– Povestea unui miracol românesc: ORADEA –
„În fiecare an am făcut economii de milioane de euro și ele au început să se vadă”

– Domnule Bolojan, în ultimii ani, Oradea a devenit un model de țară. Toată lumea vorbește despre ea la superlativ. Cum se explică această mare izbândă și care sunt valorile în jurul cărora ați construit acest model de succes?
– Ca să vă răspund, trebuie să explic premisele de la care am plecat, iar cititorii dumneavoastră vor trage concluziile. Una dintre ele a fost că noi avem o rămânere în urmă față de Occident, dar nu din cauza poporului român, ci din cauza organizării și conducătorilor lui. Sunt tot felul de factori care contribuie la dezvoltarea unei țări, de la mărimea ei, la poziționarea geografică sau la istorie. Dar e clar că una dintre cauzele rămânerii în urmă e conducerea mediocră sau, oricum, sub medie. Ca atare, am încercat, ca manager, să nu repet greșelile pe care le-am văzut la alții, înaintea mea.
Oradea nu e un oraș bogat, cum nu sunt majoritatea orașelor de mărime medie din România. De aceea, întâi de toate, am încercat să nu risipesc puținii bani pe care îi aveam în consumul propriu al instituțiilor. Noi cheltuim cu sistemul public mai mult decât s-ar cuveni. Cetățenii există pentru noi, în loc ca noi să existăm pentru ei, pentru că cea mai mare parte a impozitelor o folosim pentru consumul instituțiilor, nu sub formă de investiții pentru cetățeni. Și, atunci, filosofia mea a fost clară: nu aruncăm banii, și căutăm ca o cotă cât mai mare din acești bani să fie folosită pentru investiții. În fiecare an am făcut economii de milioane de euro, și acele milioane de euro, treptat-treptat, în 12 ani, au început să se vadă. Vă dau un exemplu: la cele 300 de posturi din Primărie la care am renunțat (și am constatat că lucram la fel ca înainte și fără cele 300 de posturi) am făcut o economie anuală de 2 milioane de euro. Asta a însemnat că în doi ani am putut construi un pod peste Crișul Repede numai din acele economii! Gândiți-vă câte poduri s-au dus pe Crișul Repede ani de zile înainte, când aceste lucruri nu erau corectate…
„Oradea a fost orașul din România care a accesat cele mai multe fonduri europene”

A doua direcție a fost să profităm de ocaziile pe care ni le-a creat intrarea în Uniunea Europeană. Am făcut o echipă de profesioniști în proiecte UE, am depus proiecte pe toate axele, ne-am asumat niște riscuri, niște răspunderi, iar Oradea a fost orașul din România care a accesat cele mai multe fonduri europene. Din nou, aceste sute de milioane de euro s-au văzut în proiecte mari: școli noi, spitale reabilitate, piețe înnoite, tramvaie de ultimă generație. Apoi, am căutat să aducem investiții în Oradea, am dezvoltat parcuri industriale, am urmărit ce au făcut alte orașe, care au atras investiții înaintea noastră. De la 75.000 de locuri de muncă în 2010, am ajuns, în 2020, la 95.000 de locuri de muncă. Aproape 20.000 de locuri de muncă în plus, atât prin investiții străine făcute la Oradea, cât și prin dezvoltarea companiilor românești, care au crescut tot mai mult. Prosperitatea e legată de locurile de muncă, de slujbe bine plătite, de mai multe oportunități. Altfel, politica este doar vorbărie goală!
„Am stat noaptea cu polițiști în civil, în zonele unde se depozitau ilegal deșeuri”
A treia direcție importantă a fost aceea de a încerca să influențez comportamentul oamenilor. Eu cred că guvernarea are responsabilitatea să influențeze contextul în care cetățenii iau decizii. S-a dovedit în psihologie că oamenii iau decizii nu în funcție de caracterul lor, ci în funcție de contextul în care se găsesc: un caracter bun într-un context rău ia decizii proaste, iar un caracter rău într-un context bun își îndreaptă deciziile. Dacă un oraș este curat, chiar și un om care, în general, aruncă hârtii pe jos, se va uita în jur și va căuta un coș, dacă îi e la îndemână. Dacă eu, care nu sunt obișnuit să arunc pe jos, voi vedea pe jos zece hârtii și niciun coș în jur, voi fi tentat să arunc și eu pe jos. Bazându-mă pe această filosofie, am încercat să influenţez contextul. Așa am ajuns la decizii nepopulare: am supraimpozitat imobilele din Centru care nu erau renovate, dar am și dat împrumuturi și scutiri de impozite celor care și le reabilitau, am dat amenzi drastice pentru parcări pe trotuare, dar am și dezvoltat, în același timp, parcări supraterane sau subterane. Am luat măsuri de o anumită duritate, care, în primul mandat, mi-au atras apelativul de „Primarul-amendă”. În același timp, cetățenii au văzut efectele: parcă e mai ordine, parcă e mai curățenie în Oradea! Am stat noaptea cu polițiști în civil, în zonele unde se depozitau ilegal deșeuri. După ce i-am prins, a doua oară n-au mai venit, au înțeles că nu e de glumă. În felul acesta, domeniu cu domeniu, stabilind reguli, orașul a început să se schimbe. În general, primarii și guvernanții au tentația de a fi populari: „Hai să nu deranjăm votantul!”. E o tentație naturală, nu sunt un ipocrit. Dar e mult mai important să faci ceva pentru comunitate. Stau cu fruntea sus pentru că în spatele mandatelor mele stau străzi asfaltate, spitale construite, școli noi, mai multe locuri de muncă, mai multă curățenie. E o chestiune de respect să lași orașul în care ai avut onoarea de a fi primar într-o stare mai bună decât l-ai găsit. Nu postări pe rețelele sociale, nu imagine ieftină, nu dezbateri publice fără soluții, ci, pur și simplu, realizări. Asta înseamnă, pentru mine, o popularitate sănătoasă.
„Am reușit să-i fac pe orădeni mândri de orașul lor”
– Dacă priviți în urmă, cu ce vă mândriți cel mai mult din ce ați reușit să faceți în cele trei mandate ca primar al Oradiei?

– Eu spun că am reușit să-i fac pe orădeni mândri de orașul lor, i-am făcut ambasadorii propriului oraș. Uneori te întreabă lumea de unde ești și ai o jenă să spui, pentru că știi că la tine acasă e praf și pulbere. După ce au suportat anumite măsuri dure, după ce au suportat deranjul șantierelor, orădenii au văzut rezultatele și au văzut că se vorbește frumos despre Oradea. Iar asta a dus și la schimbarea comportamentului lor social. Se vede asta în grija față de spațiile din fața caselor, din felul în care își îngrijesc casele, din felul în care se raportează la oraș. Nu o primărie, nu o guvernare schimbă un oraș sau o țară, oamenii schimbă orașul sau țara. Primăriile și guvernele creează doar condițiile pentru ca oamenii să schimbe, cu o viteză mai mare sau mai mică, comunitatea. Cred că asta e o chestiune importantă: oamenii sunt mândri de orașul lor, Oradea a devenit un oraș din care nu se mai pleacă, dimpotrivă, un oraș care atrage lumea, un oraș care, într-o competiție dură de dezvoltare, ține ritmul. Avem în zonă competitori precum Clujul sau Timișoara, două motoare foarte puternice ale României. Noi suntem la jumătatea distanței dintre cele două orașe și nu ne e ușor, dar iată că ținem ritmul.
– De unde v-ați ispirat în măsurile pe care le-ați luat ca primar?
– Noi am preluat foarte multe modele de bună practică din afară. Am studiat orașele care au o mărime asemănătoare cu a noastră, pentru că nu poți lua model Berlin sau Viena, acolo sunt alte probleme. Dar ne-am inspirat din Linz, din Graz, din Augsburg sau Kemnitz. Am luat la rând aceste orașe austriece, căutând să vedem cum au rezolvat o problemă sau alta. Iar acolo unde soluția din afară se aplica și la noi, am pus-o în practică cu rapiditate foarte mare. Sistemul de parcări din Oradea este luat, de pildă, din Graz. Sistemul de parcare din curtea Primăriei este copiat după parcările din piețele din Viena. Nu e nicio rușine să recunoaștem asta, câtă vreme vedem că modelele din care ne-am inspirat chiar funcționează.
„Nu fac ceea ce dă bine pentru mine, fac ceea ce trebuie pentru orașul meu”
– Domnule Bolojan, de unde vine simțul acesta gospodăresc al dumneavoastră? L-ați moștenit pe linie de familie, de la părinți și bunici?

– În general, buna gospodărire a unei proprietăți nu e cu mult diferită de buna gospodărire a unui oraș. Principiile sunt aceleași: să ții curățenia, să faci la timp anumite lucrări, să ai grijă să nu distrugi. Un om care e gospodar la casa lui poate să fie și un bun gospodar de oraș. Din punctul meu de vedere, problema la noi nu e dorința de a face ceva bun. Toată lumea are idei. De exemplu, trebuie să facem un drum nou prin oraș pentru că este foarte mare aglomerație. Ce putem face acolo: păi, ori facem niște pasaje subterane în intersecții, ori facem o stradă paralelă. Toată lumea e de acord. Dar când vine vorba de a face exproprieri, când trebuie să dărâmi, când deranjezi cu lucrările un întreg cartier, când ai scandal că sunt descoperiri arheologice, deja unii încep să dea în spate și aici se blochează totul. Eu cred că problema majoră în România ține de execuție, de punerea în practică. Eu am linia mea: știu ce am de făcut, știu ce e mai bine pentru comunitatea mea. Mă pun la treabă, nu mă interesează ce scrie mâine despre mine într-un editorial. Nu fac ceea ce dă bine pentru mine, fac ceea ce trebuie pentru orașul meu. Asta face diferența. Foarte mulți știu ce ar trebui făcut pentru orașul lor, dar foarte puțini sunt dispuși să plătească prețul acțiunilor lor. Și e de fiecare dată un preț de plătit, nu e așa de simplu!
– De unde apetența aceasta a dumneavoastră pentru risc politic, pentru măsuri nu întotdeauna populare? Suntem obișnuiți cu guvernanți care conduc, parcă, tot timpul cu ochii la sondaje.
– Eu am fost un mic comerciant înainte să intru în politică. În anii ’90, era foarte rău. Se trăia din blocaje: te blocau la vamă, te oprea Poliția, veneau controale peste tine să te forțeze să „cotizezi” și eram foarte nemulțumit. M-am simțit, pur și simplu, călcat în picioare. În 1989, eu eram student la Timișoara, iar cine a fost student la Timișoara în 1989 nu putea fi decât de centru-dreapta, anti-FSN și anti-Iliescu! Am fost un simpatizat al dreptei și am participat la toate campaniile electorale de după 1990, fără să am nicio funcție. Și mi-am zis că dacă vreodată voi ajunge pe o funcție publică, atunci voi face lucrurile altfel. Voi face așa cum mi-ar plăcea mie să se întâmple dacă aș fi nu în spatele, ci în fața geamului de la ghișeu.

Conjunctura a făcut ca, după ce Alianța „D.A.” a câștigat alegerile, să fiu nominalizat ca prefect din partea PNL. Și acum țin minte că la mica mea firmă îmi cumpărasem o mașină de la Zalău. M-am dus, într-un început de decembrie, la un birou de înmatriculări din Oradea, unde erau niște ghișee din pal nemelaminat, care aveau o găurică la 1,20 metri, ca să stai acolo, cocoșat, să știi cine e stăpânul. Am stat la o coadă lungă, am depus actele, totul părea în regulă. Când m-am întors, către Crăciun, mi s-a zis că îmi lipsește o factură. „Am depus actele acum o lună și dumneata îmi spui acum că lipsește o hârtie?”. Era vina lor, dar a trebuit să merg din nou la Zalău, apoi am mai stat o tură la coadă. Și, către Sfântul Ion, în ianuarie, sunt numit prefect. M-am dus direct la Înmatriculări, care erau în subordinea Prefecturii. Le-am zis: „Am fost aici acum o lună de zile, știu cum stau lucrurile. Proștii stau la coadă, iar alții intră prin spate. Voi sparge toate ghișeele”. Am spart toate ghișeele. „Dacă tot se stă la coadă, vreau să văd de ce se stă la coadă”. Într-un an, am făcut ordine în aceste servicii, în așa fel încât să nu-l mai calce în picioare pe cetățean. Frustrarea acumulată în primii ani de după Revoluție m-a făcut să acționez radical. Ideea că nu deranjăm pe nimeni și rămânem veșnic pe funcții e falsă. În timpul scurt în care Dumnezeu și oamenii ți-au hărăzit să fii pe o funcție, trebuie să faci tot ce ține de tine.
– Sunteți un politician foarte energic. E și aici o diferență mare față de politicianul român obișnuit. De unde vă luați energia asta?
– Mă încarc de pe stradă. Când mă duc prin oraș, în afară de cei care te înjură pentru că i-ai deranjat – mai pățești și din astea! – mă întâlnesc și cu oameni pe care nu i-am mai văzut și care îmi spun: „Domnule Bolojan, vă mulțumesc! Strada mea de 20 de ani nu a fost asfaltată, nu credeam că se va mai asfalta vreodată!”. Când un om își rupe dintr-o zi de weekend să meargă să te voteze, ai un angajament față de el. Nu e de glumă! Eu cred că adoptând niște metode de lucru mai eficiente putem să avem și rezultate ca în Occident. Vedeți la Ciugud, în județul Alba! Ce face primarul de acolo e un factor de contagiune. Și lucrurile bune sunt contagioase, nu doar cele rele. Înainte de acest interviu am fost vizitat de șeful unei primării din țară. Ieri am fost vizitat de altul. „Domnule Bolojan, am venit să vă întreb cum ați făcut asta și asta”. Înseamnă că oamenii vor și ei să facă. Și dacă lucrurile se schimbă și la Ciugud, și lângă București, și la Timișoara, și la Cluj, se leagă deja niște puncte și mergem înainte.
„Ca să tragă ambii cai la aceeași căruță, în aceeași direcție, am luat decizia să candidez la Județ”
– De ce ați renunțat la funcția la primar al Oradiei pentru cea de președinte de Consiliu Județean? Pentru mulți dintre noi a părut o decizie surprinzătoare…

– Sunt două motive. Unul ține de dezvoltarea județului și a orașului: Primăria Oradea și Consiliul Județean (CJ) nu au reușit să facă echipă și să lucreze împreună în acești ani. Tot timpul era o concurență prost înțeleasă și astfel s-au ratat proiecte importante. Conectivitatea înseamnă dezvoltare, izolarea înseamnă rămânere în urmă. Eu, ca primar, aveam un handicap care nu depindea de mine. Ca să existe un parteneriat între Primărie și CJ, ca să tragă ambii cai la aceeași căruță, în aceeași direcție, am luat decizia să candidez la Județ. Acum se dovedește că sunt lucruri pe care le putem face mai bine, cu mai puține costuri și cu mai puțin tămbălău, dar punând la un loc ce avem fiecare. Al doilea motiv este unul de ordin interior. Există o „durată de valabilitate” a unui om într-o funcție politică. Apare o uzură, apar generații noi, care vor să vadă în funcții publice oameni care să-i reprezinte. Oricât de bun ai fi, la un moment dat devii anacronic. Apare pericolul să ți se urce funcția la cap. Într-un fel acționam când venea la mine un cetățean în primul mandat: stăteam și îl ascultam. După două mandate, când venea un cetățean, din două vorbe știam ce problemă are. Nu mai aveam răbdarea de la început, știam deja cum îl pot ajuta. Dar cetățeanul are nevoie să fie și ascultat: „Domnule, m-a ascultat primarul…”. Șansa e să găsești sisteme de gândire care să aibă continuitate, dar cu alți oameni, sau să încerci tu să mergi până la capăt, până se satură cetățenii de tine. Chiar dacă aveam o cotă mare de încredere, gândind în această cheie, că orașul Oradea nu înseamnă Bolojan, ci înseamnă niște idei bune, care pot fi continuate, am considerat că, după trei mandate, e timpul unui transfer. Să vină un om mai tânăr, cu o gândire mai adaptată generației noi, dar care înțelege o matrice de dezvoltare care seamănă destul de mult cu a mea, ca să avem continuitate. Acum Oradea are o echipă tânără, oameni de 40-45 de ani, care au posibilitatea să confirme și să câștige două-trei mandate, iar în felul acesta Oradea ar avea o stabilitate în conducere. Toate țările care s-au dezvoltat cu rate mari de creștere au avut stabilitate în conducere. Nu există nicăieri un model de dezvoltare cu mandate scurte. Am gândit o succesiune care să permită dezvoltarea Oradiei în continuare.
„Vreau să văd un județ în care satele nu se mai depopulează și vreau să se vadă că și în România te poți realiza ca om”
– Cu ce ambiții ați venit la Consiliul Județean? Unde să ne imaginăm județul Bihor peste 4-5 ani?

– Pentru județ, sunt câteva direcții importante. Partea de infrastructură rutieră e esențială, noi fiind un județ de tranzit. România iese spre Europa prin două puncte, iar Vama Borș este la noi. Am făcut un recensământ al circulației în județ și facem investiții acolo unde avem trafic, nu acolo unde avem prieteni. Mă preocupă, apoi, dezvoltarea economică a județului. Asta presupune existența mai multor parcuri industriale, la distanță de 40-50 de kilometri de Oradea, unde posibilitatea de navetă e deja mai greoaie. Avem un grad de depopulare accentuată a satelor îndepărtate sau izolate. Nu sunt locuri de muncă în zonă, iar tinerii nu mai stau acolo. Și atunci, ca să limităm depopularea, nu trebuie să îi aducem pe oameni la locurile de muncă, ci să ducem locurile de muncă mai aproape de satele lor, ca să-i ținem acolo. Vrem să facem patru astfel de parcuri industriale în județ, să ducem firmele mai aproape de oamenii de la sate. A treia direcție ține de curățenie: curățenie pe drumuri, curățenie de-a lungul apelor din județ, curățenie în zonele montane, terenuri cultivate. Țin foarte mult la asta pentru că nu am văzut nicăieri în lume zone murdare dezvoltate. Curățenia nu generează ea singură dezvoltare, dar creează un ambient plăcut pentru investiții. Un investitor serios nu va investi într-un ghetou, ci unde vede o zonă curată, sigură și civilizată. Ne interesează, desigur, și valorificarea potențialului turistic.
În plus, mă lupt să-i conving pe primarii din județ să treacă de la gândirea „Eu sunt stăpânul, eu fac și dreg!” la administrația de tip modern: să văd ce venituri am și ce cheltuieli am, pentru că cineva trebuie să plătească acele cheltuieli. Le-am spus primarilor clar: nu se mai dau bani pe criterii politice. Vreau să văd ce economii fac la buget, ce încasări au, ce proiecte au, cu cât cofinanțează proiectele, dacă au o comună curată sau nu. Am introdus criterii foarte clare și știu că nu sunt foarte popular. Dar sunt convins că mulți dintre primari își vor schimba optica și, într-un an, doi, văd județul Bihor ca pe un județ care e pomenit ca un exemplu de progres. Asta înseamnă mai multe șanse pentru oamenii care se nasc și trăiesc aici să rămână în Bihor. Vreau să văd un județ în care satele nu se mai depopulează și vreau să se vadă că și în România te poți realiza ca om.
– V-ați angajat într-un proiect uriaș de reformă, la nivelul Consiliului Județean. Cât de greu este el de făcut? Cât de puternică e rezistența?

– Mă bucur că ați deschis acest subiect, pentru că nu sunt genul de om care se ascunde de temele delicate. Ce se întâmplă? La nivelul funcționarilor din Consiliul Județean, am făcut o reducere de 50% a personalului. Ce constatăm? Funcționăm la fel de bine! Nu s-a prăbușit Consiliul Județean! Asta a însemnat, din start, 1,2 milioane de euro economie, bani care au plecat în investiții. Podul de la Bulz peste Crișul Repede, început în ianuarie, care va fi terminat anul acesta, e făcut numai din economii. Dacă nu existau aceste economii, podul nu exista. Dau tot exemplul unui pod, pentru că este ceva vizibil. În general, funcționarii publici nu sunt foarte iubiți, deci n-a fost o problemă de imagine să fac reducerile de personal, în afară de faptul că fiecare are pe cineva în spate, care vine la mine să pună o vorbă bună. Eu cred că foarte multe concursuri de funcționari publici în România nu au fost organizate 100% corect. Că ne place, că nu ne place, o parte din rămânerea noastră în urmă e cauzată de slaba calitate profesională a celor care lucrează în sectorul public.
Unde iese multă gălăgie este zona de cultură, care intră în subordinea CJ Bihor. Trebuie să discutăm deschis. Am găsit niște dezechilibre totale, care trebuiau corectate. Vă dau un exemplu care sună etnicist, sună prost, nu e corect politic în context european, dar eu cred că e o chestiune care ține, pur și simplu, de adevăr. Noi avem o comunitate maghiară de 25% și o comunitate românească de aproape 75%. Dar numărul de angajați și bugetul de la teatrul maghiar erau mai mari decât la teatrul românesc! Le-am spus că ceva nu e în regulă cu asta. M-am dus în Covasna și Harghita, să văd cum e. Și am constatat că lucrurile au o logică acolo. La o comunitate de 23,5% români, teatrul românesc are 55 de angajați, iar teatrul maghiar are 105 angajați. Le-am spus celor de la Oradea că nu mă pot acuza de nimic. La teatrul maghiar avem acum 105 posturi, iar la teatrul românesc, 115. Cred că nu e o catastrofă… Dar sigur că au fost nemulțumiri: „Bolojan acționează etnic!”. „Oameni buni, v-ați extins prea mult! V-ați comportat ca PSD-ul la angajări”. A trebuit să fac niște corecții, pentru că nu aveam bani.
„Îmi doresc mai multe evenimente culturale în Oradea”

Zilele acestea am cerut planificarea evenimentelor culturale, acum, că a mai trecut pandemia. Ansamblul „Crișana”, 30 și ceva de oameni: un eveniment pe lună. „Un concert pe lună? Și în rest, ce faceți?”. Filarmonica: un eveniment pe săptămână. „Cam puțin, în Austria și Ungaria au mult mai multe”. Teatrele: 24 de evenimente în luna iunie. „Începe să sune bine!”. L-am chemat pe managerul de la „Crișana” și i-am spus deschis: trebuie să treceți la 2-3 evenimente pe săptămână, nu se poate altfel! Vă dați seama că astfel de măsuri nu convin, după ce ani de zile ai făcut la Filarmonica din Oradea un eveniment pe săptămână. Viața a fost frumoasă, de vineri erai liber până luni și în rest veneai de la ora 10 la 13, la repetiție. Îmi doresc mai multe evenimente culturale în Oradea, mai multe spectacole la final de săptămână. Ai 1.500 de euro salariu și trebuie să respecți acești bani, că sunt banii din taxele orădenilor. Vreau evenimente vara. Până acum nu erau, toată lumea intra două luni în concedii. Vreau stagiune estivală. Nu mă bag la calitate, că eu sunt profesor de matematică și inginer. Dar pot să te judec managerial. Eu cred în competiția din zona culturală. Iar oamenii de calitate trebuie să fie recompensați.
A doua discuție a fost cum să organizăm aceste instituții, care sunt, toate, independente, deși unele funcționează în aceeași clădire, cum sunt, de exemplu, teatrul românesc și teatrul maghiar. Vreau ca structurile de servicii să fie la un loc și să îi deservească pe toți. Oare se aprinde diferit becul în limba maghiară față de limba română? De ce să avem patru contabilități, când putem avea una? Vreau să compactez aceste servicii, că nu e un model inventat la Oradea, se întâmplă peste tot acest lucru. Sigur, nu vor mai fi trei directori, va fi unul, nu vor mai fi trei administratori, nici trei contabili-șef. Dar baza materială va fi la un singur loc.
În privința reorganizării din cultură e de discutat și trebuie să luăm soluția cea mai bună. Scopul meu e să fac maximum posibil cu ce resurse am, iar al doilea e să nu abuzez de puterea pe care mi-au dat-o bihorenii, ca să fac prostii. Caut să mă limitez, dar nu vreau să fac lucruri călduțe, numai ca să nu deranjez pe cineva. După atâția ani de politică, nu mai stau la judecata unor editoriale. Am trecut prin asta, mi-am câștigat acest drept de a face maximum posibil pentru cetățenii mei fără să mă gândesc la judecata zilei de mâine. Nu m-aș simți eu bine să stau pe un post și să nu fac tot ce pot din acea poziție.
„Decât un liberal care îmi cară geanta, mai bine un independent care își face treaba”
– Ați fost primar, acum sunteți președinte de consiliu județean. Ce urmează? Multă lume vă vede pe viitor la Palatul Victoria.

– Eu cred într-o analiză pe care fiecare om trebuie să și-o facă, privitor la capacitatea lui de a onora cum se cuvine o anumită funcție. E un principiu conform căruia fiecare avansează, până ajunge la un nivel de… incompetență. Eu n-aș vrea să confirm acest principiu. Trebuie ca fiecare să se gândească unde poate oferi maximum posibil. Nu poți merge să ocupi un post dacă nu ai autoritate, nu ai demonstrat nimic pe acel domeniu, nu vorbești, în context european, una sau două limbi străine, să nu rămâi izolat pe acolo, la discuții. Șansa să ratezi este foarte mare. Îți faci de râs țara: foarte grav! Îți faci de râs județul care te-a trimis acolo, îți faci de râs partidul, te faci de râs pe tine. Nu mai bine încerci să îți vezi lungul nasului? Cu cât urci mai sus, cu atât mai ridicată trebuie să fie performanța. Eu caut să văd unde pot oferi rezultate și acolo merg. Fiecare partid și fiecare țară trebuie să își caute oameni calificați. Dar asta înseamnă ani de zile. Experiența nu e o școală la fără frecvență. Dacă arzi etape, riscul e să greșești. Și poți să greșești pe banii tăi, dar nu mi se pare normal să greșești pe banii cetățenilor.
Eu cred că România are destui oameni pregătiți, care pot să facă o treabă bună, trebuie doar ca partidele să-i găsească în interior, iar dacă nu îi au, să aibă curajul să îi aducă de afară. Decât un liberal care îmi cară geanta, mai bine un independent care își face treaba. Am încercat să fac cât de bine lucrurile acolo unde am fost. Am fost consilier local, consilier județean, prefect, secretar general al guvernului, primar de reședință de județ și acum președinte de consiliu județean. Există o vârstă la care livrezi la maximum posibil. Iar după 55-60 de ani, ar trebui să te duci către Parlament. Pe funcțiile astea executive, ești un cal de bătaie de dimineața până seara. Trebuie să ai o stare fizică foarte bună, să reziști la tracasări, la nervi.