VICTORIA RAILEANU: „A fost cel mai greu și cel mai bun an al vieții mele”

• O joacă pe Micky, în serialul „Vlad” de la ProTV, și pe mama lui Carol, în viața de zi cu zi. E actriță, are 32 de ani și-i plac diminețile cu cafea, în care stă de vorbă cu ea, în oglindă •

„Suntem disperați să urcăm din nou pe scenă”

– Bună dimineața, Vicky! Cum te-ai trezit azi?

– Bună dimineața, Dia! M-am trezit devreme, fiindcă sunt genul ăla de om căruia îi e rușine să doarmă mult. La 7.30 sunt deja în picioare, îl duc pe băiatul meu, Carol, la grădiniță, apoi, îmi place să-mi fac treabă, să ies din casă cât mai devreme și să mă întorc seara târziu, cu satisfacția că am făcut o groază de lucruri.

– Și cum te-ai împăcat cu statul în casă, din ultimul an?

– După câteva zile de lâncezeală, în care nici n-am ieșit din pijamale, am zis: „Nu e ok așa, tre­buie să mă organizez, nu pot să stau să aștept și să fac x-uri în calendar”. Și m-am apucat de sport, de yoga. Pandemia a fost o lovitură destul de gravă. Pe noi, actorii, așteptarea ne omoară. De când am terminat facultatea, am trecut prin starea asta de nenumărate ori. Și tot de atâtea ori am ieșit din ea resetându-mă. Anul ăsta, am învățat să nu mă mai entuziasmez decât la final, când pot spune clar că proiectul e gata.

– Din fericire, ești printre norocoșii care au avut parte de vizibilitate și în timpul pandemiei. Serialul „Vlad”, de pe PROTV, în care ai un rol destul de important, apucase să-ți ofere un statut.

– Așa e, am avut noroc să prind acest serial înainte de toată nebunia asta și mi-am construit o imagine care m-a ajutat enorm în ultimii doi ani. „Vlad” m-a susținut constant în atenția publi­cului. Am atâția colegi actori care au terminat facultatea anul trecut și nu au putut juca în nicio piesă! Sau care s-au mutat înapoi la părinți, în provincie, fiindcă nu au avut din ce să se susțină. Suntem disperați să urcăm din nou pe scenă.

– Ce-ai făcut în dimineața asta, Vicky?

– Am făcut patul. (râde) Cum mă trezesc, aran­jez plapuma pe pat. Nu sunt deloc o persoană ordonată, dar obiceiul ăsta l-am preluat de la co­legul meu, George Piștereanu, cu care am filmat la un moment dat în Grecia, și care ne povestea că la el acasă își face patul zilnic, ca să-și păstreze o anumită ordine și-n cap.

– Ai făcut și cafeaua?

– Întâi duș, cu muzică dată tare, ca să cânt în timp ce mă spăl. Uneori, fac câte o obsesie pentru o melodie și o ascult zile în șir. Apoi, cafeaua. Când sunt cu Carol, îmi face el cafeaua, a învățat să pu­nă cupa în ibric, eu doar dau drumul la aragaz.

Un copil e un proiect pe viață

– Cum e viața cu copil, Vicky? Ai luat-o în piept devreme, la 25 de ani. Nu ți-a afectat cariera?

– Viața cu copil e super frumoasă și mă bucur că l-am făcut devreme, într-un mo­ment în care nu aveam încă o imagine pu­bli­că, nu jucasem încă prea mult și știam că, oricum, la un mo­ment dat va trebui să o iau de la zero. Sigur că am avut și eu fricile mele la în­ceput, un copil nu e ca un proiect la teatru, care la un moment dat se termină, e un proiect pe viață. Dar uite că are aproape 6 ani și pot să spun că sunt fericită cu felul în care l-am crescut și cu ce am reușit să-i ofer până acum, mai ales că am tre­cut împreună prin perioade grele, am traversat un divorț și o pandemie, care ne-ar fi putut dez­echi­libra. Cred că am reușit, și eu, și Conrad, tatăl lui, să-i ofe­rim o normalitate, în ciuda faptului că ne-am despăr­țit.

– Înțeleg că anul tău n-a fost chiar ușor.

– A fost cel mai greu an al vieții mele, sper să nu mai fie nevoie să trec prin așa ceva. Dar în același timp, a fost și cel mai bun, pentru că simt că m-am re­inventat total. Cu câteva luni înainte să intrăm în izo­lare, am avut 5 zile sin­gură. Și atunci m-am uitat în­tr-o zi în oglindă, aveam pri­virea pierdută și spe­riată. Și am zis: „Vicky, hai să stăm un pic de vorbă. Ce-i cu tine? Cine ești tu? Ce știi tu despre tine?”. Și m-am speriat, pen­tru că mi-am dat seama că nu știu decât vreo cinci lucruri: că sunt Victoria Răileanu, sunt femeie, sunt actriță, sunt ma­ma lui Carol și am 31 de ani. Nu știam nici ce vreau, nici ce-mi place. De fapt, nu mi-a spus nimeni cum se face o căsnicie, că e bine să ai grijă și de tine, nu doar de relație. Am devenit mamă repede și, în cursul na­tural al lucrurilor, m-am pus pe mine pe planul cinci. Apoi am făcut o groază de compromisuri pe care nu mi le-a cerut nimeni, le-am făcut că așa credeam eu că se face. Până mi-am dat seama că sunt foarte nefericită, de fapt. Și mi-am permis să cad, să mă las în pace, să văd ce e cu mine și ce vreau cu adevărat.

Dramele noastre nu trebuie ascunse

– Pe mulți dintre admi­ra­torii tăi i-ai surprins cu această des­părțire (erați un cuplu fru­mos, de actori tineri), dar și cu faptul că ai fost dispusă să vorbești deschis des­pre ce s-a întâmplat.

– Am vrut să le spun oamenilor că în spatele ființelor fără cusur pe care ei le văd pe facebook și instagram, suntem cu toții oameni, cu drame, eșecuri și dezamăgiri. Nu suntem super eroi. Am vrut să le mai spun și că e ok să mergi în terapie, ca să afli cine ești, că e ok să te reinventezi, că nu e nimic rușinos că unele lucruri nu-ți ies, că dra­mele noastre nu trebuie ascunse.

– De altfel, ești printre cei puțini care pos­tea­ză pe rețelele sociale fotografii naturale, autentice, needitate.

– Da, pentru că simt că am o responsabilitate față de toate fetele tinere care mă urmăresc, care încă își caută stilul, pe care aș vrea să le învăț să se privească cu drag în oglindă. Să nu-și dorească buze umflate, să nu-și dorească tunsori la fel. Să nu intre toate într-o matriță, ci să-și apere acel ceva care le fa­ce speciale, să ră­mână auten­tice.

– Unde ești așezată acum, Vicky?

– Fumez o țigară pe bal­conul meu, în locșorul de re­la­xare pe care mi l-am aranjat în izolare, printre jucăriile de ni­sip ale lui Carol. Stau într-un bloc clasic, din anii ‘70, dar am un balcon pe toată lungimea apar­tamentului și am o pri­ve­liște superbă de la etajul opt.

„Stai liniștită, Vicky, că poți!”

– Ți-ai făcut planuri pen­tru azi?

– Sunt într-o scurtă vacanță. Carol e la tatăl lui, deci eu o să ies în oraș să-mi văd prietenele și colegii. Încerc cât pot să mă încarc de energie bună, fiindcă partea a doua a lunii mai e foar­te aglomerată pentru mine.

– Ai vreo rețetă de bună dis­poziție?

– Am! O dimineață răco­roa­să, orașul să fie mai liber, ca­feaua să fie foarte, foarte bună. Să fiu cu cineva special. Cu o prietenă sau cu un prieten. Să stăm trei ore, fără să ne grăbim nicăieri.

– La teatru când te întorci?

– O să mă întorc curând. Pâ­nă una alta, am avut un pro­iect de teatru audio. La va­ră, urmează să filmez din nou pen­tru un proiect de lungă du­rată. Iar din ianuarie, ca să nu stau degeaba, am făcut cursuri de actorie pentru copii.

– Acum un an, pe vremea asta, când te uitai în oglindă, nu știai cine ești. Acum ce vezi, când te privești?

– Uneori, mă văd veselă, alteori mă văd încă speriată. Dar atunci aud o voce din mine care spu­ne: „Stai liniștită, Vicky, că poți! Ești și puternică, și vulnerabilă!”