Slăbitul rațional

– Înfulecatul are dezvăț –

Exis­tă două mecanisme psiho-fiziologice com­ple­xe, prin intermediul cărora se reglează balanța ener­­­getică a organis­mului: foamea și sațietatea. Foa­mea se face simțită atunci când, după aproxi­mativ trei-patru ore pe­trecute fără hrană, rezervele noastre de energie încep să se epuizeze. Atunci, neurotrans­mițătorii din creier tre­zesc dorința de a mânca. Sa­țietatea reprezintă sem­nalul de oprire, dirijat în mod simi­lar, care ne în­deam­nă să încetăm a mânca, sin­gura deosebire fiind că el nu este nici pe departe la fel de puternic precum contrariul său, foamea. Oame­nii cu un comportament ali­men­­­tar normal dau ascultare sen­zațiilor de foame și sa­ție­tate. Ei se hră­nesc cu mă­su­ră, sesizând ime­diat apa­ri­ția sațietății. În acel mo­ment, se opresc.

E adevărat că e mai greu să renunți la hrană, de­cât să mănânci în continuare, deși te-ai săturat. De vină este și oferta uriașă de alimente exis­tentă în pră­vălii. Noi nu mai mâncăm astăzi sub im­pulsul foamei, ci al poftei – în speranța obți­nerii unei sa­tis­facții gustative, care să ne consoleze de pe ur­ma in­suc­ceselor de tot felul. Și de ce nu reușesc pof­ti­cioșii să mă­nân­ce doar atât cât să ducă o viață sănă­toasă? Psi­ho­logii au găsit câteva răspunsuri la aceste între­bări.

De ce mâncăm mai mult decât trebuie?

Iată câteva răspunsuri date de specialiști:

* Însemnătatea materialului genetic a fost mul­tă vre­­me subapreciată. În urma unor studii efec­tua­te pe aproape 200 de persoane, s-a ajuns la con­clu­zia că ten­dința spre excedentul de greutate poate fi eredi­tară.

* Educația determină în foarte mare măsură slăbi­ciunea noastră pentru anumite mâncăruri, ca și frec­ven­ța cu care cădem în ispită. Studiile au demonstrat că, în general, copiilor le plac felurile preferate ale părinților, pentru simplul motiv că le-au fost oferite mai des decât altele. Îndemnurile la mâncare se întipăresc, și ele, inconștient dar du­ra­bil în memoria copiilor. La masă li se impun re­guli de tipul: „Trebuie să mănânci tot, ca să crești ma­re și puternic” sau „Nu ai voie să lași ni­mic în far­fu­rie”, iar cu timpul, aceste insistențe pot înă­buși senzația naturală de sațietate.

* Tirul concentrat al recla­melor. Indiferent câtă grăsime sau cât zahăr conțin dul­ciurile, băutu­rile ori delicatesele gata preparate, pentru care ple­dează spoturile publicitare, ele ne sunt prezentate, fără excepție, de oameni zvelți, cu o con­diție fizică excelentă, ba câteodată și de „experți” în halate albe. Însă compoziția produselor este trecută sub tăcere.

* Obișnuința – La vârsta de 30 de ani, putem apre­cia că am consumat circa 40.000 de mese, supunân­du-ne astfel unui antrenament îndelungat, printr-o re­petare permanentă, la care e greu să re­nun­țăm. Pro­­ba­bilitatea de a ne schimba radical obi­ceiurile de acum înainte scade an de an.

Cum să slăbim pentru toată viața

Înfulecatul în neștire are însă și dezvăț. Specia­liș­tii ne încurajează, încredințându-ne că avem posi­bili­ta­tea să ne dezobișnuim de ceea ce am învă­țat cândva. Iată principalele reguli:

Puneți-vă întrebarea de ce vreți să slăbiți

Lucrul cel mai important pe care trebuie să îl știți este dacă greutatea dvs. vă ridică probleme de să­nătate. Orientarea v-o dă indicele de masă cor­porală (IMC), pe care îl veți calcula astfel: greuta­tea (expri­mată în kilograme) se împarte la pătratul înălțimii (în metri). Cine obține valori cuprinse între 18,5 și 24,9 poa­te considera că are o greu­ta­te normală. În con­dițiile unui IMC de peste 30, să­nătatea vă este pusă în pericol și dorința dvs. de a slăbi se justifică. Dacă indi­cele se situează între 25 și 29,9, în­seam­nă că aveți un ex­ce­dent de greu­tate nesemnifi­ca­tiv sau me­diu.

Dacă faceți parte din cate­go­ria persoanelor cu gre­u­­tate nor­mală (un indice de 18,5 – 24,9) și totuși ți­neți morțiș să dați jos câteva kilo­grame, este de pre­su­pus că aveți o motivație de ordin es­tetic. E în ordine, câtă vreme această luptă nu de­gene­rează în exagerare.

Sportul și acul cântarului

N-aveți încotro: dacă în fa­mi­lia dvs. s-au purtat ge­nerații de-a rândul șoldurile late, tot ce puteți să faceți este să reme­diați situa­ția, atât cât vă stă în putință. (Pre­dispoziția e moște­nită, în schimb, cantitatea și ca­li­tatea hra­nei o hotă­râți perso­nal.) Da­că faceți parte din cele 40 de femei ori 50 de băr­bați dintr-o sută, care n-au mai practicat nici un sport în ulti­mii zece ani, veți atârna pe cântar mai mult decât doriți.

Jurnal de zi

Notați-vă, timp de o săptămână, ce anume și când mâncați, cum vă simțiți în acele momente, respectiv de ce alegeți tocmai aceste alimente și nu altele. Astfel veți reuși să vă conștientizați moti­vele. De exemplu: ora 7 – cafea cu îndulcitor și un sandviș cu salam; de ce? (Foamea de dimineață își spune cuvântul.) Ora 11 – un baton de ciocolată; de ce? (Poftă.) Ora 12 – paste; de ce? (Ora de pau­ză pentru prânz.) Ora 14 – pră­ji­tură, două bucăți; de ce? (O colegă și-a serbat ziua de naștere.) Par­cur­gând notițele, mai târziu, vă veți da repede sea­ma de ce în anumite momente ați întins mâna după chipsuri sau praline. Aceste concluzii vor repre­zenta punctul dvs. de pornire în dez­vol­tarea unor strategii alternative.

Fiți realiști în exigențele față de corpul dvs.

Un corp care și-a mărit volumul mulți ani la rând nu are cum să lepede surplusul de kilo­grame în cinci luni. Deci nu vă fixați un țel prea ambițios, ci divizați-vă obiectul final – „vreau să slăbesc x kilograme” – în câteva etape mai mici.

Începeți drumul ușor

Nu încercați să vă dați brusc peste cap ta­bieturile zil­nice, căci nu veți izbuti. Începeți cu ce vă vine mai ușor: înlocuiți feliile de salam gras cu o șuncă fără gră­sime, mușcați dintr-un măr, și nu dintr-o cio­co­lată. La ziua de naștere a colegei, luați încă o ceașcă de ceai, în loc de a doua bucată de prăjitură. Uneori e suficient să vă puneți între­barea: „Oare chiar am ne­voie de asta?”. Cea mai bună metodă de a vă recâștiga sen­zația na­turală de foame și sațietate este să vă con­centrați asu­pra gus­tului alimentelor și să nu vă gră­biți, căci semnalele de sațietate ajung la creier abia după 20 de minute. Nu vă încărcați exagerat farfuria. De asemenea, rețineți: cine se uită la televizor sau ci­teș­te ziarul în timp de mănâncă în­ghite, fără să bage de seamă, mult mai mult decât dacă și-ar îndrep­ta aten­ția în întregime asupra mân­cării.

Alegeți-vă corect alimentele

Pentru a vă hrăni echilibrat, im­portant este ca, în decursul unei săptămâni, să vă aprovi­zio­nați or­ga­nismul cu toate substan­țele care îi sunt necesare: fruc­te și legume, lactate, fibrele conți­nute în pâinea in­te­grală, protei­nele din carne sau pește. Și să fiți mai pru­denți cu alimentele care vă sporesc excesiv aportul de energie. Printre acestea se numără cele ce conțin o cantitate mare de grăsimi (saturate) ori za­hăr și/sau sunt preparate din făină albă: prăjeli, me­ze­luri, unt, dulciuri, băuturi răcoritoare, pră­jituri, pâine albă.

„Control flexibil” în loc de interdicții

Mărul oprit e totdeauna râvnit. Nu spuneți „cio­co­lata este interzisă”. Sta­bi­liți-vă limite cantitative pen­tru ciocolată ori făi­noa­se, pe durata unei săptă­mâni. Dacă la un moment dat ați mâncat prea mult, com­pensați într-o altă zi sau fa­ceți o plimbare de o oră, în pas vioi. Principalul este ca bilanțul dvs. săptămânal să nu înregistreze depășiri.

Înarmați-vă contra rezistenței interioare

Îndată ce veți înce­pe să vă modificați compor­ta­men­­tul alimentar, psihicul dvs. vă va șopti la ure­che: „De ce te abții? Mănâncă dacă ți-e poftă. N-o să mori dintr-atât”. Tre­buie să fiți conștienți de faptul că este vorba de o revoltă a obișnuințelor dvs. To­tuși, câteva măsuri de precauție nu strică. Pentru a îndepărta is­pita, lipiți pe ușa fri­giderului o fotografie a dvs. de pe vremea când erați mai zveltă. Și luați cratițele cu mân­care de pe masă, ca să nu vă pomeniți că băgați lin­gura în ele.

Nu sunteți domnul sau doamna „Perfect”

Veți mai recidiva din când în când, dar asta nu e grav. Terapeuții știu din expe­ri­en­ță că „dezvă­țarea” de o anumită deprin­dere necesită între 30 și 60 de zile. Priviți drept înain­te, pândiți luminița de la ca­pă­tul tunelului și bucu­rați-vă de micile dvs. succese, în așteptarea celor mari. Căci și acestea tre­buie să apară. Nu-i așa?