte per­soa­ne sunt fie reale, fie pe­trecute dintre noi, fie ima­ginare și simbolice, pre­­cum Norii, Va­goanele de tren…

„Am debutat după 70 de ani”

– „Cartolinele” au fost scrise de mână sau la com­­puter? Mai păstrați intimi­tatea cu creionul și pagina de hârtie?

– Aici m-ați prins. Am trișat. Se cuvenea să fie scri­­se cu mâna, ca o adevă­rată scrisoare. Am bene­ficiat însă de înlesnirea teh­nicii, pentru rapiditate. Dar o scrisoare, un manu­scris mă înduioșează tot­deauna. Paginile harababu­ri­zate (ier­tare!), cu aco­lade, interstiții, ștersături, îmi par aproape de arta vizuală, și au, precum ziceți, inti­mitate, de parcă te-ar mân­gâia mâna ce le-a scris, trăiești un fior, poți mirosi hârtia, poți simți limpede unde s-a împie­dicat, ce-a vrut să as­cun­dă, să treacă sub tăcere…

– Scrieți ușor sau greu? Cum vă luați avânt? Aveți rețete de „încăl­zire”?

– Din păcate… prea ușor. Se as­cund aici primej­dii. E ca un gheizer, e destul să mă așez și scrisul irumpe. Hotărăsc cui scriu sau ce și, gata, dă în clo­cot. La prima mea cărțulie „Cai verzi”, d-na Sân­ziana Pop a spus ceva des­pre… „ta­lent explo­ziv”. A fost strașnic momen­tul, fiind­că atunci când am în­trebat-o de vrea să-mi facă o mică pre­zentare, mi-a spus: „Ia un pix și scrie!” La tele­fon! Am ră­mas gură-cască, doar era PRI­MA carte și debutam după 70 de ani. Apoi a zis, „Doam­­na Cristina Stru­țeanu are o solaritate care aprinde cuvintele și o bucurie a scrisului, care îl face fericit pe citi­tor. Mă număr printre cei mo­lip­siți…” Așa ceva nu se prea poa­te uita și, pe dea­su­pra, face inutil răspunsul la celelalte nuanțe ale în­tre­bării. N-am rețetă. Și acea bucurie e, pur și sim­­plu, a cuvân­tului. Cel viu. Eu doar i-o simt, i-o cu­leg și, târâș-gră­piș, o pun în pagină, cu teama că m-a depășit, că era mai mult și n-am izbutit s-o prind, n-am vibrat destul de iute, m-am împiedicat în fustă.

– În familia dvs. mai există doi pro­zatori, Filip și Matei Florian. Cum re­zistați concu­ren­ței cu bă­ie­ții dvs.? Vă sunt critici, sau mai de­grabă în­dru­mători?

– „Rezist” cu ho­puri și hâcuri. Nu-i nicio con­cu­ren­ță. Ei sunt bărbați și scri­itori cu vechime. Mă iau zdravăn peste picior și eu „mă râd”. La prima căr­ticică, Filip, aflat la o bursă în Elve­ția, a trimis o prea­fru­moa­să scrisoare, ce s-a citit în pu­blic, fără să fiu avizată. Matei a citit-o și tot el mi-a fost întâiul re­dac­tor. (Filip îi plân­gea de milă…) Acum, la „Cartoli­ne­le” cu pricina, am primit de la Matei vorbe cu o ase­menea căldură, că nu le pot repeta. De emoție. Asta-i cu domnii feciorii mei scri­itori.

„Rețeta bucuriei? Am o mie!”

– Deși nu mai sunteți la o vârstă tânără, scrisul dvs. este copilăresc, ca un joc. Aveți o rețetă a bu­curiei?

Cu Luca Florian, unicul nepot, pictor. A făcut coperta cărții ”Ultimele cartoline”

– La primele cărți, am beneficiat de sprijinul unei prietene, traducătoare ce stăpânește limba ro­mână precum puțini alții, Ana-Maria Brezuleanu. Mă certa des pentru statutul de „fetiță”, ce păream a mi-l asuma exagerat de des… Dar a sfârșit prin a-mi da pace. Cât despre „rețeta bucuriei”, eu am o mie. Prima ar fi aceea că trebuie să încerci să prinzi „răsăritul”. Este o șansă, având în vedere că e fie înno­rat, fie tu nu te-ai trezit… Sunt la Sinaia acum, am în față un mun­te, Piscul Câinelui, în formă de piramidă, și de zile bune, pândesc mersul soarelui, țup-țup, spre stân­ga, parcurgând un traseu mai lung, pe măsura împrimăvărării. Se face că am ratat ani și ani clipa când ajungea în vârful piramidei… Mă păcălea. Îl zăream după ce trecuse. Anul ăsta, nu. Muntele era un ouar uriaș, împădurit, sau un cuibar, și-n el oul incandescent al soarelui. Străluceaaa… Asta-i. De aici înce­pe.

– Cum izbutiți să vă ocrotiți optimismul?

– Cum? Paradoxal, prin luciditate. Socotind că ceea ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple. Uneori, deseori, mă străduiesc să dezleg cauzele, pricinile. De nu izbutesc, mă supun, păstrându-mi cugetul. O să înțeleg cândva, îmi spun.

– Aveți vreun sfat înțelept, despre ce atitudine trebuie să adoptăm față în față cu pandemia?

sdr

– Luciditate și lipsă de frică, de obediență. Ce se petrece – îmi zic – e cunoscut de Dumnezeu și, desigur, îngăduit. Altfel n-ar fi. Poate pentru plăți, pentru ispășiri istorice, dar și personale. Pentru a încheia un ciclu care s-a istovit.

– Ce vă doriți cel mai mult și mai mult de la primăvara care ne bate la ușă?

– Oare ce-ți poți dori cel mai mult de la un ano­timp de „Trecere”? Să te apropie lin și în bună pace de „Marea Trecere”, când o fi să fie. Asta îmi do­resc pentru mine. În același timp, mă bucur că pri­mă­vara există: pași înainte și înapoi, lupta cu vrăj­mășia urâtului și a iernii, înfiriparea florilor și a cân­tului păsărelelor de pădure, încă pe sub nin­sori. Parcă ar fi o convalescență. Câți bolnavi n-o vi­sea­ză… Fie-le Îngerul aproape…

(„Ultimele cartoline”, Editura Eikon, tel. 0728/08.48.02)

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian