Graurul din fereastră

Într-o dimineață de mar­tie, acum câțiva ani, din bucătărie, am au­zit, pe ne­așteptate, câteva triluri de pasăre. Mă uit fără să deschid fereastra, să nu sperii mi­nunea cântă­toare. Pe vița-de-vie ce în­so­țește bal­conul, lângă coșul hotei vecinului de de­desubt, văd o pasăre nea­gră, cu ciocul și pi­cio­rușele gălbui-portocalii și stro­pită pe penaj cu picuri rotunzi de sidef, ce stră­lu­ceau în ra­zele soarelui. Un graur! Ce caută? N-a mai ve­nit ni­ciodată în cei 20 de ani de când locuim aici. Își vede de treabă, inspectează cu ochișorii mici și rotunzi, jucăuși, coșul hotei ce are un capac. E ca o căsuță perfectă pentru cuibărit. Știam acest lucru de la vrăbiuțe, ce și-au clocit ouăle și au scos pui ani de zi­le acolo. Deci, cuibul era amenajat cu paie, cu pe­ne, cu crenguțe delicate.

Se bagă în căsuță, mai aranjează câte ceva, iese și începe să ciripească, să scoată un șuierat ușor, prelungit, în cascade, triluri deosebite. Nu pot reda în cuvinte aceste sunete venite parcă din alte lumi.

Habar nu aveam că aceste păsări, care au un co­lo­rit sobru și care nu se apropie de casele oa­me­nilor, pot avea așa un repertoriu minunat, deosebit. Stăm la etajul patru, sunt blocuri. De jur împrejur, dru­mul este circulat, pădurea Tri­vale, cam la un kilo­me­tru. Totuși, el a îndrăznit să vină să ia în stă­pâ­nire cuibul vrăbiuțelor. Se străduia din răs­pu­terile gușei să impresioneze, să-și convingă „soția” ce îi răspundea de pe cornișa blocului vecin. Dar cu toate eforturile lui, ale trubadurului, femela gra­ur nu a venit mai aproape. Ritualul acesta s-a pe­trecut câ­teva zile la rând, spre încântarea mea. Abia aștep­tam dimineața, deschideam încet fereastra și stă­team ceva mai în spate, spre a nu deranja de­cla­rațiile de dragoste atât de încântătoare pen­tru auz. Eram curioasă cum se termină această idilă. În fie­care dimineață, „el” venea în jurul orei 6:30, se așeza pe vița-de-vie, se uita de jur împrejur pentru sigu­ran­ță, aranja căsuța, cânta, țopăia de colo-colo, nu avea astâmpăr, voia s-o convingă pe draga inimii lui să-i ac­cep­te cuibul pe care i-l oferea. Nu a fost să fie. Pro­ba­bil de unde privea ea, se observa că era mișcare în apar­­ta­mente, strada începea să fie circulată. Îi răspundea scurt, prin­tr-un fluierat, dar nu s-a apro­­piat ni­cio­dată. Poate îl dojenea: „Mulțu­mesc pentru cui­bu­șo­rul de patru alumine, e fru­mos, e lucitor, e con­for­tabil, dar nu are dis­cre­ția necesară, siguranța de care avem nevoie, dis­tanța față de specia oamenilor, de care ne-am apropiat prea mult. Ei au treburile lor, noi pe ale noastre. Și vrăbiuțele sunt supărate, te ceartă de fiecare dată când ești acolo. S-au adunat mai multe și ciripesc de mama focului, să te alunge și să-și ia în stăpânire cuibul lor”.

Acest lucru s-a și întâmplat. Graurul n-a mai venit, a plecat poate spre pădurea din apro­pie­re, mult mai potrivită pentru ei. Vrăbiuțele și-au văzut de treabă, au scos iarăși pui. Apoi a ve­nit toamna. Prin noiembrie, iarăși am auzit șu­ieratul ce mi se întipărise în minte, din primăvară.

Pentru că au mai rămas struguri neculeși la cele patru balcoane îmbrăcate în viță-de-vie, sădită și îngrijită de un vecin inimos, un stol întreg de grauri a venit și a ciugulit boabele ne­gre, atât de dulci și de folositoare, pentru a le da ener­gia de care au nevoie ca să călătorească spre țările calde. De plecat pleacă ultimii, când deja es­te frig, când bruma e groasă și celelalte păsări că­lă­toare au plecat. Aștept în fiecare an să se repete mi­nunea din acea primăvară. Poate anul acesta…

EUGENIA I. – Pitești