GABRIEL DOROBANȚU: „Să privești cerul, să mângâi o floare, să îngrijești un copac”

„Mulțumesc lui Dumnezeu, am trecut cu bine peste Covid”

– A venit luna mai, natura a explodat și mi-ar fi plăcut să întreb unde vă poartă dorul, doar că pandemia asta urâtă ne obligă să începem orice discuţie cu întrebările „Eşti bine? Ești sănătos?”. Dvs. chiar aţi fost bolnav de COVID. Cât de grea a fost experiența prin care ați trecut?

– După ce am fost confirmat cu COVID, având plămânii afectaţi în proporţie de 70% (nu doresc nimănui să treacă prin ce-am trecut eu!), am ajuns într-un spital privat din Băicoi, căci eu nu mai lo­cuiesc în Bucureşti, ci în Cornu, judeţul Prahova. Însă, în mod ciudat, cât am fost în spital, nu m-am gândit nicio clipă că aş fi putut să mor. Am aşa o voinţă şi o dorinţă de a trăi, am o dragoste atât de mare de viaţă, încât am refuzat să iau în con­siderare posi­ bilitatea de a fi învins. Pe de altă par­te, am avut și noro­ cul să ajung în îngrijirea unor medici şi asistente de excepție, care m-au tratat cu multă price­pere, cu multă atenţie şi cu mult drag. Și nu doar cu mine s-au comportat aşa, ci cu toţi pacienţii! Grija şi optimismul lor au avut o importanţă ex­traordinară în procesul nostru de vindecare. A­cum mă simt bine, sunt în regulă şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu viaţă, că am trecut cu bine şi peste încercarea asta.

– Publicul vă știe și vă iubește ca pe un om optimist. A schimbat ceva în felul dvs. de a fi experiența prin care ați trecut?

– M-a apropiat și mai tare de Dumnezeu, căruia i-am simțit perma­nent grija. Eu am fost întot­deauna sănătos, nu aveam această obiş­nuinţă a omului suferind, aflat în luptă cu o boală. De-asta, când m-am pricopsit cu coronavirusul ăsta, am fost speriat și șocat, nu știam să mă apăr, dar starea asta de confu­zie s-a risipit repede: fiind un om credincios, am găsit su­prema speranţă în Dumnezeu. Și Dum­ne­zeu a lucrat pentru mine prin oameni, prin medicii care m-au îngrijit.

– A avut și ceva pozitiv experiența prin care ați trecut?

– Am învățat să mă stăpânesc mai bine, să-mi gestionez singurătatea şi să mă mobilizez mental ca să rămân optimist. În anul ăsta şi jumătate de pan­demie, am descoperit mulţi oameni lipsiţi de aju­tor, mulţi oameni speriaţi şi incapabili să se mobilizeze astfel încât să-şi depăşească problemele şi să-şi păs­treze speranța. Pentru asta nu-ţi trebuie forţă fizică, ci îţi trebuie forţă mentală. Trebuie să înţelegi că, dacă nu eşti un om pu­ternic mental şi spiritual, nu poţi să-ți aperi trupul. Elementele astea sunt legate între ele indi­solubil.

– Se face mai mult de un an de când spec­tacolele au fost oprite. Ați fost și dvs. afectat profesional?

– Eu m-am temut doar că n-o să mai pot cânta. Plămânii mi-au fost atât de afectaţi de COVID, încât vreme de o săptămână, în spi­tal, n-am putut să respir decât ajutat de masca prin care îmi era fur­nizat oxigen. Însă, ime­diat după ce am fost externat, mi-am con­ceput un program de „recu­perare vocală”. Zilnic, am făcut gim­nastică şi vocalize şi, datorită acestui antre­nament, mi-am restau­rat capacitatea respira­torie, iar acum nu mai am nicio problemă, pot să cânt după pofta ini­mii. Altfel, am gânduri bune pentru viitorul me­seriei mele. Uite, chiar ieri am fost în studio şi am înregistrat o melodie nouă. Mai întâi melodia va ieşi on-line, după care voi merge cu ea şi la televiziuni, de fiecare dată când voi fi invitat. În radiouri nu mai am speranţă: ele nu promo­vează îndeajuns muzica româ­nească, aşa că nici măcar nu mă mai deranjez să bat la uşa vreu­nuia dintre ele.

„Trăiesc într-un roi de miresme”

– E momentul să vorbim despre primăvară. Cum arată ea în curtea casei dvs. din Cornu?

– Cornu, locul unde îmi duc viața, se află într-o zonă de deal, iar în jurul casei mele am o grădină de vis, în care respir pe îndestulate aer curat. În acest an şi jumătate de pan­demie, eu n-am cunoscut chinul de a te învârti ca un leu în cuşcă într-un apartament de bloc, ci am „locuit” în natură – un avantaj enorm pentru echi­librul mental și o mân­gâiere pen­tru suflet.

– Câţi ani au trecut de când aţi schimbat Bucureştiul pe Cornu?

– Sunt deja douăzeci şi unu de ani de atunci, dar îmi mai amintesc cum, la momentul deciziei, toată lumea mă întreba stupefiată ce m-a apucat: cum să las o metropolă pentru un sat? Dar eu mi-am văzut de treabă: am vândut apartamentul meu şi apar­tamentul părinţilor din Bucureşti şi am făcut la Cornu o casă în care ne-am mutat cu toţii. Noi întot­­deauna am fost o familie foarte unită şi, în plus, părinţii mei, deja ieşiţi la pensie, începuseră să aibă nevoie mai mare de ajutorul meu. Ei, şi cu casa din Cornu a venit „la pachet” şi bucuria asta de grădi­nă, bucuria de a trăi în natură, pe care eu am în­ţeles-o încă din copilărie, când tata mă lua cu el în incursiuni prin pădure. Libertatea vieţii în natură îți dă un sentiment de bucurie uriaș. Am învăţat şi să tund merii din livadă, iar anul ăsta, după câte văd, recolta o să fie foarte bogată. Am şi un cireş, dar de roadele lui nu reuşesc în niciun an să mă bucur. Sunt într-o competiţie acer­bă cu nişte stoluri de grauri și, cu toate că am cumpărat o alarmă care face precum toate păsările prădătoare, graurii isteţi îmi mănâncă toate cire­şele. (râde) Am mai avut şi o vie micuţă, dar a trebuit să re­nunţ la ea: nu ştiam cum s-o întreţin şi nici vinul nu prea ştiu cum se face. Dar rodul adevărat al locu­lui în care trăiesc este bucuria. Să priveşti cerul, să mân­gâi o floare şi să îngrijeşti un copac: iată reţeta mea de viaţă fericită!