La o margine de pădure, trei copii o chinuiau cu sadism. Le-am luat-o fără multe explicații și am dus-o acasă. Nu știam ce voi face la bloc cu o bufniță, dar nu suportam să o știu chinuită. Era speriată și agresivă. O aripă, lovită de praștie, îi atârna într-o parte. Am pus-o pe birou, amintindu-mi că nu vede ziua. I-am întins mâna și brusc s-a prins cu ghearele de deget. Strângea cu o forță incredibilă. A început să ciupească puternic, ceea ce pentru ea părea o pradă. M-am îngrozit. Mă vedeam eliberându-mă de ghearele ei doar tăindu-mi degetul. I-am desprins una câte una ghearele lungi și incredibil de ascuțite, apoi am înfășurat-o pe fiecare cu leucoplast. Am respirat ușurată, apoi m-am grăbit s-o hrănesc. Știam că mănâncă broaște, șoareci și șerpi, în concluzie – carne. I-am plimbat pe sub cioc bucățele de pui și le-a înghițit una câte una. Am avut surpriza să constat că bufnițele nu beau apă ca alte păsări: o sug! În fine, instalată pe colțul bibliotecii, Iubita a devenit un membru al familiei. De ce am botezat-o așa? Fiindcă am ajuns să ne iubim. Foarte mult! Până mă întorceam de la serviciu, nu se mișca de la locul ei. Când îmi auzea glasul, începea să țopăie pe bibliotecă. Deasupra ochilor imenși se ridicau două penișoare; penele strânse pe trupul cât pumnul se înfoiau iar ea părea uriașă. Astfel își manifesta bucuria. „Hu-hu-hu”, „Hu-hu-hu”. „Ai răbdare, Iubita”, îi spuneam râzând. „Te iau îndată”. O hrăneam, o mângâiam pe penele mătăsoase, o sărutam pe creștet, o gâdilam sub cioc, iar ea dădea ochii peste cap satisfăcută. Voia să mă simtă mereu în preajmă. Ori stătea pe birou în fața mea, ori îmi stătea pe umăr, iar căpșorul îi cădea adormit în părul meu. Era o iubită și o iubitoare. Singura problemă nerezolvată era noaptea. Ele văd pe întuneric. Se izbea de fereastră încercând să zboare afară. O închideam într-o cutie, dar se zbătea până dimineața. Noaptea, chemarea subtilă a pădurii era mai puternică decât atașamentul față de mine. Iubirea noastră a durat o iarnă. Într-o seară de martie, am hotărât să-i dau drumul. Am pus-o pe marginea terasei și i-am spus: „Ești liberă, Iubita. Dacă vrei, poți zbura”. Dar, deși nopți întregi se zbătuse să plece, acum nu pleca. Privea spre copaci. Privea spre mine. Am împins-o ușurel cu degetul: „Hai, zboară, Iubita, du-te unde vrei!”. După mult timp, a zburat în copacul din fața ferestrei. Voiam să văd în ce direcție pleacă, dar îmi venea să plâng și am intrat în casă. Dimineața, Iubita dispăruse. N-am mai văzut-o de atunci niciodată, dar sper să mai trăiască și azi.
ELENA OTÂNJAC – Iași
