Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Nodiță

Moartea neașteptată a lui Boni, un bir­manez în vârstă de 6 ani, lăsase în su­fletul meu o tristețe adâncă, care re­ve­nea tot mai des. M-am hotărât să-l în­locuiesc cu un altul, cu aspectul fizic la fel. Căutările au luat sfârșit în momentul când am descoperit în paginile revistei inimii mele, “Formula AS”, un anunț. Era al unei doam­ne din Câmpina, prin care informa doritorii că do­nează un birmanez în vârstă de 6 luni. Se în­tâmpla acum 14 ani… Era exact ce-mi do­ream: un birmanez cu măscuță neagră. Singurul lucru pe care mi l-a cerut a fost să nu-i schimb nu­mele de botez: Nodiță. La întoarcere spre noul cămin, motanul a plâns tot drumul. Lăsase în urmă o familie iubitoare: mama Aișa, Puși, fra­tele geamăn și cățelușa Niki. Și peste toți, stă­pâna casei, o mare iubitoare de animale…

Ajunși acasă am dormit împreună. Dra­gos­tea necondiționată pe care i-am arătat-o de la început l-a făcut pe Nodiță să se simtă ocrotit și s-a acomodat repede. Ba, câteva săptămâni, am ieșit împreună și prin împrejurimi. Era atât de fericit, gata să exploreze universul, încât am hotărât să-l cresc în libertate. O libertate su­pravegheată însă îndeaproape, pentru că nu voiam să îl pierd. Venea, mânca și iar pleca și tot așa, parcă mi-ar fi spus: “Nu-ți face griji, că mă descurc și singur!”.

Câteva primăveri și le-a petrecut în grădinița unui locatar, vecin de bloc cu mine, după ce s-au cunoscut și s-au plăcut reciproc. M-a asi­gurat că e foarte cuminte și nu-l deranjează. Prin plasa de sârmă a gardului scund, Nodiță putea să vadă lumea, pământul care se acoperea primăvara de iarbă, iar pomii își împodobeau crengile cu frunze și flori. Dar o dată cu venirea verii, Nodiță a descoperit undeva în apropiere o curte mai largă, aban­do­nată, plină de bălării. Trăia într-o continuă aventură și era fericit. Pâ­nă și mân­ca­rea i-o duceam în curtea aceea ver­de, de care nu se putea despărți. Într-o zi s-a gândit probabil să-mi răs­plătească efortul și când i-am deschis ușa casei, mi-a lăsat pe podea o… șopârlă! Din fericire, biata de ea, a fugit repede pe ușa rămasă întredeschisă. Până seara, Nodiță s-a mai întors cu încă un “dar”. Atunci am zis: “Până aici ți-a fost băiete, mie nu-mi plac reptilele”! L-am certat aspru. Nu era fa­mi­liarizat cu tonul vocii mele. A rămas li­niș­tit, cu ca­pul ple­cat între la­bele lui pu­ternice, ga­ta să-și pri­mească pe­deapsa. Nu l-am bătut, nici atunci și nici altă­dată. A do­ua zi nu i-am mai dat voie să iasă. Dar, ins­tinc­tul lui de “vâ­nător” nu s-a oprit aici. Spre sur­priza mea ne­plă­cută, într-una din zile, prada pe care o ducea în gură, și-l făcea tare mândru, era una din rân­du­nelele care își făcuseră cuib la intrarea în bloc. I-am ordonat: “Lasă jos!”. S-a supus. I-am des­chis repede fereastra și pasărea s-a pierdut în zare. Probabil s-a întors la cuib, fiindcă rân­du­nelele și-au continuat viața și în anii care au ur­mat. Cert este că Nodiță și-a aban­donat pen­tru tot­dea­una pasiunea de “vâ­nător”. Nu știu dacă co­municarea dintre noi, aproape ome­neas­că, su­pravegherea exagerată din partea mea l-au făcut să se apropie și mai mult de mine. Când plecam de acasă după cum­părături, mă urma docil, pășind în spatele meu. Loialitatea lui îi ui­mea pe cei care îl pri­veau. Să vezi un bir­ma­nez mai mare decât toate pisicile din cartier ur­mându-și stăpâna precum un câine purtat în lesă era pentru mulți o ciudățenie. La întoarcerea acasă, îmi arunca o privire de parcă mi-ar fi spus: “acum conduc eu!” și pleca puțin înainte, aștep­tându-mă, răbdător.

Venirea iernii era pentru Nodiță un chin. Dorul de libertate îl bântuia mai ales noaptea. Mă trezea din somn cu chemarea lui pisicească stăruitoare. Îi deschideam fereastra. Rămânea cu labele în zăpada depusă pe pervaz și privea în tăcere natura acoperită în alb. Nu se grăbea să iasă cu labele în zăpadă. Sărea pe soba încă caldă și dormea fericit. Ziua, nu m-a deranjat ni­ciodată din treburile mele. Mă aștepta să le ter­min. Apoi venea pe pieptul meu și începea să toarcă, să toarcă, să mă împungă cu capul, până când eu îl întrebam, deși îi știam răs­pun­sul: “Ce vrei?”. Sărea de pe pieptul meu și se ducea la farfuria de mâncare. Îi era foame…

Anii fericiți, liniștiți, și-au oprit cursul anul trecut, când i-a apărut, la început, un astm. L-am tratat cu antibiotice pentru laringită. I-a apă­rut și ceva pierdere de sa­livă. Ochii lui albaștri erau învăluiți de o tristețe adân­că. Nu fusese ni­cio­da­tă bolnav, și nu era fa­mi­lia­rizat cu medica­men­te. A­vea nevoie, după cum mi-am dat seama mai târ­ziu, de un doctor cu expe­riență. Am hotărât să merg la o clinică particulară, do­tată cu aparatură sanitară adec­va­tă și să-i pot face investigații. Au urmat dru­muri, analize, anestezie pentru rezolvarea lor, tratamente la întâmplare. Într-o zi, stând cu el pe bancă și privindu-l atent, am început să cred că are o tumoră la glandele salivare… Așa a fost: i s-a descoperit o tumoră destul de mare sub lim­bă. Mi s-a propus tratamentul cu citos­tatice și, de frică, am acceptat. Ce-a urmat a fost un chin groaznic, groaznic, pentru el. A plecat la Domnul, nu înainte de a mai toarce încă o da­tă pe pieptul meu, deși abia mai respira. Trei­spre­zece ani mi-a bucurat viața Nodiță. Trei­spre­ze­ce ani în care am avut ocazia să descopăr fru­musețea sufletului unei pisici: devotament, lo­ialitate, afecțiune… Sper să ne reîntâlnim oda­tă și-odată. Cu siguranță că și în cer există pisici.

ZAHARIA LIDIA, pensionară – Zimnicea

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian