MARIUS DAMIAN (actor la Teatrul Odeon din București): „Omenirea ar trebui să se gândească mai bine la ce înseamnă casă, fericire, familie”

Sub voia anotimpurilor

– Marius, cum îți petreci timpul în pandemie?

– Slavă Domnului, nu am de ce să mă plâng. For­țat de împrejurările momentului, m-am retras cu familia în casa de la țară, unde au fost multe de făcut, mai ales în grădină. Puținele ocazii în care am fost lăsați să jucăm au fost singurele guri de aer actoricesc, pentru „cei doi soți și colegi de teatru”, Toni, soția mea, și cu mine. În rest, ne-am lăsat în voia anotimpurilor, sub petecul de cer din Fundeni Frunzănești. Am descoperit noi pasiuni pentru mun­cile simple. Dacă Toni și-a asigurat oboseala cu întreținerea unor găini (acum patruzeci), patru pisici (în curând vor făta), două capre (și ele), patru câini (castrați), la care adăugăm solarul și hobby-ul pentru săpun făcut în casă, e deja mult. În ce mă pri­vește, am învățat să lucrez în lemn, multe obiec­te și mobila din casă sunt făcute de mine. Am con­struit, săpat, ridicat, tuns iarbă, toaletat copaci, arat, și tot așa, până seara târziu, zile în șir. Asta apropo de mișcare și puteri lucrative. Cele creative le-am ținut în priză cu lectură, mu­zică și alte valențe. Toni scrie. Eu desenez. Ea vine cu povestea, eu cu ilus­trațiile. Acum lucrez la ilus­trarea celei de-a patra cărți, „Scriitorul și mașina de scris”, proaspăt pre­miată la Piatra Neamț. Dacă ar fi să pun în calcul și copiii, cu școala lor online (acum în vacanță – of, Doamne!), nu mai ajung la următoarea întrebare. Deci, pe scurt, avem ce face.

– Cum ți se pare că s-a schimbat lumea în tot timpul ăsta? Dar teatrul?

– Nu știu ce să zic de lume. Pe moment, se dă pe după măști, care parcă ar petici conștiințele. Dar când mă uit în ochii oamenilor și văd căldură, spe­ranță, credință – zâmbesc și merg înainte. Impor­tant este ca psihicul să vrea să se schimbe, să ima­gineze, să accepte și să pună în practică. Nu cred că lumea s-a schimbat, iar dacă a făcut-o, vorbim de ceva superficial, la nivelul tegumentului… Mi-e frică ca lumea să nu revină cu un apetit uriaș, după această dietă. Trebuie să rein­ventăm sfinții și părinții. Altfel, nu schimbăm mai nimic. Devorăm, consumăm, afirmând noi idea­luri și noi religii, care nu trec mai departe de nivelul pielii. Ce poate face teatrul în condițiile astea? Când­va era un punct de reper, a fost cândva templu, acum tinde spre o formă specială de enter­tainment. Ce va urma… vom vedea. Să fim sănătoși, să vedem teatru…

Metafizică la arlechin

– Îți mai îngăduie pandemia și lucratul în grădină să visezi și să te gân­dești la trecut? Cum a-nceput, de fapt, aventura cu teatrul?

– După ce-am plecat din Liceul Militar, am ajuns la Iași. După patru ani de pantaloni în vipușcă, nu vă puteți închipui ce comozi au fost acei blugi rupți în genunchi… Într-o seară am mers la Teatrul Studențesc Ludic. Mi-au plăcut serile primelor în­cer­cări cu aplauze, cântec, fum și poezie de la Poale de Copou. Apoi, într-o zi am văzut pri­mul spectacol într-o sală de teatru. Don Juan se hotă­răște să moa­ră… la Na­țional. S-a pro­dus un al doilea clic, cu păcănit de data asta. Pes­te un an… urcam alt deal, la Târ­gu Mu­reș. Și când l-am coborât… eram cel mai fericit om de pe planetă: intrasem la Teatru. Pa, matematică! Pa, fizică! De azi înainte, o dăm pe meta­fizică la ar­lechin. Dă-te la o parte, vin!

– Soția ta este și ea actriță, la Tea­trul Odeon, Antoaneta Zaharia. Cum este familia voastră de artiști?

– E o familie completă, zic eu. Pro­vin dintr-o familie cu trei copii și îmi pare că ăsta e numărul ideal. E o familie în care fiecare mai are de învățat câte ceva de la celălalt. Radu, băiatul meu cel mare, deja s-a așezat pe o direcție, a artelor frumoase, și îl urmă­rim ceva mai detașați, căci puber­tatea are nevoie de un spațiu de căutare. Ilia și Mina, încă în școa­la primară, sunt două fete năzdră­vane, energice și pline de ini­ţiative pe care, și când ești praf de obo­seală, e bine să le ții sub ob­servație, căci se poate lăsa cu pereți pictați cu uleiurile lui tata sau cu experimente în baie, în care ingre­dientele de bază sunt săpunu­rile mamei. Mama e un spi­rit cu totul aparte. O actriță emblematică, aș zice. Iar ca ma­mă și soție… e o bucurie. E bine să nu o superi, totuși, căci e o leoaică tâ­nără, iubirea. Sunt un om fericit.

Cu dragoste și fără restricții

– Ce îți dorești cel mai mult să faci când se va încheia pandemia?

– O petrecere cu mulți prieteni. Să stăm aproa­pe, să râdem cu poftă, să ne putem îmbrățișa. Un turneu frumos. Ceva sărbătoresc și omenesc. Cu dra­­goste și fără restricții.

– Ce lecție ar trebui să învețe omenirea din acest an, cu atâtea încercări?

– Să se gândească mai bine la ce înseamnă casă, fericire, familie. Care sunt adevăratele valori, cele care într-adevăr contează… Să evite excesul. Să fim mai responsabili. Să fim convinși că Elon Musk nu ne poate duce pe toți pe Marte. Ce-o mai rămâne până atunci ține încă de noi, căci Soarele mai arde câteva mii de ani.