IRINA PĂCURARIU (reporter şi realizator TV): „Presa a dat liber unor personaje grotești”

Principiul cepei

– În tăvălugul de informaţie violentă revăr­sa­tă pe internet și pe micul ecran, tu te încăpă­ţânezi să votezi cu normalitatea. Emisiunea ta „Reţeaua de idoli” se află la un nou sezon, „vânătoarea” de personalităţi şi poveşti e în toi şi, urmărindu-te, uităm de vremurile încrâncenate pe care le trăim. Felicitări!

– Mulţumesc frumos. Iar dacă acesta este sentimentul general pe care emisiunea îl generează, atunci scopul ei este atins, iar eu mă bucur pen­­tru asta. E suficient ca personalităţilor marcante ale Ro­mâniei să le rosteşti nu­mele, și oamenii au imediat o reacţie. La unii se ridică în picioare, la alţii lasă capul pe o parte, a îndoială, la alţii râd, cert este că acești oameni nu-i lasă indiferenți. Provo­ca­rea acestor interviuri este să scot la iveală poveşti încă neştiute, iar în acest sens, da, dirijez un soi de „vânătoare”. De ce ? Fiindcă problema este că invitații mei sunt deja sub reflectoare de multă vreme, poveștile lor neștiute au fost spuse și acum trebuie să fac în aşa fel încât întâlnirile mele cu aceşti oameni arhicunoscuţi să scoată la lumină ceva ce nu ştia nimeni despre ei. Lumea mă cunoaşte ca fiind o mare colecţionară de po­veşti ale oamenilor nu neapărat cunoscuţi, dar iată că în „Reţeaua de idoli” colecţia se schimbă într-o galerie de tablouri pictate cu amănunte, cu nuanţe şi aspecte din vieţile unor personalităţi celebre.

– Și ca să afli amănuntele acestea, „îi dez­braci”, precum ceapa, foaie cu foaie, până la miez…

– Da, încerc să fac acest lucru, iar când reu­şesc, este cu adevărat o realizare, pentru că aceşti oa­meni sunt cei care se lasă cel mai greu „dez­brăcaţi”. Nu sunt interlocutori care abia aşteaptă să apară la televizor, care nu au mai dat inter­viuri, care ard de nerăbdare să vorbească despre ei. Dimpotrivă. Personajele din „Reţeaua de idoli” şi-au cultivat o anume imagine publică, pe care o respectă cu mare stricteţe. Foarte puţini dintre ei îşi doresc să se audă şi altceva decât ceea ce se ştie deja. Sunt opusul oamenilor care în­cearcă să-şi facă o imagine cu orice preţ, „ve­dete” care abia aşteaptă să fie invitate ca să spu­nă „totul” despre vieţile lor. Doar că acestea din urmă oferă aspecte şi „intimităţi”, cel mai ade­sea banale, total irelevante atât pentru mine ca jurnalist, cât şi pentru public. Lucruri fără pic de miez. Din păcate, „vedetele” respective au ajuns să fie mic dejun, prânz şi cină pentru televiziunile noastre, iar vina este a celor care-i promovează. E plină piaţa de interviuri făcute la limita decenţei, care răsplătesc ambele părţi: „vedetele” se văd peste tot, iar presa are progra­mele şi ziarele pline de ele, nici nu mai trebuie să caute subiecte. Suntem între două extreme, nu mai există mijloc în presă. Poate că de aceea a venit şi ideea „Reţelei de idoli”: o contravaloare a avalanşei de informaţii fără conţinut care a cucerit televiziunile şi re­ţe­lele sociale. Eu cred că da­că tot am intrat ca un sfre­del în vieţile oame­nilor, e important să ră­mânem cu ceva din asta. Pur şi sim­plu, trebuie să venim cu aspecte care să încerce să pună echilibru în balanţă. E inadmisibil să vor­bim la nesfârşit des­pre ce pantofi ne cum­­părăm, despre ce di­e­te ţinem, doar pen­tru că suntem perfect machiaţi, ascunşi în spatele unor filtre video care trans­for­mă totul în „magie”. Poate măcar din timp în timp să ne pre­ocupăm şi de ce lăsăm în urmă. Oricum, aces­ta este dezideratul meu şi al emisiunii „Reţeaua de idoli”.

Cafeaua Papei Francisc

– Irina, cât de mult contează pasiunea şi do­cumentarea în meseria ta, de reporter ade­vărat?

– Pasiunea face parte din ADN-ul nostru pro­fesional, nu putem ajunge altcineva decât cine suntem. Dacă am apucat calea acestei meserii făcând-o riguros, respectând documentarea (cele trei surse obligatorii de informare), este impo­sibil să mai faci rabat de la aceste aspecte ale meseriei. Abilităţile unui reporter sunt epuizate în primii zece ani de muncă, după care tot ce mai poţi face este să-l rafinezi pe cel care ești. Stu­diile şi pasiunea nu-mi îngăduie să mă plafonez, să-mi pierd curiozitatea şi tenacitatea. Eu sunt jurnalistul care făcea reportaje apreciate la TVR Iaşi, dar tot eu sunt cea care, în plină pandemie, a convins-o să vorbească pe Liliana Angheluţă de la Roma, scriitoarea care nu voia să dea inter­viuri. Sau pe Petru Tâmpău, din Adjud, chelne­rul Papei Francisc, o fiinţă de o simplitate şi o delicateţe ieşite din comun. Omul acesta a venit la interviu doar de politeţe, nu dorea să fie fil­mat. Tocmai pasiunea pentru meseria mea, pen­tru reportaj şi pentru poveste l-a făcut pe omul acesta să vorbească, să ne povestească despre ritualul cafelei şi croissant-ului matinal al Papei sau altele şi altele…

– Te-a încurcat pandemia în muncă?

– Mi-a pus piedici, dar nu de netrecut. Sunt personalităţi care au ales să nu interacţioneze de­loc, iar eu am respectat asta. Dar să ştii că majo­ritatea nu m-au refuzat, aveau poftă de vorbă, de bucuria întâlnirii la o cafea. Pandemia nu m-a încurcat chiar atât de mult, dar sigur că a adău­gat presiune: să fiu mereu atentă, să nu pun pe nimeni în pericol. Pentru asta am ales zone sigure pentru interviuri, am călătorit în paralel cu echipa, nu ne-am mai îngrămădit în aceleaşi maşini. Nu am mai colindat ţara atât de mult, am încercat subiecte mai de… pro­xi­mitate. Evident, a trebuit să respect rigorile com­paniei, ale TVR-ului adică, dar nu atât de dificile cât să nu-mi fac treaba. Bucuria de a vorbi cu oamenii este mereu aceeaşi, mai ales că, în afară de Maia Mor­genstern, nimeni nu a ales să vor­­bească cu mască la interviuri.

Cinism și manipulare

– Locuieşti cu familia lângă Piatra Neamţ, într-o casă re­tra­să direct sub pădure. Cum au reacţionat nemțenii locului la pandemie?

– Din păcate, de la o majo­ritate înfrico­şă­toare a celor pe care i-am întâlnit, am simţit aceeaşi reacţie: „nu e decât o gripă”, „nouă nu ni se poate întâmpla”. Încă există destul de mulţi oameni de la ţară care sunt convinşi că virusul acesta este ceva care-i ocoleşte. Ei nu trebuie acuzaţi, sunt extrem de ocupaţi cu vieţile lor, cu su­pravieţuirea, ca să aibă vreme să judece pe în­delete realitatea din jurul lor. Muncesc toată ziua la câmp, la pădure, în grădini, la servicii prost plătite, iar seara se adună acasă la televizor. Ei, aici e tragedia! Presa era deja în cădere liberă, dar în această pandemie şi-a dat adevărata măsură a „valorii” şi „echilibrului”, o bună parte din ea dând liber conspiraţiilor şi personajelor ca­re le propagă. Nimic, dar absolut nimic din con­ştiinţa acestor oameni de presă nu a vizat altceva, în afara audienţei. Genul acesta de me­saj, că nu e nimic adevărat, că totul e regizat de sus, de persoane influente care ne pun botniţe ca să ne controleze, este ceea ce vede seara, la televizor, omul simplu, istovit de muncă. Iar a con­duce deliberat şi cinic o astfel de manipulare es­te o dovadă că pandemia a scos şi tot ce era mai rău în om. Toată anduranţa de care am dat do­vadă acum un an, când stăteam cuminţi în ca­se, toată înţele­gerea şi unitatea de atunci s-au trans­format încet, încet, într-un excedent îngro­zitor de egoism şi răutate. Iar aceste personaje curtate de presă nu fac decât să ambaleze şi mai mult egocentrismul din oameni. O fascinaţie a excesului. Însă, repet, problema nu este numai a acestor indivizi, ci şi a colegilor din presă, care dau dovadă de o mare lipsă de responsabilitate, invitându-i să le încăl­zească scaunele din studio şi audienţele. Mode­ratori, directori de programe se uită în ochii lor şi-i aprobă. Presa a dat liber unor personaje groteşti, care au devenit publice şi ale căror opi­nii sunt puse în titluri. Chiar dacă mulţi oameni simpli sunt iniţial doar privitori de televizor sau social media, dacă faci asta seară de seară, inevitabil vei fi alterat. Din punctul meu de vedere, presa nu a trecut examenul! Şi uite aşa, vecinul meu de la ţară află seara la tele­vi­zor cum pandemia este pentru săraci, iar la business-class ea nu există. Eu le doresc acestor „colegi” din presă să călătorească toată viaţa la business-class, pe principiul că nimic rău nu li se poate întâmpla acolo. Să nu uite, însă, că echi­pajul care conduce avionul este acelaşi, indife­rent de cât de scumpe sunt biletele.

Primul verde din an

– Irina, în toată această nebunie, a existat și o insulă cât de mică de pace?

– Da: am avut copiii acasă, nesperat de mult. Pandemia mi-a făcut acest unic cadou de a fi cu toţii zi de zi, în aceeaşi casă. Una peste alta, este un test de anduranţă pe toate planurile această perioadă, aşa că, dacă mi se oferă bucurii precum aceea de a-mi vedea zilnic fetele în curtea casei, le voi accepta cu nesaţ. Să nu mai spun că, dacă până acum încă mai aveam ceva gânduri că poate m-am izolat prea tare în munţi, și că fac doar naveta la București, acum, orice urmă de vinovăţie a dispărut. De ce? Simplu: azi nimeni nu mai este în mijlocul niciunei acţiuni. Să ştii că, în general, evit să vorbesc despre cum ne-a schimbat pandemia… Mai spun doar că noi, oa­menii, suntem cine suntem, cu şi fără virus. Frici şi traume vor ră­mâne, dar firea omului nu va fi dramatic schim­ba­tă.

– Să lăsăm pan­de­mia… Cum se ve­de primăvara de la gea­mul tău?

– Explodată! Nu cred să mai fi văzut vreodată o primăvară care să vină în două zile. De la brumă groa­­să şi chiar nin­soa­­re, aproape peste noapte fulgii de nea de pe pomi s-au trans­format în flori. Li­liacul abia porneşte la noi în curte, dar, venind spre Bucureşti, cu fie­care kilo­metru spre sud, îl observ tot mai înflorit, mai bo­gat. Vezi tu, eu am două ferestre: cea a casei şi cea a maşinii… Nu-i rău, pentru că pri­măvara, na­veta aceasta continuă îmi oferă bucuria de a trăi mai multe vieţi. Acum sunt în Capitală şi mă bucur de magnolii, două săptă­mâni mai târziu, la Piatra Neamţ, minunea se întâmplă din nou. Îmi place primăvara, îmi place căldura, îmi place ver­dele acesta neprăfuit al naturii în acest ano­timp. Primul verde din an este cel mai frumos. Ştiu că e idilic şi poate unii cred că este la limita ridicolului să spui lucrurile as­tea, dar numai cine nu le trăieşte nu ştie. E greu de explicat, chiar şi pentru o povestitoare ca mine. Nu ştiu cum să pun în cuvintele potrivite fâşâitul pe care paşii mei îl fac prin iarbă, într-o linişte absolută. Nu ştiu cum să descriu trezirea, atunci când ea se întâmplă doar pentru că se cântă afară. Păsări, nu casetofoane. Da, nu are nimic de-a face cu secolul XXI, dar este ceea ce trăiesc eu zi de zi. Şi mai e un aspect – cel mai mult apreciez locul meu, când mă distanţez de el. Este precum o poveste de dragoste: poţi iubi cu mare pasiune, cu mare intensitate, dar niciodată iubirea nu va fi testată şi scoasă în evidenţă mai bine decât atunci când intervine o despărţire. Trebuie să te distanţezi ca să ai voluptatea de a te întoarce. E frumos tare. Un loc care te curăţă de reziduurile sociale. Devii altcineva. Îţi cumperi pantofi şi rochii ca să umpli dulapurile, pentru că, de fapt, ai nevoie doar de blugii aceia comozi, cei care te lasă să te apleci să întorci pământul de la zada pe care tocmai ai plantat-o. Da, devii bucolic într-un loc ca acesta. Poate o fi prea devreme, dar e sănă­tos.

Racheta şi căruţa

– Irina, cum am putea face să punem echi­libru în vieţile nostre, în aşa fel încât vio­lenţa socială și ura să fie, totuşi, îmblânzite?

– Ce să facem, Bogdana? Nu prea mai putem face nimic la scară largă. Discutăm de ani de zile despre halul în care am ajuns, despre cât de mult s-a degradat discursul public, despre violenţa in­formaţiei, despre nevoia de adevăr. Nu cred că din punct de vedere social, global, mai putem face ceva. Singura şansă este una individuală. Să încerci tu să faci lucrurile corect, iar cu forţele tale din ce în ce mai sub­ţiate să ţii balanţa în­tr-un oarecare echili­bru. Te agăţi de oa­zele de normalitate, bun-simţ, echilibru şi nu te abaţi de la credinţele tale.

– Ne pot oare sal­va copiii, genera­ţia tânără?

– Copiii se vor salva pe ei înşişi, de asta sunt convinsă urmărindu-i cu mare atenţie. Rolul lor es­te să se salveze pe ei, nu pe noi. Eu sunt foarte puţin cri­tică la adresa no­ii generaţii. Tinerii au o judecată mora­lă mai plină de ca­racter şi bun-simţ decât mulţi dintre noi. Nu tot timpul au tinerii chef să vorbească cu cei mari, dar când o fac şi le analizezi pers­pectiva, realizezi că de cele mai multe ori au dreptate. Sunt iuţi în gândire, nu se înnămolesc în detalii. Bârfele acestea ieftine de pe Internet nu-i interesează deloc, nu au timp de aşa ceva. Consider total greşit să credem că ti­nerii sunt vinovaţii subţirimii de pe social media. Ni­mic mai fals. Tot noi, ăştia mari şi fără preocu­pări concrete, participăm la discuţii de doi lei, comen­tăm la postări stupide ale unor oameni fără substan­ţă. Tinerii trec pe acolo, se amuză, sunt ironici, observă şi-şi văd de-ale lor. Credem că dacă un tânăr se uită pe Tik Tok va face la fel. Dimpotrivă, mulţi iau postarea respectivă ca un contra-exem­plu, ceva de care se vor feri. Am ob­servat la mulţi copii un simţ al ridicolului dezvol­tat timpuriu şi foarte bine educat. Ştiu că par su­perficiali, că nu au răbdare, că nu sunt meticuloşi, că citesc mai puţin, dar astea se întâmplă pentru că viteza cu ca­re trăiesc, cu care se informează şi cu care judecă este complet diferită de cum eram noi la vârsta lor. Este ca şi cum ai compara o ra­chetă cu o căruţă trasă de boi: aceasta este di­feren­ţa dintre copiii noştri şi noi. Ei nu trebuie să ne scoată pe noi din întuneric, ci trebuie să le fie lor lumină. Sin­gura problemă este că noi le îm­puţinăm moş­tenirea. Facem praf totul, de la pă­duri la ape, de la faună la aer. Mare mi-a fost mi­rarea şi bucuria să observ că valo­ri­le acestea de sus­tena­bilitate sunt foarte importante pentru tineri, mai ales cei care au terminat o facul­tate. Sunt e­co­lo­gişti, sunt im­pli­caţi. Chiar ur­mă­ream o dezba­tere despre des­fiin­ţarea unei grădini zoo­logice, iar pro­cen­tul tinerilor ca­re nu mai vor să va­dă animale în­chi­se este covâr­şitor. O altă dovadă că sunt ho­tărâţi să schimbe lucrurile şi să o facă într-un mod virtuos din punct de vedere al compor­tamentului civic şi uman.

Între prieteni

– Irina, să ne întoarcem la emisiunea ta, „dă-ne din casă” câteva personalităţi pe care ur­mea­ză să le vedem în ediţiile următoare…

– Cele mai importante personaje din emisiu­nea aceasta trebuie să rămână normalitatea şi substanţa, mai ales în contextul media de azi. „Re­ţeaua de idoli” este, aşa cum îmi spunea Paula Seling ieri, la filmări, o emisiune la care vii, povesteşti, apoi rămâi uluit că a trecut vremea şi nu-ţi vine să crezi că s-a terminat. Asta se întâm­plă, pentru că invitaţii se simt bine, impresia fiind că stau de vorbă cu un prieten, în timp ce se pregăteşte să intre într-un interviu. Sper aşa să rămână: o iluzie de prezenţă TV. Să păstreze na­turaleţea şi firescul unei discuţii între prieteni vechi, care se văd ca să se pună la curent cu ce s-a mai întâmplat de când nu s-au mai întâlnit. La fel mi-a spus şi Cătălina Ponor, marea campioană, de numele căreia se leagă trei medalii olimpice la gim­nastică şi care nu iubeşte absolut deloc inter­viurile. La fel şi minunata Rodica Popescu Bită­nescu, cu care am înregistrat săptămâna trecută şi care m-a întrebat la final: „E gata sau abia înce­pem?”. Iar numele mari continuă… În schimb, pu­teţi urmări emisiunea pe TVR2, în fiecare du­minică, de la ora 18:00, şi în reluare, lunea, de la ora 21:00. Vă aştept acolo!