Performanța cere antrenament
– Ce ton plin de energie ai, dragă Nuami, deşi vorbim seara, la final de săptămână!
– A fost zi de filmare la serialul „Adela”, de la Antena 1. În ziua în care filmăm, sunt cea mai energică. Dorm trei ore pe noapte, iar la şase dimineaţa sunt deja în drum spre platou. Mi-a fost foarte dor de televiziune, între toate formele de manifestare ale carierei mele actoriceşti, este locul care îmi place cel mai mult.
– „Adela” are cote mari de audiență, iar tu dovedești, încă o dată, un talent cât carul. De ce au existat și pauze în cariera ta de până acum?
– Întâi, îți mulţumesc mult pentru apreciere. În ce privește vizibilitatea mea mai redusă, ea ține de faptul că eu sunt actor independent, din 2008. Am preferat statutul acesta mai riscant, în loc să fiu legată de contracte, care pot fi dezamăgitoare. Mă simt mai liberă aşa. Este adevărat că alegerea aceasta creează unele breşe în cariera mea, dar nu-i bai. Eu oricum exersez zilnic. Studiez şi muncesc tot timpul, îmi fac lecţiile de dicţie, chiar şi când nu sunt prinsă în niciun proiect, învăţ poezii sau texte doar ca să-mi păstrez memoria bună, studiez filme şi mari actori, scriu zilnic de mână. Mă îngrijesc să am cât de cât o formă fizică bună, pentru că altfel nu poţi face nimic. Dacă vrei să faci meseria aceasta de actor trebuie să fii pregătit şi extrem de bun, dar bun şi pe dinăuntru. Am înţeles asta mai târziu în viaţă, deşi actrița Adela Mărculescu mi-a spus încă la început de carieră: „Să ştii că pe scenă se vede și în interiorul tău. De acolo se vede prostia, prefăcătoria, la fel cum se vede şi bunătatea”. Am ţinut minte şi maturitatea mi-a demonstrat că avea mare dreptate.
„Am un rol frumos pentru tine”
– Pandemia a lovit necruțător lumea culturală și teatrul. Cum te-ai descurcat?
– Anul trecut nu a fost numai pandemie, ci şi unul de mare tristeţe personală, pentru că am pierdut-o pe mama, iar asta fost devastator. Printre multe altele, mama a fost un avid cititor de Formula AS, o colecţie impresionantă a revistei se află acum acasă la ea. La nici două luni după înmormântare, s-a prăpădit şi cel mai frumos motan al meu… Dar când credeam că sunt cel mai jos posibil, ştii ce m-a salvat? Televiziunea! În timpul acestor drame din viaţa mea, am fost sunată că începeau repetiţiile pentru serialul „Adela”. Din fericire, am apucat să-i arăt mamei mesajul. S-a dus, draga de ea, liniştită, ştiind că în toată nenorocirea asta, când atâţia oameni au rămas fără pâine, eu eram pe drumul cel bun. Toată viaţa îi voi fi recunoscătoare producătoarei de televiziune Ruxandra Ion, pentru că exact în acele momente, în care eu îmi vegheam mama, mi-a scris un mesaj care suna aşa: „Am un rol frumos pentru tine!”. Astfel a apărut Florica din serial. Eu mai lucrasem în 2016 cu Ruxandra, pentru un show la „Happy Channel”, numit „Dreptul la fericire”. Oricum, pe oriunde ajunge, se deschid drumuri noi, emisiuni extrem de bine construite. De asemenea, Ruxandra Ion a lansat o mulţime de oameni talentați, i-a ochit pe ici-colo, i-a pus în valoare în emisiuni, iar apoi s-au lansat cu toții, ca niște rachete… Și ca să mă întorc la întrebarea ta, invitaţia de a fi parte din serialul „Adela” a fost colacul meu salvator, într-un an 2020 extrem de trist. Repetiţii, studiu de personaj, apoi filmări şi, iată că, în toată nenorocirea asta, m-am surprins zâmbind și am reînceput să dorm nopţile. Sunt actori de primă clasă lângă mine: Anca Sigartău, Marian Râlea, Mihai Călin… Ne înţelegem din priviri, mă simt pusă în valoare de această companie selectă. E minunat!
– Faci parte dintre actorii exuberanți, volubili, dar cândva spuneai că actoria te-a salvat de… timiditate. Este adevărat?
– Da. Actoria e ancora mea salvatoare. Ea mi-a dezvăluit cine sunt şi m-a ajutat să-mi înving toate fricile. Inclusiv timiditatea. Nu cred că aş fi putut face altceva în viaţa asta. Ba nu, de fapt aş fi putut face orice, dar niciodată nu m-aş fi simţit atât de puternică şi stăpână pe mine, cum sunt având această meserie. Nu mi-e frică de nimic. Pot face orice. Pune-mi o cameră de filmat în faţă şi sunt imbatabilă. Îmi place foarte mult ceea ce fac şi asta mă defineşte pe mine ca fiinţă umblătoare prin viaţă. Sunt foarte pasionată şi sigură pe mine, dar asta nu înseamnă că nu am emoţii. Îmi tremură picioarele la fiecare replică, dar face parte din pasiune. Dacă nu ai emoţie şi bucurie în orice ai face, e un semn că nu e bine.
Zâna cea bună a maidanezilor
– Nuami, ești mereu implicată în proiecte umanitare, cu dedicație specială și pentru animale. Cum ți-ai descoperit dragostea pentru ele ?
– Eu am crescut cu tot soiul de necuvântătoare în jurul meu. Părinţii mei adorau animalele: mama, pisicile, tata, căţeii. Tata nu şi-ar fi încălzit singur o strachină de mâncare, nu a făcut asta niciodată, dar când i-au îmbătrânit câinii, le făcea singur orez cu lapte şi le dădea aşa, călduţ. Suntem patru surori (eu fiind cea mai mare) și toate patru adunam de pe stradă sufletele abandonate, iar ai noştri nu ziceau nimic. Chiar şi azi avem o colecție de animale de companie. Eu am patru pisici şi un câine. Dar dragostea mea pentru animale pornește de la o întâmplare dramatică. În 1990, am avut o întâlnire cu moartea. Am răcit rău de tot, iar intervenţia medicală care mi-a salvat viaţa mi-a luat şansa de a avea copii. Am trecut printr-o depresie cumplită, timp de doi ani, nici la televizor nu puteam să mă uit la copii. În plus, în perioada aceea, eu lucram la Teatrul de Păpuşi, or se ştie ce public vine acolo… Am fost la psiholog, iar doamna aceea a ştiut ce butoane să apese. Mi-a arătat că mă pot vindeca singură, fără medicamente, şi aşa a fost. Instinctul meu matern a rămas însă enorm, manifestat asupra tuturor fiinţelor care mă înconjoară. Chiar şi asupra bărbaţilor, ceea ce nu a fost bine deloc…
În alte privinţe însă a fost bine, pentru că ani de zile am fost mamă pentru copiii surorii mele (ea şi soţul ei aveau meserii ce-i ţineau mereu pe drumuri). Iar în toate luptele acestea interioare şi-a făcut loc afecțiunea pentru animale. Nu e ceva exagerat, dar ajut și eu pe unde pot. Are legătură cu partea mea de empatie, de umanitate. Nu poţi trece, pur şi simplu, pe lângă un porumbel căzut din cuib sau pe lângă o pisică lovită. La fel şi cu oamenii, doar că pe ei nu-i poţi lua în braţe şi duce la doctor, nu-i poţi ajuta dacă nu vor. Animalele se lasă iubite şi îngrijite. Merg de ani de zile la „Refugiul Maidanezilor”, al Monei Semeniuc, un loc în care nu sunt numai animale găsite, adăpostite şi în căutare de stăpâni, ci în primul rând animale salvate. Cele mai grave accidente, cele mai cumplite boli, minuni făcute de medici veterinari pentru nişte suflete singure acolo se întâmplă. Ne adunăm mai mulţi voluntari, fiecare cu sarcina lui: curăţăm, spălăm, ducem animalele la medic, gătim ceaune de mâncare pentru ele. Rolul meu s-a specializat în timp. Eu merg duminica, și am observat cum la ora prânzului, voluntarii înfulecau câte un covrig în grabă şi înapoi, la treabă. Asta trebuia să se schimbe, aşa că am devenit bucătarul voluntarilor. Le gătesc multe feluri, destul de sofisticate, chiar şi torturi, toate în cantităţi mari. Duminică la prânz ne oprim toți din treabă şi stăm la masă. Ca o familie. Nu-ţi imaginezi ce putere terapeutică are masa aceasta. Toţi în jurul ei, povestind de-ale noastre, mâncând bine, râzând sau împărtăşindu-ne probleme de zi cu zi, un sentiment de duminică în familie care este miraculos. Pentru mine, acasă, abia dacă fac o salată pe zi, dar pentru ei: toate minunile culinare, învăţate de la mama şi rafinate în timp. Lumea se miră, de unde atâta energie pe mine? Păi, ea vine tocmai din lucrurile pe care le faci, tocmai din principiul acesta că bunătatea trebuie împărţită. Făcând asta, Dumnezeu îţi va da înapoi înmiit, aducându-ţi în cale oameni cu care să legi prietenii de-o viaţă. Îţi oferă linişte sufletească şi putere de a mişca munţii din loc. De la Dumnezeu am energia! Sunt sigură!
Pe ulița satului, în rochie de lamé
– I-ai pomenit pe părinţii tăi. Pincipiile astea frumoase de viaţă le-ai primit de la ei?
– În mod sigur, dar nu au fost lecţii rostite. Ai mei nu aveau timp să şadă la vorbă cu noi. Am crescut la ţară, în Vulcana Pandele, judeţul Dâmboviţa, iar părinţii lucrau ca nişte nebuni. Tata pleca prin ţară şi aduna piei de animale, pe care le ducea fabricilor. Asta era meseria lui şi era plecat câte trei săptămâni. Pe de altă parte, era şi un mare boem: venea cu taxiul acasă, de la Bucureşti, în anii ’70. Și ne cumpăra rochii de lamé! Eu şi mama am fost primele femei din sat gătite astfel. Ha! Ha! Mama lucra la ţesătorie, la douăsprezece războaie, în trei schimburi. Când să vorbească doi părinți așa de trudiți cu noi? În schimb, îi observam. Îi vedeam respectându-se, îi vedeam iubitori, le observam comportamentul frumos faţă de cei din jur. Mama insista pe două lucruri cu noi, cele patru fete: să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu, să ne iubim și să promitem că ne vom ajuta toată viaţa. Ne ţinem de cuvânt şi astăzi, suntem un bulgăre de iubire toate. Era bună la inimă, draga de mama, şi gătea dumnezeieşte. Uite, ea când punea de sarmale, făcea pentru toată strada. „Se simte mirosul peste tot şi li se va face poftă oamenilor”, ne spunea. Nu trecea o oră, şi deja mişunau vecinii pe la gard. „Am pentru toată lumea!”, îi liniştea mama. Venea pe la noi o femeie din Moroieni, care vindea mături. Mama cumpăra câte una, chiar dacă nu-i trebuia, iar apoi îi umplea femeii traista cu alimente. Am întrebat-o odată de ce făcea asta. Mi-a răspuns că femeia avea trei copii acasă şi că nu câştiga din mături cât să-i hrănească. „Păi, cum ştie ea că tu ai în plus?” „Nu ştie, dar ştie Dumnezeu.” Asta a fost educația mamei. Nu avea timp să ne învețe, dar era pentru noi un model de viață și de bunătate.
Un pat și două pisici
– Nuami, oare cum ne-am putea păstra bunătatea în ziua de azi? Sunt atâţia oameni care spun că pandemia i-a înrăit…
– Nu ne-a înrăit pandemia, eram cu mult înainte pe calea pierderii omeniei. Dimpotrivă, pandemia ne-a pus pe gânduri, ne-a pus în față o oglindă în care să ne vedem nu doar pe dinafară, ci și pe dinăuntru. Eu nu cred că suntem răi, ci speriați de împrejurări, frustrați de neajunsurile financiare aduse de pandemie. Ce cumplit e să fii om educat, cu slujbă bună, cu familie, cu casă şi, dintr-odată, să fii pus pe linia supravieţuirii! O neputinţă care te dă cu capul de pereţi. Dar va trece, va trece cu condiţia să fim mai cumpătaţi, să realizăm că avem nevoie de mult mai puţin decât credeam. Oamenii care aveau servicii bune, în firme multinaţionale, cu tot soiul de facilităţi, au făcut credite pentru case scumpe şi maşini, iar acum ei sunt cei mai expuşi. Sunt disperaţi şi cred că ăsta e sfârşitul. Oameni buni, în afară de moarte, nu e nimic de netrecut! Ne chivernisim puţin, ne restrângem cheltuielile şi învăţăm ceva din asta. Va trece, deja cifrele pandemiei au început să scadă. Dramele psihologice rămase în urma ei vor fi însă mai greu de depăşit. Acolo este marea tragedie. Știu cupluri de oameni căsătoriți care în lockdown au fost obligate să stea mult timp împreună şi au constatat că se detestă. Ce dramă! Ce dramă! Un alt lucru grav este că empatia s-a pierdut la toate nivelurile, în frunte cu cel politic. În perioada aceasta se simte cel mai tare. Extremiştii prind teren tocmai pentru că oamenii care ne conduc nu ies să vorbească lumii, de la inimă la inimă. Cu calm, cu bunătate, cu sinceritate.
– Nuami, ești plină de optimism și ai o inimă de aur curat. O bucurie pentru cei cu care îți împarți viața…
– Ha! Ha! Ha! Ştii care e culmea, Bogdana? Eu încă stau în chirie, nu am avut niciodată suficienţi bani să-mi iau o casă a mea. Sau poate că se adunau, dar ce-am avut am împărţit. Ce să fac, dacă alţii aveau nevoie mai mult decât mine?! Am un pat, îl împart cu pisicile, îmi ajunge. Mulţumesc „Formulei AS” pentru acest interviu, dar şi mai mult, pentru atenţia pe care o acordă, de atâta vreme, frumuseţii acestei ţări, oamenilor şi artei. Doamne, ştiu că zâmbeşte mama de acolo, de Sus, găsindu-mă în paginile revistei ei preferate!…
(Cine are bunăvoinţa să ajute animalele abandonate din adăpostul „Refugiul Maidanezilor” găseşte toate datele necesare pe www.facebook.com/mona.semeniuc)
