ILIE BOLOJAN: „Cu cât urci mai sus, cu atât mai ridicată trebuie să fie performanța. Eu caut să văd unde pot oferi rezultate și acolo merg”

– Povestea unui miracol românesc: ORADEA –

„În fiecare an am făcut economii de milioane de euro și ele au început să se vadă”

– Domnule Bolojan, în ultimii ani, Oradea a devenit un model de țară. Toată lumea vorbește despre ea la superlativ. Cum se explică această mare izbândă și care sunt valorile în jurul cărora ați construit acest model de succes?

– Ca să vă răspund, trebuie să explic premisele de la care am plecat, iar cititorii dumneavoastră vor trage concluziile. Una dintre ele a fost că noi avem o rămânere în urmă față de Occident, dar nu din cauza poporului român, ci din cauza orga­ni­zării și conducătorilor lui. Sunt tot felul de factori care contribuie la dezvoltarea unei țări, de la mă­rimea ei, la poziționarea geografică sau la istorie. Dar e clar că una dintre cauzele rămânerii în urmă e con­ducerea mediocră sau, oricum, sub medie. Ca atare, am încercat, ca manager, să nu repet greșelile pe care le-am văzut la alții, înaintea mea.

Oradea nu e un oraș bogat, cum nu sunt majo­ritatea orașelor de mărime medie din Româ­nia. De aceea, întâi de toate, am încercat să nu ri­sipesc puținii bani pe care îi aveam în con­su­mul propriu al ins­tituțiilor. Noi cheltu­im cu sistemul public mai mult decât s-ar cuveni. Cetățenii e­xis­tă pentru noi, în loc ca noi să existăm pentru ei, pentru că cea mai mare parte a impozitelor o folosim pentru consu­mul ins­ti­tuțiilor, nu sub formă de investiții pentru cetățeni. Și, atunci, filosofia mea a fost clară: nu aruncăm banii, și căutăm ca o cotă cât mai mare din acești bani să fie folosită pentru investiții. În fiecare an am făcut economii de milioane de euro, și acele milioane de euro, treptat-treptat, în 12 ani, au în­ceput să se vadă. Vă dau un exemplu: la cele 300 de posturi din Primărie la care am renunțat (și am constatat că lucram la fel ca înainte și fără cele 300 de posturi) am făcut o economie anuală de 2 mi­li­oa­ne de euro. Asta a însemnat că în doi ani am pu­tut construi un pod peste Crișul Repede numai din acele economii! Gândiți-vă câte poduri s-au dus pe Crișul Repede ani de zile înainte, când aces­te lu­cruri nu erau corectate…

„Oradea a fost orașul din România care a accesat cele mai multe fonduri europene”

A doua direcție a fost să profităm de ocaziile pe care ni le-a creat intrarea în Uniunea Europeană. Am făcut o echipă de profesioniști în proiecte UE, am depus proiecte pe toate axele, ne-am asumat niș­te riscuri, niște răspunderi, iar Oradea a fost ora­șul din Ro­mânia care a accesat cele mai multe fon­duri europene. Din nou, aceste sute de milioane de euro s-au văzut în proiecte mari: școli noi, spitale reabili­tate, piețe în­noite, tramvaie de ultimă gene­ra­ție. Apoi, am cău­tat să aducem in­ves­tiții în Ora­dea, am dezvol­tat parcuri in­dustriale, am ur­mărit ce au făcut alte orașe, care au atras investiții îna­intea noas­tră. De la 75.000 de locuri de mun­că în 2010, am ajuns, în 2020, la 95.000 de locuri de mun­­că. Aproape 20.000 de locuri de muncă în plus, atât prin in­vestiții străine făcute la Ora­dea, cât și prin dezvoltarea com­pa­niilor ro­mâ­nești, care au cres­cut tot mai mult. Prosperitatea e legată de locu­rile de muncă, de slujbe bine plătite, de mai multe opor­tunități. Alt­fel, politica este doar vorbă­rie goa­lă!

„Am stat noaptea cu polițiști în civil, în zonele unde se depozitau ilegal deșeuri”

A treia direcție importantă a fost aceea de a în­cerca să influențez comporta­men­tul oamenilor. Eu cred că guvernarea are responsabilitatea să in­flu­ențeze contextul în care cetățenii iau decizii. S-a dovedit în psihologie că oamenii iau decizii nu în funcție de caracterul lor, ci în funcție de contex­tul în care se găsesc: un caracter bun într-un con­text rău ia decizii proas­te, iar un caracter rău într-un con­text bun își îndreaptă deciziile. Da­că un oraș este curat, chiar și un om care, în general, a­runcă hârtii pe jos, se va uita în jur și va căuta un coș, dacă îi e la înde­mâ­nă. Dacă eu, care nu sunt obișnuit să a­runc pe jos, voi vedea pe jos zece hârtii și ni­ciun coș în jur, voi fi ten­tat să arunc și eu pe jos. Bazân­du-mă pe a­ceastă filosofie, am în­cercat să in­fluen­ţez con­tex­tul. Așa am ajuns la decizii nepopu­la­re: am su­praim­pozitat imo­bilele din Cen­tru ca­re nu erau reno­vate, dar am și dat împru­mu­turi și scu­tiri de impozite ce­lor care și le rea­bilitau, am dat amenzi drastice pen­tru par­cări pe trotuare, dar am și dez­voltat, în ace­lași timp, parcări supraterane sau sub­terane. Am luat măsuri de o anumită duri­ta­te, care, în primul man­dat, mi-au atras ape­lativul de „Primarul-amen­dă”. În același timp, cetățenii au văzut efectele: par­că e mai ordine, parcă e mai curățenie în Ora­dea! Am stat noaptea cu polițiști în civil, în zonele un­de se depozitau ilegal deșeuri. După ce i-am prins, a doua oară n-au mai venit, au înțeles că nu e de glumă. În felul acesta, domeniu cu do­me­­­niu, sta­bilind reguli, orașul a început să se schim­be. În general, primarii și guvernanții au ten­ta­ția de a fi popu­lari: „Hai să nu deranjăm vo­tantul!”. E o ten­tație naturală, nu sunt un ipocrit. Dar e mult mai im­portant să faci ceva pentru co­mu­­nitate. Stau cu frun­tea sus pentru că în spatele man­datelor mele stau străzi asfaltate, spitale cons­tru­ite, școli noi, mai multe locuri de muncă, mai mul­tă curățenie. E o chestiune de respect să lași ora­șul în care ai avut onoarea de a fi pri­mar într-o stare mai bună de­cât l-ai găsit. Nu pos­tări pe rețelele so­cia­le, nu imagine ief­tină, nu dez­bateri publice fără soluții, ci, pur și sim­plu, realizări. Asta în­seam­nă, pen­tru mine, o popu­lari­tate sănă­toa­să.

„Am reușit să-i fac pe orădeni mândri de orașul lor”

– Dacă priviți în urmă, cu ce vă mândriți cel mai mult din ce ați reușit să faceți în cele trei man­date ca primar al Oradiei?

– Eu spun că am reușit să-i fac pe orădeni mândri de orașul lor, i-am făcut ambasadorii pro­priului oraș. Uneori te întreabă lumea de unde ești și ai o jenă să spui, pentru că știi că la tine acasă e praf și pulbere. După ce au suportat anumite mă­suri dure, după ce au suportat deranjul șantierelor, orădenii au văzut rezultatele și au văzut că se vorbește fru­mos despre Oradea. Iar asta a dus și la schimbarea comportamentului lor social. Se vede asta în grija față de spațiile din fața caselor, din felul în care își îngrijesc casele, din felul în care se raportează la oraș. Nu o primărie, nu o guver­nare schimbă un oraș sau o țară, oamenii schimbă ora­șul sau țara. Pri­măriile și guvernele creează doar condițiile pentru ca oamenii să schimbe, cu o viteză mai mare sau mai mică, comunitatea. Cred că asta e o ches­tiu­ne importantă: oamenii sunt mândri de orașul lor, Oradea a devenit un oraș din care nu se mai plea­că, dimpotrivă, un oraș care atrage lumea, un oraș care, într-o competiție dură de dezvoltare, ține ritmul. Avem în zonă compe­titori precum Clujul sau Timișoara, două motoare foarte puternice ale Ro­mâniei. Noi sun­tem la jumătatea distanței dintre cele două orașe și nu ne e ușor, dar iată că ținem rit­mul.

– De unde v-ați ispirat în măsurile pe care le-ați luat ca primar?

– Noi am preluat foarte multe modele de bună practică din afară. Am studiat orașele care au o mărime asemănătoare cu a noastră, pentru că nu poți lua model Berlin sau Viena, acolo sunt alte pro­bleme. Dar ne-am inspirat din Linz, din Graz, din Augsburg sau Kem­nitz. Am luat la rând aceste orașe austriece, căutând să vedem cum au rezolvat o problemă sau alta. Iar acolo unde soluția din afa­ră se aplica și la noi, am pus-o în practică cu rapi­di­tate foarte mare. Sis­temul de parcări din Oradea este luat, de pildă, din Graz. Sistemul de parcare din curtea Primăriei este co­piat după parcările din piețele din Viena. Nu e ni­cio rușine să recunoaștem asta, câtă vreme ve­dem că modelele din care ne-am inspirat chiar func­țio­nează.

„Nu fac ceea ce dă bine pentru mine, fac ceea ce trebuie pentru orașul meu”

– Domnule Bolojan, de unde vine simțul acesta gospodăresc al dumneavoastră? L-ați moștenit pe linie de familie, de la părinți și bunici?

– În general, buna gospodărire a unei proprietăți nu e cu mult diferită de buna gospodărire a unui oraș. Principiile sunt aceleași: să ții curățenia, să faci la timp anumite lucrări, să ai grijă să nu distrugi. Un om care e gospodar la casa lui poate să fie și un bun gospodar de oraș. Din punctul meu de vedere, pro­ble­ma la noi nu e dorința de a face ceva bun. Toa­tă lumea are idei. De exemplu, trebu­ie să fa­cem un drum nou prin oraș pentru că este foarte mare aglomerație. Ce putem face acolo: păi, ori facem niște pasaje subterane în intersecții, ori facem o stradă paralelă. Toată lumea e de acord. Dar când vine vorba de a face exproprieri, când trebuie să dărâmi, când deranjezi cu lucrările un întreg cartier, când ai scandal că sunt desco­periri arheologice, deja unii încep să dea în spate și aici se blochează totul. Eu cred că problema majoră în Româ­nia ține de execuție, de punerea în practică. Eu am linia mea: știu ce am de făcut, știu ce e mai bine pentru co­munitatea mea. Mă pun la treabă, nu mă inte­resează ce scrie mâine des­pre mine într-un edito­rial. Nu fac ceea ce dă bine pentru mine, fac ceea ce trebuie pentru ora­șul meu. Asta face diferența. Foarte mulți știu ce ar trebui făcut pentru orașul lor, dar foarte puțini sunt dispuși să plătească prețul acțiunilor lor. Și e de fiecare dată un preț de plătit, nu e așa de sim­plu!

– De unde apetența aceasta a dumneavoastră pentru risc politic, pentru măsuri nu întotdeauna populare? Suntem obișnuiți cu guvernanți care conduc, parcă, tot timpul cu ochii la sondaje.

– Eu am fost un mic comerciant înainte să intru în politică. În anii ’90, era foarte rău. Se trăia din blo­caje: te blocau la vamă, te oprea Poliția, veneau controale peste tine să te forțeze să „cotizezi” și eram foarte nemulțumit. M-am simțit, pur și simplu, călcat în picioare. În 1989, eu eram student la Ti­mișoara, iar cine a fost student la Timișoara în 1989 nu putea fi decât de centru-dreapta, anti-FSN și anti-Iliescu! Am fost un simpatizat al drep­tei și am par­ticipat la toate campaniile electorale de după 1990, fără să am nicio funcție. Și mi-am zis că dacă vreo­dată voi ajunge pe o funcție publică, atunci voi face lucrurile altfel. Voi face așa cum mi-ar plăcea mie să se întâmple dacă aș fi nu în spatele, ci în fața gea­mului de la ghișeu.

Conjunctura a făcut ca, după ce Alianța „D.A.” a câștigat alegerile, să fiu nominalizat ca prefect din partea PNL. Și acum țin minte că la mica mea firmă îmi cumpărasem o mașină de la Zalău. M-am dus, în­tr-un început de decembrie, la un birou de în­ma­triculări din Oradea, unde erau niște ghișee din pal nemelaminat, care aveau o găurică la 1,20 metri, ca să stai acolo, cocoșat, să știi cine e stăpânul. Am stat la o coadă lungă, am depus actele, totul părea în re­gulă. Când m-am întors, către Crăciun, mi s-a zis că îmi lipsește o factură. „Am depus actele acum o lu­nă și dumneata îmi spui acum că lipsește o hârtie?”. Era vina lor, dar a trebuit să merg din nou la Zalău, apoi am mai stat o tură la coadă. Și, către Sfântul Ion, în ianuarie, sunt numit prefect. M-am dus direct la Înmatriculări, care erau în subordinea Prefecturii. Le-am zis: „Am fost aici acum o lună de zile, știu cum stau lu­crurile. Proștii stau la coa­dă, iar alții intră prin spate. Voi sparge toate ghi­șeele”. Am spart toate ghișeele. „Dacă tot se stă la coadă, vreau să văd de ce se stă la coadă”. Într-un an, am făcut ordine în aceste servicii, în așa fel încât să nu-l mai cal­ce în picioare pe cetățean. Frustrarea acumulată în primii ani de după Revoluție m-a făcut să acționez radical. Ideea că nu deranjăm pe nimeni și rămânem veșnic pe funcții e falsă. În timpul scurt în care Dumnezeu și oamenii ți-au hărăzit să fii pe o func­ție, trebuie să faci tot ce ține de tine.

– Sunteți un politi­cian foarte energic. E și aici o diferență ma­re față de politi­cianul român obiș­nuit. De unde vă luați energia asta?

– Mă încarc de pe stradă. Când mă duc prin oraș, în afară de cei care te înjură pentru că i-ai deranjat – mai pățești și din astea! – mă întâlnesc și cu oa­meni pe care nu i-am mai văzut și care îmi spun: „Dom­nule Bolojan, vă mulțumesc! Strada mea de 20 de ani nu a fost asfaltată, nu credeam că se va mai asfalta vreodată!”. Când un om își rupe dintr-o zi de weekend să meargă să te voteze, ai un an­ga­jament față de el. Nu e de glumă! Eu cred că adop­tând niște metode de lucru mai efi­ciente putem să avem și rezultate ca în Occident. Vedeți la Ciugud, în județul Alba! Ce face primarul de acolo e un fac­tor de contagiune. Și lucrurile bune sunt conta­gioa­se, nu doar cele rele. Înainte de acest interviu am fost vizitat de șeful unei primării din țară. Ieri am fost vizitat de altul. „Domnule Bolojan, am venit să vă întreb cum ați făcut asta și asta”. Înseamnă că oamenii vor și ei să facă. Și dacă lucrurile se schim­bă și la Ciugud, și lângă București, și la Timișoara, și la Cluj, se leagă deja niște puncte și mergem înainte.

„Ca să tragă ambii cai la aceeași căruță, în aceeași direcție, am luat decizia să candidez la Județ”

– De ce ați renunțat la funcția la primar al Ora­diei pentru cea de preșe­dinte de Consiliu Ju­de­țean? Pentru mulți dintre noi a părut o decizie sur­prinzătoare…

– Sunt două motive. Unul ține de dezvoltarea ju­­dețului și a orașului: Pri­măria Oradea și Con­siliul Județean (CJ) nu au reușit să facă echipă și să lucreze împreună în acești ani. Tot timpul era o concurență prost înțe­leasă și astfel s-au ratat proiecte importante. Conec­tivitatea înseamnă dezvoltare, izolarea înseamnă rămânere în urmă. Eu, ca primar, aveam un han­di­cap care nu depin­dea de mine. Ca să existe un par­te­neriat între Primărie și CJ, ca să tragă ambii cai la aceeași căruță, în aceeași direcție, am luat decizia să candidez la Județ. Acum se dovedește că sunt lu­cruri pe care le putem face mai bine, cu mai puține costuri și cu mai puțin tămbălău, dar punând la un loc ce avem fiecare. Al doilea motiv este unul de ordin interior. Există o „durată de valabilitate” a unui om într-o funcție politică. Apare o uzură, apar generații noi, care vor să vadă în funcții publice oameni care să-i reprezinte. Ori­cât de bun ai fi, la un moment dat devii anacronic. Apare pericolul să ți se urce funcția la cap. Într-un fel acționam când ve­nea la mine un cetățean în primul mandat: stă­team și îl ascultam. După două mandate, când ve­nea un cetățean, din două vorbe știam ce problemă are. Nu mai aveam răbdarea de la început, știam deja cum îl pot ajuta. Dar cetățeanul are nevoie să fie și ascultat: „Dom­nule, m-a ascultat primarul…”. Șansa e să găsești sisteme de gândire care să aibă continuitate, dar cu alți oameni, sau să în­cerci tu să mergi până la capăt, până se satură cetățenii de tine. Chiar dacă aveam o cotă mare de încredere, gândind în aceas­tă cheie, că orașul Oradea nu înseamnă Bolo­jan, ci înseamnă niște idei bune, care pot fi con­ti­nuate, am considerat că, după trei man­date, e timpul unui transfer. Să vină un om mai tânăr, cu o gândire mai adaptată gene­ra­ției noi, dar care înțelege o matrice de dez­vol­tare care seamănă destul de mult cu a mea, ca să avem conti­nuitate. Acum Oradea are o echipă tânără, oameni de 40-45 de ani, care au posibilitatea să confirme și să câștige do­uă-trei mandate, iar în felul acesta Oradea ar avea o stabilitate în conducere. Toate țările care s-au dezvoltat cu rate mari de creștere au avut sta­bilitate în conducere. Nu există nicăieri un model de dezvoltare cu mandate scurte. Am gândit o succesiune care să permită dezvoltarea Oradiei în continuare.

„Vreau să văd un județ în care satele nu se mai depopulează și vreau să se vadă că și în România te poți realiza ca om”

– Cu ce ambiții ați venit la Consiliul Județean? Unde să ne imaginăm județul Bihor peste 4-5 ani?

– Pentru județ, sunt câteva direcții importante. Partea de infrastructură rutieră e esențială, noi fiind un județ de tranzit. România iese spre Europa prin două puncte, iar Vama Borș este la noi. Am făcut un recensământ al circulației în județ și facem in­ves­tiții acolo unde avem trafic, nu acolo unde avem prieteni. Mă preocupă, apoi, dezvoltarea economică a județului. Asta presu­pune existența mai multor parcuri industriale, la distanță de 40-50 de kilometri de Oradea, unde posibilitatea de navetă e deja mai greoaie. Avem un grad de depopulare accentuată a satelor îndepărtate sau izolate. Nu sunt locuri de mun­că în zonă, iar tinerii nu mai stau acolo. Și atunci, ca să limităm depopularea, nu trebuie să îi adu­cem pe oameni la locurile de muncă, ci să du­cem locurile de muncă mai aproape de satele lor, ca să-i ținem acolo. Vrem să facem patru astfel de parcuri industriale în județ, să ducem firmele mai aproape de oamenii de la sate. A treia direcție ține de curățenie: curățenie pe drumuri, curățenie de-a lun­gul apelor din județ, curățenie în zonele mon­tane, terenuri cultivate. Țin foarte mult la asta pen­tru că nu am văzut nicăieri în lume zone murdare dez­voltate. Curățenia nu generează ea singură dez­vol­tare, dar creează un ambient plăcut pentru in­vestiții. Un investitor serios nu va investi într-un ghe­tou, ci unde vede o zonă curată, sigură și civi­lizată. Ne interesează, desigur, și valori­ficarea po­ten­țialului turistic.

În plus, mă lupt să-i conving pe primarii din ju­deț să treacă de la gândirea „Eu sunt stăpânul, eu fac și dreg!” la administrația de tip modern: să văd ce venituri am și ce cheltuieli am, pentru că cineva trebuie să plătească acele cheltuieli. Le-am spus pri­marilor clar: nu se mai dau bani pe criterii politice. Vreau să văd ce economii fac la buget, ce încasări au, ce proiecte au, cu cât cofinanțează proiectele, da­că au o comună curată sau nu. Am introdus cri­terii foarte clare și știu că nu sunt foarte popular. Dar sunt convins că mulți dintre primari își vor schim­ba optica și, într-un an, doi, văd județul Bihor ca pe un județ care e pomenit ca un exemplu de progres. Asta înseamnă mai multe șanse pen­tru oamenii care se nasc și trăiesc aici să ră­mână în Bihor. Vreau să văd un județ în care satele nu se mai depopulează și vreau să se vadă că și în România te poți realiza ca om.

– V-ați angajat într-un proiect uriaș de reformă, la nivelul Consiliului Județean. Cât de greu este el de făcut? Cât de puter­nică e rezistența?

– Mă bucur că ați deschis acest subiect, pentru că nu sunt genul de om care se as­cunde de temele delicate. Ce se întâmplă? La nivelul funcționarilor din Consiliul Județean, am făcut o reducere de 50% a personalului. Ce constatăm? Funcționăm la fel de bine! Nu s-a prăbușit Consiliul Județean! Asta a în­sem­nat, din start, 1,2 milioane de euro eco­no­mie, bani care au plecat în investiții. Podul de la Bulz peste Crișul Repede, început în ia­nua­rie, care va fi terminat anul acesta, e făcut numai din economii. Dacă nu existau aceste economii, podul nu exista. Dau tot exemplul unui pod, pentru că este ceva vizibil. În general, funcționarii publici nu sunt foarte iubiți, deci n-a fost o problemă de imagine să fac redu­ce­rile de personal, în afară de faptul că fiecare are pe cineva în spate, care vine la mine să pună o vorbă bună. Eu cred că foarte multe concursuri de funcțio­nari publici în România nu au fost organizate 100% corect. Că ne place, că nu ne place, o parte din ră­mânerea noastră în urmă e cauzată de slaba ca­litate profesională a celor care lucrează în secto­rul public.

Unde iese multă gă­lăgie este zona de cultu­ră, care intră în subor­dinea CJ Bihor. Trebuie să discu­tăm des­chis. Am găsit niște dezechilibre totale, care trebuiau corectate. Vă dau un exemplu care sună etnicist, sună prost, nu e corect politic în context european, dar eu cred că e o chestiune care ține, pur și simplu, de adevăr. Noi avem o comunitate ma­ghia­ră de 25% și o comunitate românească de aproa­pe 75%. Dar numărul de angajați și bugetul de la tea­trul maghiar erau mai mari decât la teatrul ro­mâ­nesc! Le-am spus că ceva nu e în regulă cu asta. M-am dus în Covasna și Harghita, să văd cum e. Și am constatat că lu­cru­rile au o logică acolo. La o comunitate de 23,5% români, teatrul românesc are 55 de angajați, iar teatrul maghiar are 105 angajați. Le-am spus celor de la Oradea că nu mă pot acuza de nimic. La teatrul maghiar avem acum 105 pos­turi, iar la teatrul româ­nesc, 115. Cred că nu e o ca­tas­­trofă… Dar sigur că au fost nemul­țumiri: „Bolo­jan acționează et­nic!”. „Oameni buni, v-ați ex­tins prea mult! V-ați comportat ca PSD-ul la angajări”. A tre­buit să fac niște corecții, pentru că nu aveam bani.

„Îmi doresc mai multe evenimente culturale în Oradea”

Zilele acestea am cerut pla­nificarea eveni­men­telor cultu­ra­le, acum, că a mai trecut pan­demia. An­sam­blul „Crișana”, 30 și ceva de oameni: un eve­niment pe lună. „Un concert pe lună? Și în rest, ce fa­ceți?”. Fi­larmonica: un eveniment pe săptămână. „Cam puțin, în Austria și Ungaria au mult mai mul­te”. Teatrele: 24 de evenimente în luna iunie. „În­cepe să sune bine!”. L-am chemat pe managerul de la „Crișana” și i-am spus deschis: trebuie să treceți la 2-3 evenimente pe săptămână, nu se poate altfel! Vă dați seama că astfel de mă­suri nu convin, du­pă ce ani de zile ai făcut la Filar­monica din Ora­dea un eveniment pe săp­tămână. Viața a fost fru­moa­să, de vineri erai li­ber până luni și în rest ve­neai de la ora 10 la 13, la repetiție. Îmi doresc mai multe evenimente cultu­ra­le în Oradea, mai multe spectacole la final de săptămână. Ai 1.500 de euro salariu și trebuie să respecți acești bani, că sunt banii din taxele orădenilor. Vreau evenimente vara. Până acum nu erau, toată lumea intra două luni în concedii. Vreau sta­giu­ne estivală. Nu mă bag la calitate, că eu sunt profesor de ma­tematică și ingi­ner. Dar pot să te judec managerial. Eu cred în competiția din zona culturală. Iar oa­menii de calitate trebuie să fie recom­pensați.

A doua discuție a fost cum să or­ga­nizăm aceste instituții, care sunt, toate, independente, deși unele funcționează în aceeași clădire, cum sunt, de exem­plu, teatrul românesc și teatrul ma­ghiar. Vreau ca structurile de servicii să fie la un loc și să îi deservească pe toți. Oare se aprinde diferit becul în limba maghiară față de limba română? De ce să avem patru contabilități, când putem avea una? Vreau să compactez aceste servicii, că nu e un model in­ven­­tat la Oradea, se întâmplă peste tot acest lucru. Sigur, nu vor mai fi trei directori, va fi unul, nu vor mai fi trei administratori, nici trei contabili-șef. Dar baza materială va fi la un singur loc.

În privința reorganizării din cul­tu­ră e de discutat și trebuie să luăm so­luția cea mai bună. Scopul meu e să fac maximum posibil cu ce resurse am, iar al doilea e să nu abuzez de puterea pe care mi-au dat-o biho­re­nii, ca să fac prostii. Caut să mă limitez, dar nu vreau să fac lucruri călduțe, numai ca să nu deranjez pe cineva. După atâția ani de politică, nu mai stau la judecata unor editoriale. Am trecut prin as­ta, mi-am câștigat acest drept de a face maxi­mum posibil pentru ce­tă­țenii mei fără să mă gân­desc la ju­de­cata zilei de mâine. Nu m-aș simți eu bine să stau pe un post și să nu fac tot ce pot din acea po­ziție.

„Decât un liberal care îmi cară geanta, mai bine un independent care își face treaba”

– Ați fost primar, acum sunteți preșe­din­te de consiliu județean. Ce urmează? Multă lume vă vede pe viitor la Palatul Victoria.

– Eu cred într-o analiză pe care fiecare om trebuie să și-o facă, privitor la capacitatea lui de a onora cum se cuvine o anumită func­ție. E un principiu con­form căruia fiecare avan­sează, până ajunge la un nivel de… in­competență. Eu n-aș vrea să con­firm acest principiu. Trebuie ca fiecare să se gân­dească unde poate oferi maximum posibil. Nu poți merge să ocupi un post dacă nu ai autoritate, nu ai de­mons­trat nimic pe acel domeniu, nu vorbești, în context european, una sau două limbi străine, să nu rămâi izolat pe acolo, la discuții. Șansa să ratezi este foarte mare. Îți faci de râs țara: foarte grav! Îți faci de râs județul care te-a trimis acolo, îți faci de râs partidul, te faci de râs pe tine. Nu mai bine încerci să îți vezi lun­gul nasului? Cu cât urci mai sus, cu atât mai ridi­cată trebuie să fie performanța. Eu caut să văd unde pot oferi rezultate și acolo merg. Fieca­re partid și fiecare țară trebuie să își caute oameni calificați. Dar asta înseamnă ani de zile. Experiența nu e o școa­lă la fără frecvență. Dacă arzi etape, ris­cul e să greșești. Și poți să greșești pe banii tăi, dar nu mi se pare normal să greșești pe banii cetățenilor.

Eu cred că România are destui oameni pregătiți, ca­re pot să facă o treabă bună, trebuie doar ca par­tidele să-i găsească în interior, iar dacă nu îi au, să aibă curajul să îi aducă de afară. Decât un liberal ca­re îmi cară geanta, mai bine un independent care își face treaba. Am încercat să fac cât de bine lucru­ri­le acolo unde am fost. Am fost consilier local, con­­­silier județean, prefect, secretar general al gu­ver­­­nului, primar de reședință de județ și acum pre­ședinte de consiliu județean. Există o vârstă la care livrezi la maximum posibil. Iar după 55-60 de ani, ar trebui să te duci către Parlament. Pe funcțiile as­tea executive, ești un cal de bătaie de dimineața pâ­nă seara. Trebuie să ai o stare fizică foarte bună, să reziști la tracasări, la nervi.