Părintele ALIN PERȚA, din Ribița, Hunedoara: „Un om care se plânge nu va fi niciodată mulțumit”

– Peste biserica ortodoxă din Ribița, vechi monument istoric, s-au așezat, parcă pe neștiute, șase secole. Vremuri bune sau vitrege, toate i-au apăsat umerii, șubrezind-o. Dar credința strămoșească a moților a rămas verticală, ca un stâlp de rugă, ce-o ține încă în picioare. Și tot prin rugă și voie dumnezeiască, biserica tocmai a intrat într-un amplu proces de restaurare –

Coborârea în mormânt

Ribița. Început de martie. Pe malurile Crișului Alb, primăvara mângâie lumea cu mâțișori gin­gași și aurii. Biserica ortodoxă se află, cumva, în mij­locul satului, pe o culme domoală, pe malul ceva mai înalt al apei. E-mbrăcată-n schele de lemn și, deși abia s-a luminat de ziuă, muncitorii robotesc deja împrejurul ei. Dincolo de ușița cea mică, șu­brezită și ea, timpul a fugit din ceas. Înăuntrul bisericii e secolul cincisprezece.

Aș fi vrut să intru într-o biserică, dar am intrat într-un mormânt. Pe-ntreagă lungimea zidurilor, în locul pardoselii, se cască o groapă uriașă. S-a săpat deja mai bine de un metru jumate în adân­cime, și încă mai trebuie, îmi spune preotul paroh Alin Perța. De jur împrejur, pereții sunt ascunși în spa­tele unor folii protectoare, negru-compact, din spa­tele cărora abia străbate, în dreptul fe­restrelor, câte-o timidă geană de lumină. Rămân, la propriu, fără glas. Pământul acesta, așezat, încă de pe la 1400, sub lespezile de piatră ce-au podit biserica, nu l-a mai atins nimeni până acum. E ca și când aș fi găsit biserica-ngenuncheată în ea însăși, vădu­vită de sfinți, de altar și de catapeteas­mă. Aș lua-o-n brațe dacă n-aș ști că nu-s vrednică s-o fac. Părin­tele zâmbește, ușor nedumerit. Mă cheamă în locul unde a fost altarul. Spun „a fost”, pentru că masa al­ta­rului, cea originală, a fost scoasă de mult. „Când biserica a trecut la calvinism, pe la jumă­tatea secolului 16, moaștele au fost scoase din masa altarului, care a fost înlocuită cu o im­pro­­vizație oarecare. Tot atunci a fost adăugat și un alt fel de iconostas, de zid, în locul celui de lemn, ortodox. Toate urmele calvine vor dispărea, odată cu această amplă re­staurare”, spune părintele Perța. Ezit să pășesc în spațiul acela sfânt, unde știu că femeile nu au acces decât o singură dată, în zi de sfințire a bisericii. „Nu vă temeți!”, îmi spune părintele. „Acum nu e altar aici, ci un șantier, unde puteți umbla fără restric­ții. Șantierele nu au altare”. Au însă cruci și nume și sfinți, să le ocrotească. Sfinților aceștia nu le văd chipurile. Le-au fost ascunse sub stra­turi succesive de tencuială, ce le-au păs­trat, însă, frumu­sețea intactă. Mai e puțin până să iasă, din nou în lumi­nă, dindărătul foliei ce­lei negre, în toată splen­doarea lor.

Zidul moțesc al plângerii

Documentele, atâtea câte sunt, spun că satul Ribița a fost întemeiat pe la 1369, stăpânit fiind de Neacșa Teodor. În 1404, fiul său, cneazul Vla­dislav, este sancționat de către regele Sigis­mund al Ungariei și își pierde moșiile. Fiii lui, Vra­tislav, Matia și Miclăuș, fac demersuri costi­sitoare, în bani și sânge, și reușesc să primească înapoi tot ceea ce-i fusese confiscat tatălui. Și înal­ță o bise­rică, drept mulțu­mi­re adu­să lui Dumnezeu. E po­vestea pe care-o spu­­ne tabloul votiv, ce-i în­tru­chipează pe ctitori, cu soțiile și pruncii lor, în­chinând biserica Sfân­tului Nicolae. Și în semn de supunere vremelnicei stăpâniri, pe peretele nor­­dic stau chipurile regilor sanctificaţi ai regatului maghiar, Şte­fan, Emeric şi Ladislau, reprezentare mai puțin obișnuită în bisericile din Ardeal. Eu n-am cum să văd toate astea. Dar mi le poves­teș­te pă­rintele Perța, ară­tân­du-mi fotografii făcu­te înainte ca bise­rica să in­tre în restaurare. „Dacă aș ști că Dum­nezeu mi-ar putea îndeplini o singură dorință, atunci aceea ar fi ca zidurile acestea ale bisericii să prindă glas, să ne vor­bească. Nici nu vă puteți imagina câte ar avea să ne spună! Bise­rica asta e una dintre foar­te puținele zidite din piatră, din Țara Zaran­dului. Singurul loc unde românii din zonă se pu­teau refugia să-și spună păsurile, în vremuri în care nu numai că nu-i asculta nimeni, dar nici n-aveau dreptul să deschidă gura. Și poate că ocrotirea Sfântului Ni­colae a făcut ca biserica să fie ocolită de tunu­rile ucigașe ale ge­neralului Bu­kow, ce-au dis­trus nenumărate bise­rici din întreg Ardealul. Câte mame și-or fi plâns aici copiii uciși mișelește sau plecați în războaie! Ce-și vor fi spus Avram Iancu și tribunii lui, când au poposit aici, să se roa­ge, sau Horea, Cloșca și Cri­șan, după ce moții Za­randului au fost uciși bes­tial, una dintre cele mai sângeroase răzbu­nări ale răscoalei din 1784? La Ie­ru­salim, știm că există acel Zid al Plângerii, unde oa­meni din lumea-ntreagă stre­coară, printre pietre, bi­lețele pe care-și scriu durerea și păsul. Eu simt că bisericuța asta e și ea un astfel de zid al plân­gerii, doar că moții de-aici n-au putut scrie ce-i doa­re, ci și-au stre­curat ruga în fiecare pia­tră din bise­rică. Pietrele din pardoseală au fost to­­cite de pașii lor și de ge­nunchii îndoiți în rugă­ciu­ne. Ei sunt aici, cu toții, în fiecare clipă. Îi simt, efec­tiv, în fiecare rugăciune, și-atunci îmi pare că bise­rica-i mare, cât o catedrală, în care-ncape tot nea­mul românesc”.

Două provocări

Sunt doar trei ani de când părin­tele Perța a venit aici, ca preot paroh, dar a împrumutat, în gesturi și în atitudine, ceva ce-l face să pară de-al locului. Poate pentru că, așa cum spu­ne, „aici suntem deja acasă. Mo­ții sunt oameni calzi, primitori, oa­meni buni. M-au sprijinit în ce am avut de făcut încă de la început, ca și când am fi fost aici de când lumea!”.

Ca în foarte multe alte cazuri de preoți tineri, nici părintele Perța nu s-a gândit vreodată că va ajunge să-I slujească Domnului. Pașii i-au ajuns, neștiut, pe-această cale și, odată cu ei, și sentimen­tul că acesta e drumul. „Dacă mi-ar fi spus cineva, în liceu, că voi ajunge preot, aș fi râs. Nu eram necredin­cios, eram agnostic: credeam că Dumne­zeu e un­de­va, cu treaba Lui, eu cu treaba mea, nu are timp de mine. Dar Scriptura spune: «Nu voi m-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi!». Eram student la Istorie, în primul an, și aveam un coleg care studia în paralel și Teologia. Într-o zi, când un profesor n-a mai venit la curs, colegul meu mi-a zis să mergem la slujbă, la Cate­drala din Alba Iulia. Era 14 octombrie, ziua Sfintei Cuvioase Pa­rascheva. Nu știu să vă spun ce s-a întâmplat, cu­vintele sunt goale, n-au puterea să exprime ce-am simțit atunci. Știu doar că am avut, așa, o trăire specială și am știut că acolo e locul meu. Treceam printr-o perioadă mai dificilă pe plan personal și am promis că, dacă e să scap de toate, mă fac preot. L-am provocat cumva pe Dum­nezeu, dar am și simțit cum a lucrat în viața mea”, își amintește părintele.

Când a terminat Teologia, a apărut o altă dile­mă: să se căsătorească sau să se călugărească? În­drumător de an i-a fost părintele Simion Todo­ran, ucenic al părintelui Arsenie Boca, care-și trata stu­denții ca pe propriii copii. „Rugați-vă așa”, le-a spus: „Doamne, dă-mi o preoteasă care să Te iu­bească mai mult pe Tine decât pe mine! Și lă­sați-vă în voia lui Dumnezeu, că rânduiește El”. „Și a rânduit Dumnezeu să mă căsătoresc înainte să termin facultatea. Soția mea e din Baia Mare, era studentă la Cluj, când ne-am cunoscut, pe un site ortodox. Ne-am întâlnit la ac­țiuni ale ASCOR (Asociația Stu­denților Creștin-Ortodocși din Ro­mânia – n.red.), eu fiind președinte al organi­zației din Alba Iulia”.

Tot înainte să termine fa­cul­tatea, părintele Alin Perța a fost hirotonit preot în parohia Mihăi­leni, la granița județelor Hune­doara și Alba. Acolo nu era preot de mult timp, nimeni nu voia să meargă, că nu era casă parohială. Patru ani a slujit la Mihăileni, despărțirea a fost grea, c-a apucat drag de oa­meni, și ei de dânsul. „Îi port mereu cu mine în suflet și-n ru­găciune, ca pe prima dra­goste, care nu se uită nicio­dată”, afir­mă părintele.

Povestim, plimbându-ne prin micul cimitir de lângă bise­rica din Ribița. Părintele mi-arată mor­min­tele multora dintre preo­ții ce-au slu­jit aici, aliniate în imediata apropiere a alta­rului. Lângă ele, câteva cruci de mai mici dimensiuni, asemeni încă altora din cimitir. „Aici e obi­ce­iul ca, pentru copiii care mor, crucile să fie mai mici. Sunt astfel de cruci și mai vechi, și mai noi, în ambele cimi­tire”. Tristețe, pe sub pașii noștri. Dar deasupra cresc flori și soarele strălucește.

Biserica din vis

Se-ntoarce părintele-n amintiri, ca sub un pa­tra­­fir în zi de spove­danie. „Când eram student la Isto­rie, m-au pasionat foarte mult bise­ricile-mo­nument istoric. Vă spun ca o spovedanie: la Teo­logie, prin pri­mii ani, am visat că sunt sfințit preot. Un sobor mare de preoți mă așteptau în altar și eu intram într-o biserică-monument istoric. Nu pot spune că asta, din Ribița, e biserica pe care-am visat-o, dar aceea era imaginea. Să vedeți că la Dumnezeu nimic nu e întâmplător. În plus, am fost hirotonit preot în 23 martie 2014, iar prima litur­ghie la Ribița am oficiat-o în 25 martie 2018. Așa a fost lucrarea lui Dumnezeu și, sincer vă spun, aici vreau să rămân”.

De când a venit la Ribița, părintele a slujit mai bine de doi ani și jumate într-o ruină, dar o ruină care-i e dragă, pentru istoria ei, pentru timpul din care vine și lacrima oamenilor ce s-au nevoit aici. Acum, dacă Dumnezeu îngăduie, o va vedea re­năs­când din temelii, la propriu, va privi în ochi fiecare chip de sfânt, așa cum va fi arătat în urmă cu șase secole, abia ieșit de sub penelul măiastru al pictorului neștiut.

Și, poate, dacă-și vor putea privi în ochi sfinții moșilor și strămoșilor lor, și copiii mo­ților, risipiți prin lume, se vor întoarce, într-o zi, acasă. Și la Ribița, ca-n întreaga țară, aceas­ta e o rană de nevin­decat. „Plecarea co­piilor, asta e durerea cea mare a satului româ­nesc, nu doar a moților. Îi văd că suferă, mulți au rămas cu nostalgia minelor din zonă, când pe-aici era plin de oameni. Problema e când rămâne câte unul singur, că în doi o mai duc cum o mai duc. Încet, încet, sătenii ceva mai tineri devin un fel de orășeni, nu mai țin ani­male, nu mai lucrează pământul, dar nu pen­tru că nu pot, ci din comoditate. Asta e du­rerea satului românesc”.

Bucuria vine din lucruri mici

Părintele e născut și crescut la țară. În tim­pul studenției, la Alba Iulia, s-a simțit ca într-o cușcă. „Așa e firea mea, statul în bloc mă de­primă, nu pot sta să mă uit pe pereți. Aici avem o gospodărie frumoasă, ținem animale, lucrăm pământul, nu ne lipsește nimic. Iisus spu­ne: «Bucurați-vă!». Dar bucuria vine din lucruri mici, din liniște și răbdarea cu care privești în jurul tău o floare, o plan­tă care crește dintr-o sămânță, dintr-o pasăre pe care, chiar dacă n-o vezi, o auzi cântând. La oraș, între be­toane, n-ai cum să gă­sești asta, e o forfotă per­manentă, toa­tă lumea se grăbește, e gălăgie și praf. Aici, ne bucurăm de ce avem. Da­că familia mi-e sănă­toasă, mă înțe­leg cu oa­menii din paro­hie, avem ce pune pe ma­să, de ce să mă plâng? Un om care se plânge nu va fi nicio­dată mulțumit. Și ăsta e, dacă vreți, un «secret» pe care neamul nostru românesc l-a avut dintot­deauna: să te bucuri de ceea ce ai și, mai ales, de ceea ce faci prin munca ta. Când mi se mai plânge câte unul că i-i greu, îi spun să privească mai atent în istoria noastră…”.

Sacrificiu și bucurie

Doi ani, cât vor dura lucrările de restaurare complexe și migăloase, ribițenii se vor ruga în paraclisul amenajat în incinta căminului cultu­ral din centrul comunei. Știu de ce trebuie să facă sacrificiul ăsta și îi bucură gândul că biseri­cuței lor celei dragi îi vor fi, în sfârșit, oblojite rănile. „Cred că e im­posibil să se mai facă exact cum a fost, dar am încredere că va fi bine, că-s destui specialiști pricepuți în țară. Îmi amintesc biserica afu­mată, cu pereții scoro­jiți, o biserică primitivă, dacă pot spune așa. În ultimul timp, s-a stră­duit părintele Alin s-o rânduie cât de cât, dar mult timp nu mai puteam conti­nua așa, că s-ar fi dis­trus cu totul”, spune Gri­gore Iusco, un bătrân sfătos, de 82 de ani.

În imaginile virtuale in­cluse în proiectul de restau­rare, se vede o biserică albă, semeață, ce stă între alei pie­truite și ronduri de flori. Interiorul lipsește. Lipsesc și sfin­ții, care nu se lasă ima­ginați cu an­ticipație. Mamă bătrână, dar iubi­toare, bi­serica așteaptă să-i fie aduși acasă. Pregătiți, cu toții, de Înviere, ca după-un post lung, cât șase sute de ani.

*

Câștigarea unei finanțări europene neram­bursa­bile de 3,2 milioane euro, pentru restaurarea integrală a bisericii din Ribița, a venit cu o secundă înainte să fie prea târziu. Aici se află, conform specialiștilor, cea mai veche și mai frumoasă pic­tură bizantină din Ardeal, cu „cel mai frumos Pantocrator din pic­tura medievală româ­nească” pe iconostas, după cum aprecia re­gretatul Dan Căceu, printre primii care au scos la lumină, de sub succesive stra­turi de ten­cuială, picturile mu­rale de la Ribița.

„Ribiţa este singura biserică transilvană care a păstrat neatins întregul program ico­nografic bizantin al Bisericii (…), ceea ce reprezintă mărturia absolută a permanenţei ancestrale a românilor în Transilvania”, spune pictorul Sorin Dumitrescu, cel care a și organizat, cu ani în urmă, la Galeriile bucu­reștene „Catacomba”, o expoziție dedicată ex­clusiv bisericii ortodoxe din Ribița.

Foto: Arhiva Parohia ­­Ortodoxă Ribița