IOANA FLORA: „Am vrut să vorbesc despre vulnerabilitate”

– A debutat în „Marfa și banii”, filmul manifest al Noului Val, are două premii Gopo în palmares și roluri în peste 25 de filme, dintre care unul, ajuns și pe lista de „Oscar”. Anul acesta, însă, actrița Ioana Flora a decis să se implice într-un altfel de proiect. Un documentar în zece episoade, despre femei care s-au confruntat cu experiențe traumatice –

– Acum un an, la ultimul interviu pe care l-ai acordat revistei noastre, ne bucuram cu toții că scurt­metrajul în care aveai rolul principal, „Cadoul de Crăciun”, fusese nominalizat la Os­car. Între timp, a venit peste noi o pandemie, ne-am confruntat cu schimbări, s-au închis tea­trele. Cum s-a așezat peste tine anul ăsta, Ioana?

– Cred că odată cu pandemia noi, actorii, ne-am trezit că ni s-a luat superputerea. Scena sau platoul de filmare era lucrul prin care noi existam, nu doar la nivel material. Era felul nostru de a ne exprima, de a respira, de a fi. Ce faci când însăși rațiunea ta de a fi dispare? La început te simți lovit, confuz, apoi te aduni și încerci să vezi ce e de făcut. Încerci să găsești o altă formă de exprimare, un alt mod în care să poți să spui ceva cu sens. Și asta îți ia un pic de timp, nimeni nu găsește soluții peste noapte. Așa a reapărut în viața mea Rucsandra Pop, care e antropolog și activist și care, prin discuțiile pe care le-am purtat, a contribuit foarte mult la reevaluarea viziunii asupra propriei mele vieți. Rucsandra m-a făcut să mă întreb ce aș vrea să fac mai departe, care e vocea mea în spațiul public și ce-mi doresc eu, dincolo de a fi actriță. Mi-am zis: după două decenii de meserie, în care am câteva pre­mii pe eta­jeră și am ajuns pe lista de 10 nomi­na­lizați la Os­car, eu ce pot face mai departe de-atât? În ce cauze cred și despre ce aș vrea să vorbesc? Și eforturile mele au culminat cu acest proiect, „Fragile”.

– Ce este „Fragile”, Ioana? Le poți spune și cititorilor noștri?

– „Fragile” este un serial documentar online, re­gizat de Ioana Mischie. Are zece episoade, în care, sub formă de monolog, interpretez zece povești reale ale unor femei de vârste diferite, de categorii sociale diferite, cu educație diferită. Sunt femei din categorii vulnerabile, care s-au confruntat cu situa­ții foarte delicate. Una a fost victima abuzului în copilărie, alta a căzut pradă prostituției. Una e de con­diție financiară foarte bună și a fost acaparată de sindromul Wonder Woman, setată să facă tot, să ducă tot, să creadă că nimic nu o poate doborî, până ajunge să se îmbolnăvească și să realizeze că tre­buie să schimbe ceva. Avem și o femeie din spațiul rural, unde viața e grea, dură și marcată de foarte multă violență, dar și o femeie de la oraș, care a suferit pe tăcute de un abuz emoțional „in­vizibil”, pe care e foarte greu de pus degetul. Avem și cazul unei femei care a ajuns să trăiască pe stradă, dar și o poveste a unei femei implicate în politică, care re­latează despre vulnerabilitățile unei femei cu spi­rit civic într-o lume predominant mas­culină. Sunt zece femei reale, pe care le-am întâlnit, le-am as­cul­tat și cărora am decis să le fiu oglindă în spațiul public. În fiecare episod al acestui serial încerc să le spun povestea cu mijloacele actoriei, încercând să fiu cât mai aproape de ele, să le păstrez gestica, mimica și comportamentul. Dar, în același timp, să le protejez anonimatul și iden­ti­tatea. Ne dorim ca poveștile a­ces­­tea să ajungă la cât mai mulți oameni, și femeile să înțe­leagă că au libertatea de a alege, că se poate trăi și altfel și că pot găsi sprijin în ONG-urile par­te­nere de pe platforma fragile.live. În jurul proiectului s-a format o mare și frumoasă echipă de oa­meni minunați, profesioniști de calitate. Rucsandrei Pop, Ioanei Mischie și mie ni s-au alăturat cei care au rea­lizat producția, post­producția, PR-ul, platforma online. O adevărată comunitate.

– Pare că ați făcut în acest serial, „Fragile”, un catalog de vulnerabilități, dar, în același timp, și un catalog de salvări posibile…

– Așa e, am căutat să arătăm în fiecare episod nu doar durerea prin care au trecut, ci și forța cu care au depășit momentul și s-au salvat. De altfel, poveștile astea nu sunt deloc wagneriene, au și multă lumină, pentru că aceste femei au reușit să se vindece, să găsească ieșirea din labirint. N-am fă­cut proiectul acesta doar ca să-mi pun eu în va­loare abilitățile actoricești, ci și ca să dăm o mână de ajutor și să oferim soluții.

– Spuneai la începutul discuției că simți că pandemia v-a luat superputerea. Te-ai simțit și tu mai vulnerabilă în toată perioada asta?

– Ca artist independent, ești mereu cu un gea­mantan la ușă, pregătit să pleci, să dai probe, să do­vedești că poți. Ceva ce era obositor, oricum, a de­venit în pandemie și mai complicat. Au existat prea puține ocazii și oportunități de a genera proiecte. Apoi, de unde mă așteptam la călătorii, la festi­valuri, având în plan trei premiere de film în 2020, la fel, totul s-a amânat sau s-a petrecut online. Dar nu atât astea, cât lipsa de libertate m-a dat gata. Fi­rește, m-am simțit vulnerabilă, ceea ce m-a făcut mai permeabilă la vulnerabilitatea altor oameni, mai deschisă să înțeleg suferințele tuturor. Și în ace­lași timp, simt că ce s-a întâmplat ne-a făcut pe toți mai autentici. Încă din primele zile de izolare am simțit că nu mai trebuie să ne as­cun­dem în spatele unei fațade.

– Adică să nu mai fiți actori și-n viața de zi cu zi?

– Marlon Brando spunea că e o ilu­zie să crezi că nu joci câte un rol me­reu. În viețile noastre, trecem cu toții de la rolul de soție, la cel de mamă, de profesionist, de lider, de partener, de activist sau ce mai vreți voi. Important e să știi și să poți să te întorci mereu spre ceva cu miez și cu miză. Să ai cu­raj să vorbești despre lucrurile esen­țiale, care te marchează. Și, în cazul meu, vulnerabilitatea era unul dintre ele. Am vrut să văd care sunt acele si­tuații nedrepte, care ne vulne­ra­bi­li­zea­ză pe noi, ca femei.

– De ce ai ales să vorbești despre femei? Sunt ele mai vulnerabile în societatea de azi?

– Cred cu tărie în faptul că în societatea noastră actuală ar trebui lucrat la niște mentalități, ca lucru­rile să se așeze mai bine pentru viitor. Aș vrea să fiu bine înțeleasă: eu nu militez pentru supremația femeilor în fața bărbaților, nu vreau să exclud bărbații din po­ves­tea noastră și nici femeile din povestea lor. Însă mi-ar plăcea ca lumea să de­vină mai conștientă. În ce mă privește, am fost mereu de partea femeilor. Am crescut printre femei puternice, pe care le-am iubit, pe care le-am admirat, dar care mi-au arătat și că eu aș putea fi altfel. Bunica mea din partea tatălui, bunica Viorica din Banatul sârbesc, era, de pildă, o femeie extraordinar de devotată. A mers înainte orice i s-a întâmplat, a fost genul de femeie care nu și-a permis luxul să fie bolnavă sau să cadă la pat, fiindcă ea avea de ținut o casă. Am crescut cu acest exemplu de feminitate care te conține, care îți oferă siguranță, care te poa­te cuprinde cu totul. Își asumase pe deplin acest rol matern, într-o societate patriarhală. A fost unul din cei mai dragi oameni din viața mea, și felul ei de-a fi m-a influențat mult. Crescând însă, am început să fiu de partea egalității, pentru că, dacă și eu mun­cesc și câștig la fel de mult ca bărbatul meu, mi se pare normal să împărțim și restul treburilor de familie „cusher”. Și atunci, în mine a existat me­reu o negociere între a fi femeia aceea pe care o vedeam în bunica și a fi o femeie a zilelor noastre.

– Te-a schimbat în vreun fel munca la pro­iectul ăsta? A fost ceva mai mult decât actorie…

– M-au marcat întâlnirea cu femeile din acest proiect, interviurile pe care le-am făcut cu ele. Con­fruntarea directă cu experiența lor a fost co­ple­șitoare pe alocuri. Mi-am asumat aceste femei, simt că am intrat cu ele de mână în niște experiențe limită. Am vorbit cu ele ore în șir, am filmat, apoi am revăzut de zeci de ori materialul, ca să înțeleg mecanismul psihologic, să-l pot reproduce ca actor. Cu ce m-am ales din experiența asta? Pot spune ca en­glezii, „I can count my blessings”, îmi pot număra binecuvântările. Am înțeles a o mia oară că eu trăiesc bine, că am apă curată să beau, că pot face duș cald când vreau, că da, e pandemie și nu pot ieși afară, dar am filme pe Netflix, internet, te­lefon și pot comanda o pizza oricând. Am simțit foarte multă recunoștință pentru tot ce eu am primit și poate alții nu. Eu am avut mereu un dor de ducă. Mereu eram aici, dar voiam să fiu în altă parte. Pandemia asta mi-a adus un fel de așezare. M-a învățat să mă așez acolo unde sunt și să iubesc exact ceea ce am.

– Faptul că ai trecut prin poveștile atâtor femei te-a făcut și să-ți redefinești ideea de fe­minitate? Tu ce fel de femeie ești?

– Da, cred că „Fragile” a fost inconștient și o re­­definire, o căutare a femeii din mine. Ce am gă­sit? Am găsit o femeie caldă și iubitoare. După ani de zile în care am fost genul spartan, și cu mine, și cu alții, am dat în mi­ne de așezare, de căldură și de răb­da­re. Și am decis să le dau drumul în lume.