Leacurile grădinii

Calendar de APRILIE

Cine trăiește din ceea ce obține de pe tar­laua lui știe că pământul nu suportă ni­cio trădare. Dacă ai întrerupt muncile, dacă nu le-ai făcut la vremea lor, nu te poți aștepta la nimic bun. Și asta, pentru că ano­timpurile pământului și calendarul grădină­ritului țin de lucrul bine făcut, la momentul bine ales, dar mai ales de stele, de lună și de soa­re. Așa m-a învățat Buna mea, care știa să împace stelele cu luna, cu ploile și cu calul lui Ioji, ce trăgea după el un plug mare, de fier, cu care brăzda grădina noastră, în fiecare primăvară. Așa am cunos­cut-o eu, când aveam doar câțiva ani și am copilărit în casa ei, dar cred că ea a fost așa dintotdeauna, mare meș­teră în toate. Cel mai bine ve­deam asta cam prin luna apri­lie, când se pregătea de „pus în pă­mânt”, adică de semă­nă­turile de primăvară.

Mai întâi își cerceta în­delung chelindariul de pe pe­rete, unde erau trecute și fazele lunii, pentru că ea semăna numai atunci când luna creștea. Apoi își controla pungile cu sămânțuri și răsadurile, rădă­cinile de gherghine și de dalii, înfășurate de cu toamna în o mie de hârtii, ținute în cămară, după care își sămălea bine coșurile de cartofi de să­mânță și cuiburile de fasole urcătoare.

După ce pământul era arat cu plugul tras de calul lui Ioji, după ce straturile erau gata, aliniate la „marea știință”, și semințele dormeau în pă­mânt, începea altă luptă, și mai aprigă, cu cei care ar fi putut să-i distrugă „muncuța”. Lângă gardul grădinii, stăteau înșirate tot felul de oale și ulcele vechi, în care Buna pregătea „leacu­rile” pentru semănături. În cel mai îndepărtat colț al grădinii era săpată o groapă, în care adu­na mereu tot ceea ce cădea de la prepararea mân­cării: cozi de ceapă, coji de morcovi și cartofi, res­turi de salate, bucăți de țeline sau de gulii înne­grite, pielițe de roșii și mai ales multe alte resturi de legume. Groapa era acoperită cu o scândură mai mare și acolo se for­ma compostul, îngrășământul pe care-l împrăștia peste straturi, primăvara, devre­me.

Prima „întărire”

În prima oală de lângă gard, Buna punea crengi înfrunzite de salcie, peste care turna apă. Le lăsa acolo o vreme la înmuiat, apoi folosea apa aceea la stropit straturile. Apa aceea de salcie era „prima întărire”, cum zicea ea, a semințelor și a răsadurilor care erau mutate în straturi, din pă­hă­ruțele în care fuseseră ținute la încolțit. Am uitat să vă spun că încă din februarie, când zăpezile erau uneori cât casa, Buna își semăna în păhăruțe, cutii și bor­cănașe tot felul de semințe. În bucătăria mare a casei erau două mese, masa de lucru, la ca­re ea pregătea mâncarea, și masa pe care mân­cam. Dar în lunile de răsaduri, masa de lu­cru era ocupată de cutii, borcane și tăvițe cu plăn­tuțe pe care le îngrijea, de parcă ar fi fost niște prunci. Cu atâta grijă le mânuia, încât am rămas, și eu, mirată tare. Le stropea numai cu apă ținută în casă, de seara până dimineața, dădea perdeaua de pe geam la o parte, ca să aibă lumină su­ficientă, le controla mereu, ca nu cumva să apară cine știe ce gângănii, melci sau furnici, care să i le mănânce. În diminețile de primăvară mă trezeam uneori când o auzeam cum povestește cu plăntuțele acelea care de-abia se înfiripau, cu vorbe blânde, ca și cum ar fi vorbit cu un om.

„Vindecarea”

După „prima întărire” pe care Buna le-o ad­mi­nistra straturilor când răsadurile erau cam de o palmă de mari, urma la rând „vindecarea”. Ea se prepara într-o oală mai mare ca prima. Aco­lo punea Buna un braț bun de urzici, pes­te care turna apă de ploaie și le lăsa la în­mu­iat mai multe săp­tămâni. Oala asta avea un capac, pentru că ur­zi­cile înmuiate nu mi­roseau tocmai plăcut. Cu plămădeala aceea de urzici, Buna stropea numai acele plante ca­re erau atacate de pă­ianjenii verzi pe care-i cărau în spate furnicile de câmp. Cum vedea Buna șirurile de furnici prin curte pe undeva, cum stropea grădina. După un ase­menea tratament care se mai repeta de vreo do­uă, trei ori, nu mai venea în grădina noastră pi­cior de păianjen cât ținea vara. Dar „sigurarea ma­ximă” venea dintr-o altă oală pusă lângă gar­dul grădinii, numai după ce apăreau primele flori, adică prin iunie, iulie, cel târziu. „Sigurarea” asta era apă în care se ținea cenușă, cu care se stropeau apoi toate cele semănate, de la castraveți și până la fasole, ardei și roșii. Ba, uneori, Buna stropea și merii cu amestecul acesta pe care-l considera leacul leacurilor pentru orice grădină, valabil pentru toate bolile apărute între ierburi, flori și semănături, dar și pentru alungarea oricăror gângănii care s-ar fi înfruptat din roadele crude.

Magie cu un bob de grâu

Multe știa Buna mea și nu-mi dau seama dacă învățăturile ei erau preluate de la femeile din neamul vechi din care se trăgea sau erau invențiile ei personale, rezul­ta­tul grijilor ei de a se adapta și descurca în condițiile grele de viață în care a trăit. Multe am învățat și eu de la ea și îmi pare rău că nu i-am putut sta mai mult alături și după ce am mai crescut. Sunt convinsă că ar fi avut răspunsuri și soluții pentru multe din situațiile prin care am trecut. De multe ori, mă trezesc întrebându-mă: „Oare ce-ar zice Buna?”. Ce-ar face ea în locul meu într-o situație grea? Cum ar re­ac­ționa la ceea ce se întâmplă în aceste zile de însingurare, în care se adân­cesc oamenii?

Îmi amintesc de o zi dintr-o primăvară de atunci, de demult, în care Buna mi-a arătat cum se poate îmblânzi ceea ce este necunoscut și săl­batic, cum poți trece peste un impas, dacă îți cauți ajutoare și dacă încerci să înțelegi că în lumea asta nimic nu este lăsat la întâmplare, că toate se țin una de alta și întotdeauna există o cale pentru a ieși la liman.

Într-o dimineață, a scos vasele cu mușcate din pivniță și le-a înșirat pe lângă casă, în locuri în care bătea soarele. Câtă vreme s-au dezmorțit din som­nul de iarnă, ne-am dus amândouă la baba Reghina, de la care Buna lua în fiecare primăvară câte un pumn de boabe de grâu. La noi, acolo, la munte, pământul era sărac, erau mai multe coaste și dealuri decât loc bun de ogor și nu se cultiva grâul. Dar Reghina primea câte un sac, doi de grâu, de la feciorul ei plecat în câmpia Aradului. Și din prietenie, îi dădea Bunei mele, primăvara, un pumn de boabe de grâu, la schimb cu semințe de flori sau de fasole oloagă, din aceea care n-are nevoie de araci. Întoarse acasă, Buna tundea mușcatele, le schimba pământul vechi cu pământ nou adus din pădure și mai pregătea alte câteva cutii de lemn în care punea crenguțele și tulpinile tăiate. Dar nu le punea oricum. Aici era măiestria, magia, minunea pe care m-a învățat s-o folosesc atunci când vreau să fiu sigură că o floare se va prinde și nu se va usca. Așa am învățat și văzut eu prima oară cât de necunoscută îndeajuns și plină de mister este lumea ierburilor.

Buna cresta în cruce capătul tăiat al fiecărei mlă­dițe de mușcată. În crăpătura aceea care se for­ma, chiar în mijlocul ei, unde se întâlneau cele două crestături în cruce, băga un bob de grâu, în­muiat puțin în apă călduță. Apoi îngropa mlădița cu capătul cu bobul de grâu în pământ. Astfel pregătite, tulpinile tunse umpleau lădițele noi. În zilele următoare, Buna urmărea atentă mușcatele, și nu trecea mult până când, bucuroasă, îmi spu­nea că are primele semne că mlădițele s-au prins. În felul acesta a reușit, de la an la an, să-și înmul­țească florile care înconjurau casa, umpleau feres­trele, mărgineau prispa și scara, ca un brâu uriaș de toate culorile. „Dar de ce, tu, Bună, se pune grâu acolo, în tăietură, și nu altă sămânță?”, am în­trebat-o, într-o zi. Mi-a răspuns ceva nemaiau­zit. Că doar bobul de grâu îl are pe Dumnezeu în el, că e sfânt și că sfințește cu puterea lui locul în care e pus, că ajută orice floare sau iarbă care ia puteri de la el. Mlădițele în care este pus nu mor, nu se uscă, ci prind viață și devin, de la o zi la al­ta, din ce în ce mai puternice. Grâul vieții! Ce bi­ne ar fi dacă i-am descoperi puterea și pentru noi, în primăvara aceasta, care ne pune la atâtea încer­cări!