Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

LUIZA ZAN – „Sunt vie și creativă. Am familia în inimă”

Adevăruri care dor

– Un an şi jumătate, am putut urmări artiştii români doar prin prezența lor pe Internet, unde ai fost și tu foarte activă, nu doar muzical, ci și cu afirmaţii penetrante, pline de sinceritate. E bine sau rău să îți deschizi inima?

– E rău! Pe măsură ce-mi deschideam inima, eram constant blocată de oameni deranjaţi de sinceritatea mea. E frustrant să vezi cum Facebook per­­mite comentarii agresive şi dis­criminatorii. Eu am învăţat în pe­rioada pandemiei să mă exprim mai abrupt, şi din dorinţa de a găsi o reacţie, „un răspuns”, pe care până acum îl primeam pe scenă. Acolo-mi vărsam sufletul, dar sce­na a dispărut, şi în locul ei a rămas spaţiul acesta fals…

– Cum ai supravieţuit acestei perioade, în care arta a fost atât de pedepsită?

– Nu pot să spun că am scăpat nemarcată din această pandemie. M-a afectat. A fost un an cu foarte multe învăţăminte, cu foarte multe momente de deznădejde. Iar unul dintre lucrurile care m-au marcat cel mai mult este faptul că am fost pusă în situaţia de a-mi reevalua atitudinea faţă de public. În pande­mie am avut ocazia să cunosc păre­rea lui adevărată faţă de muzicieni. Am înțeles ce nu am ştiut până acum: că nu toată lumea are nevoie de artă în acelaşi fel. Mulți dintre cei care au avut comentarii extrem de răutăcioase la adresa artiştilor sunt oameni care participau și la concertele mele. Eu credeam că vin să se încarce sufleteşte, nu doar ca să fie văzuţi. Ei bine, când am observat că aceşti oameni cer des­chiderea mall-urilor, dar nu şi a săli­lor de concerte, am avut un şoc. Sunt artişti care au ajuns la limita existenței în acest an, iar „publicul” cere deschi­derea magazinelor, pentru că s-a îngrăşat şi vrea haine noi. Dar cum libertatea înseamnă, azi, mai ales expri­marea opiniei, toată lumea are liber la păreri despre orice, absolut orice, indiferent dacă stă­pânește sau nu problema… În altă ordine de idei, eu lucrez în prezent la un post de radio mic, din Sfântu Gheorghe, la matinal. Este ocazia perfectă de a avea şi eu o părere despre orice. Ha! Ha! De fapt, preocuparea aceasta nouă e ca o descărcare şi, dincolo de asta, încerc să fac şi puţină lumină despre felul în care priveşte un mu­zician cu studii, muzica de azi.

– Ai vrut tu să lucrezi în radio sau ai fost in­vitată?

– Am vrut eu. Am văzut un anunţ că se caută om şi m-am dus, alăturându-mă unei echipe de alţi doi colegi. Nu e vorba de bani. Cum ar putea fi vorba despre câştig, la un radio mic de tot?! Este, așa cum am spus, o formă de terapie, şansa mea să mă reconectez cu lumea în pan­demie.

Terapie de grup

– Tot despre terapie e vorba și în proiectul pe care îl desfășori cu acto­rul István Téglás. Care e sco­pul pe care îl urmă­riți?

Marele Lufi

– În fiecare miercuri, de la ora 20:00, avem pe „Zoom” o întâlnire menită să le ofere suport artiştilor care se confruntă cu e­fec­tele cum­pli­te ale pan­de­miei. Grupul de su­port e format din mine, din István, doi psihote­ra­peuţi şi un psihiatru, pro­fesionişti de mare ca­­litate profe­sională şi umană, care lucrează vo­­luntar. Practic, oferă soluții de su­praviețuire decentă, astfel încât să nu o luăm pe arătură, dar nici să nu ne plângem de milă prea mult. Este cea mai tare formă de terapie la care am luat parte vreodată! Sunt foarte fericită şi recunos­cătoare par­ticipanților la acest proiect. Admit că sunt şi un pic „egoistă” – am iniţiat acest grup, mai ales pentru problemele mele, dar des­copăr că, împărtășind din experienţa mea, ajut şi alţi oameni care trec prin stări dificile. Ajutându-i pe ei, îmi fac mie bine.

Curcubeul din dormitor

– Dar pe primăvara din curtea ta nu contezi? Nu are și ea putere vindecătoare?

Curcubeul văzut prin gard

– Ba are, mai ales că ne-am mutat la ţară, un­deva în Covasna, ne-am dorit linişte, spaţiu, aer… Doar că e și multă treabă acolo, iar eu sunt o mare leneșă… Nu sunt deloc talentată pentru lucrări agri­cole. Hărnicia mea se opreşte la câteva plante aro­ma­tice. Din nou şi din nou, am noroc cu bărbatul meu, care pare să tundă iarba cu mare plăcere. Se­rios, nu ştiu ce m-aş face fără el, fără sprijinul mo­ral pe care mi-l dă permanent, fără echilibrul în care mă ţine, fără grija pe care ne-o poartă, mie și co­piilor noștri, fără suportul lui financiar… E tare frumos la noi. Îl avem pe marele Lufi, câinele fa­mi­liei, suntem topiți după el, și noi, şi fetele noastre.

– Luiza, ce vezi împrejurul casei tale, acum, când vorbim?

– Copaci şi iar copaci, în spatele casei, unde e o pădure. În faţă, între dealuri, se află un mare teren arabil. Anul trecut am văzut porumb, anul acesta voi avea galben de grâu. Iar în spatele gardului, văd curcubeul. Nu ştiu din ce motiv, tot timpul culorile lui izvorăsc din acelaşi loc. Văd chiar și din dor­mi­tor curcubeul meu magic. De fapt, dragă Bogdana, nu am niciun motiv să mă plâng de nimic. Îmi spun asta mereu, mai ales când mă împresoară gândurile negre. Dar ele vin din zona profesiei.

– Și poate din lipsa scenei…

Sufletul scenei

– Da, îmi lipseşte foarte mult scena. Tocmai am avut un prim concert cu public, după şase luni. Un concert exorcizant. Am simţit că scot toţi demonii din mine. Incredibil de recon­fortant! Mi-am adus aminte că muzica şi scena sunt lucrurile la care chiar mă pricep. Am planuri pentru concerte şi festivaluri la vară, nu mă tem de foi goale în calendar. Deși terenul artei este încă nesigur, asta nu mă împiedică să scriu, să creez, să am proiecte şi idei. Sunt atentă la realităţile lumii, încerc să-mi adaptez arta la ceea ce s-ar potrivi tim­purilor. Sunt vie şi creativă, am familia în ini­mă, iar astea îmi sunt suficiente.

Foto: Orsolyia Balint (1)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian