Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

PĂRINTELE SILUAN, starețul „Schitului Pahomie” din Munții Căpățânei – Vâlcea: „Eu nu m-am dus la mânăstire, m-am dus la Dumnezeu”

Suișul Raiului

Biserica din stâncă

Urc pe drumuri de munte, prin păduri uriașe de fagi. În Munții Căpățânei, primăvara a explo­dat și își întinde verdele proaspăt pe Valea Cheii, cu lucirile ei de cleștar. Aerul e plin de lumină, și de sus, de pe piscuri, coboară miros de zăpezi. În Vâlcea sunt cele mai multe mânăstiri vechi din țară, multe dintre ele ascunse pe vârfuri de stânci. Una dintre ele este chiar țelul călătoriei mele: schitul Pahomie, aflat pe locul din care țâșnește abrupt, către cer, muntele… Pe cât e de mic și modest, pe atât de zbuciumată îi este istoria. Înălțat pe la 1500 de monahul Pahomie, din neamul boierilor craiovești, a fost refăcut de Constantin Brânco­vea­nu, după care lăca­șul s-a ruinat. Abia în 1952, Patriarhul Justinian îl reface exact cum era la în­ceput și așa cum arată și-acum: o biserică albă, nu mai mare decât o palmă, ascunsă în piatra muntelui și mărginită de o cas­cadă: Izvorul Frumos. Deasupra apei, o cruce mare îi binecu­vântează pe trecători. Boltit peste cruce, cerul de primăvară, strălucitor. În curtea schitului, hăuri de liniște. Apoi, mai-ma­rele locului, părin­tele Siluan, ne pof­tește în chilie, ca să povestim despre Dum­ne­zeu.

Rugăciunea topește frica

– Părinte stareț, ținutul Vâlcei are cele mai multe mânăstiri de pe întreg teritoriul României. Oare oamenii locu­lui au credinţă pe măsura lor?

Starețul Siluan

– Din moment ce mânăstirile există de sute de ani, până astăzi, eu zic că da. Altfel ar fi pustii. Când nu vor mai fi, se va fi stins și credința. A mai slăbit, de la o vreme, dar flacăra nu s-a stins.

– Cum ați ajuns călugăr, tocmai în vârf de munte?

– Eu mi-am început ucenicia și mai sus de aici, la Pătrunsa. Sunt 25 de ani de atunci. Nu erau decât o cociobiţă acolo, și o clopotniţă pusă pe nişte ţevi, o bise­ricuță cât palma și atât. Și hăuri adânci și păduri.

– Nu e greu în sălbăticie, părinte, sau te apără îngerii?

– Sigur că-i greu, așa cum nici pustnicilor care stau prin pustie nu le este ușor. Dar te în­tă­rește Dumnezeu în singurătate. Rugăciunea to­pește greul. Și frica! Tot!

– Credeţi că muntele te apropie mai tare de Dumnezeu?

– „Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul”. Eu nu ştiu cum s-or simţi fraţii aceştia, care vin astăzi la mânăs­tire, dar eu nu m-am dus la mânăstire. Eu m-am dus la Dumnezeu. Dacă vii la mânăstire, nu re­ziști. Tre­buie să vii la Dumnezeu… Când am ple­cat de acasă, am zis: „Nu-mi mai trebuie nimic. Merg acolo şi ce m-or pune să fac, să car lemne, să tai pietre, ce m-or pune să fac, pentru Tine fac, Doamne”.

– În pustiul muntelui, rugăciunea e mai tare?

Schitul Pahomie

– Când rugăciunea e cu tine, oriunde e bine. Să vă spun o istorie. Părintele Arsenie Papacioc mergea odată pe plajă, așa cum îi plăcea lui să se plimbe pe malul apei. Ei, și pe plajă s-a întâlnit cu un cerşetor. Amărâtul i-a cerut ceva, dar Pă­rintele nu avea nimic la el. Nu era pregătit. Nu avea decât un fular la gât. Se gândea că dacă îi dă fularul va răci şi nu va mai putea să ţină slujbe. Şi i-a zis omului că nu are nimic. Şi l-a binecu­vântat și i-a dat mâna. Iar cerşetorului i-au dat lacrimile: „În viaţa mea nu am primit un dar mai frumos. Părinte, oriunde ţi-oi întoarce privirea, să te vadă Dumnezeu”. Apoi, l-au băgat la închi­soare pe Părintele Papacioc. L-au dus în zarcă. Şi acolo, el a fost atent să ţină minte unde e răsăritul, ca să se roage. Atunci, i-a venit în minte ce i-a zis omul acela: „Oriunde ţi-oi în­toarce privirea, să te vadă și să te audă Dumnezeu”.

– L-aţi întâlnit vreodată pe părintele Papa­cioc?

– Eu la Părintele Arsenie Papacioc m-am spo­vedit şi m-am împărtăşit. Şi la Părintele Visarion, de la Clocociov. El a fost spove­ditorul desăvârşit. Dar am fost şi la Părintele Ghelasie, de la Frăsinei.

– Cât aţi stat sus, la Pătrunsa?

– Până în 2005, zece ani.

– Zece ani în vârful muntelui! A fost viață grea, părinte? Care sunt cele mai frumoase amintiri ale Sfin­ției Voastre, de acolo?

– A fost viață grea, dar frumoasă! Via­ţa, când e frumoasă, e frumoasă oriunde te-ai afla. Mie mi-a plăcut tot ce a fost acolo. Mai ales începuturile, căci mie îmi plac începuturile. Când am stat eu acolo, s-a construit și biserica de la Pătrunsa, se strânsese o obște mare de călugări. La Pătrunsa am trăit file de Pateric. Slujbele, ascultările, totul se fă­cea cu o trăire arzătoare, adevărată. O trăire care ne era uşu­rată şi de singu­rătatea din vârful muntelui. Nu era lume în jur care să ne perturbe. Doar abisul de sub picioare și cerul.

„Rugăciunile noastre nu coboară la credincioși. Se duc la cer”

Izvorul Frumos

– Părinte Siluan, de ce credeți că își pun mirenii atâta nădejde în monahi? De ce vă caută până în inima munților? Când vă rugaţi, vă imaginaţi cum coboară rugă­ciunea între ei? Cum le împlinește așteptările?

– Tot ce se regizează nu e de la Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul vorbește despre mai multe trepte ale rugăciunii, prin care mintea se coboară în inimă și amândouă, împreunate, se înalță la Dumnezeu. Ei, pe fiecare dintre aceste trepte, este o vamă. Un diavol cu care trebuie să te măsori pentru a trece mai departe. Și unul dintre acești demoni este chiar imaginația. Atunci când mintea a înțeles ce spune gura, și-a însușit și s-a dus spre inimă, vrăjmașul vrea să te oprească cu orice chip să te ridici spre cer. Și ce face el, atunci? Îți învă­luie mintea și sufletul în fel de fel de iluzii, te învață să-ți închipui cum sunt frumusețile cerești. Dar ceea ce vezi tu este fals. Cum spune și Apos­tolul Pavel: ceea ce se află în al treilea cer nu poate fi descris nici în cuvinte, nici în imagini. Dacă încerci să faci asta, ai pierdut tot. Rămâi închis în propria-ți imaginație ca într-o temniță. Nu mai ajungi niciodată la Dumnezeu. Ispita e mare și nu o poți birui decât cu foarte multă strădanie. Tre­buie să te rogi mult. Zi și noapte. Trebuie să rămână ceva de acolo, dar dacă te rogi puţin, s-ar putea să nu mai rămână nimic. Și să știți că rugăciunile noastre, ale călugărilor, pentru credincioşii din vale nu coboară la ei, se duc di­rect la Dumnezeu. De la Dumne­zeu coboară ha­rul către oameni.

„Să fii oltean e o mare putere”

Curtea Mânăstirii

– Părinte Siluan, sunteți oltean din Corabia și despre olteni se spune că sunt mai degra­bă pe­tre­că­reți și buni de gu­ră. Nu­mă­rul mâ­năsti­rilor ridicate de ei do­vedește în­să con­trariul: te­­meini­cie, stator­nicie, credință. De un­de le vine pute­rea?

– Părintele Neo­­nil de la Fră­si­nei, stareţul, când am mers odată acolo, m-a întrebat: „De unde eşti, bă?”. „De la Corabia”. A râs şi a zis: „Auzi, bă, călugăr de la Corabia! Nu­mai Popa Şapcă a fost călugăr aco­lo”. Dar olteanul, dacă se apucă de o treabă, să nu-i stai în cale. Iar eu sunt oltean, ol­tean! Și am des­co­perit în olteanul din mine acum, după 20 de ani, o putere cu adevărat ziditoare. O pu­tere, o energie pe care le pun cu totul în slujba lui Dum­ne­zeu. Olteanul are o putere extra­ordinară. O putere care se manifestă în trăiri: în credință, în muncă, în orice. Și oamenii de aici sunt la fel. Au în ei o mare putere a vieții. O foame de a răzbi. O putere care se simte și în bisericile pe care le-au ridicat.

– Cum ne putem adânci în rugăciune, părinte? Începi cu rugăciunile de toată ziua, scrise şi în cărţi, după care trebuie să ne spunem rugăciunile noastre directe, adresate de-a drep­tul lui Dumnezeu?

– Important este să ne rugăm, indiferent cum o facem. Părintele Papacioc, prin anii ’60, când era în Bucureşti, s-a dus cineva la el să-i ceară un sbornic, o carte în care se vorbeşte despre rugăciune. Omul voia să înveţe „Rugăciunea Ini­mii”. Părintele avea un me­tanier în mână şi i l-a dat: „Roagă-te şi vei învăța rugăciunea cum înveţi mate­matică, lucrând și repetând”. Nu e ne­voie să stai într-un anu­me fel când te rogi. Dumnezeu nu vrea să stau, El vrea ca sufle­tul să-mi fie în comuniune cu El şi cu toată cre­aţia Lui. Și să n-am nimic rău în suflet, că a­tunci nu sunt pe calea Lui Dum­nezeu. Iar rugă­ciunea cea mai completă este me­tania. Pentru că aici se pune totul în rugă­ciu­ne: şi corp, şi minte şi su­flet. Unul poate să citească psaltire, altul să zică „Doamne, Iisuse Hristoase!”, fie­care poate să zi­că ce simte. Im­por­tant este să nu facem o ruti­nă din a ne ruga. Și să nu facem diferență între tristețe și bucu­rie. Așa cum e bu­curie când nin­ge și când e ger, la fel e și tristețea, dacă ştii să te bucuri de ea, că-i de la Dum­nezeu. Așa cum este bucuria că poţi să rabzi toate încer­cările de acum și cele ce vor veni, ca să ne mântuiască Dumnezeu sufletele. Se fac multe împotriva firii, şi Dumnezeu nu ne mai suportă aşa. De aceea, pandemia de acum e o consecinţă. O consecinţă a ceea ce lucrăm noi. Pentru că asta încearcă diavolul să ia, să înstrăi­neze acum: relaţiile dintre oameni. Mai ales când stau izolați. Așa că, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea un Solomon, nu un Ţepeş. Că eu nu vreau să văd hoituri pe drumuri. Vreau să văd oameni bucuroşi, pentru că oamenii nu mai ştiu să se bucure de viaţă. Au ieşit prea tare din Duhul Lui Dumne­zeu.

Govia

– Părinte, au trecut Sfintele Paști, dar ano­timpul Învierii abia începe. Ce ne-aţi sfătui să facem ca să ne apropiem mai curaţi sufleteşte de Iisus?

– Ce faci când mergi la o nuntă? Până să ajungi acolo, te pregăteşti trupeşte şi mental. Și în­tâl­nirea cu Domnul este o nuntă, o petrecere fără egal. Să ne pregătim pentru ea. Să terminăm cu ura, să terminăm cu gelozia, cu invidia, să terminăm cu lenea, cu desfrânarea, cu toate cele rele. Măcar acum. În satul meu, de Paşti, după Noaptea de Înviere, dimineaţa pe la opt sau la zece, veneau aproape toţi oamenii şi aveau într-o batistuţă curată câteva ouă, o bucată de cozo­nac. Copiii erau îmbrăcaţi frumos, și toți se prime­neau, aveau haine noi și se întâlneau cu vecinii, cu fraţii, cu cine se certaseră, se luau în braţe şi se împăcau. Era extraordinar. Erau oameni în jurul bisericii şi ciocneau ouăle şi spuneau: „Hris­tos a Înviat!”. Iar în Săptămâna Luminată se strângeau toate miresele din anul anterior, îmbră­cate în rochiile lor albe. Era extraordinar de fru­mos. Şi la fel, când se făcea Govia. Govia era un car. De Flo­rii se făcea asta. Era un car plin de macate, de ţoluri țărănești, împodobit frumos, ca de săr­bătoare. Și oamenii care aveau tineri morţi duceau tablourile lor acolo în car și le plimbau prin tot satul.

– Ce amintiri puternice aveți… Sunt impor­tante ele în viața unui monah?

– Amintirile mele sunt topite în rugăciuni. Când trăiești cu Hristos te gândești doar la El. Îmi amintesc câteodată, când vorbesc cu oamenii, așa cum fac acuma cu dumneavoastră. Și mai am o singură amintire care îmi arde în suflet: măicuța mea. Amintiri cu măicuţa mea, care era desă­vârşită. N-am mai întâlnit un om aşa de drept ca ea. M-a bătut săraca până la 10 ani şi, când a văzut că eu tot nerod sunt, a zis: „Să ştii, maică, de astăzi încolo, nu-ţi voi mai da nicio palmă, că degeaba îţi dau. Te las în voia lui Dumnezeu”. Atunci am trăit cea mai mare schimbare din viaţa mea. Nu am mai plecat de acasă. Se rugau de mine şi eu nu mai ieşeam. Aco­lo stă­team, în casă. A fost o schim­bare ex­traordinară. Mustrarea ei m-a făcut să înțeleg că greșeam, că drumul pe care trebuia să-l urmez era altul. O mamă sfântă.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian