Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

FORMULA AS ÎN ȚARA CRIȘURILOR

Valea Iadului

Puteți întreba orice om din comuna Bulz, județul Bihor, și vă va spune: „Gura Iadului este o haltă de tren”. Numele adevărat este Stâna de Vale, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Pentru locuitorii comunei Bulz, de aici, din halta asta pierdută în inima pădurilor, începe Iadul. Un Iad aflat pe pământ, consemnat de hărțile austro-ungare încă din secolul XVII. Geografic, Iadul este o vale care des­parte Munții Pădurea Craiului de cei ai Bihorului. Un iad de la care începe dru­mul spre rai.

Haba din primărie

Am intrat în Valea Iadului. Nu caza­nele de smoală le caut, deși ele sunt acolo: niște nori grei, de ploaie, care co­boară peste culmile înverzite ale mun­ților. Toate lucrurile sunt la locul lor. Case cuminți, acoperite cu țiglă, mărgi­nite de stâlpi de curent, ici colo câte un magazin sau o pensiune turistică, oameni care își văd de treburile lor. O zi oare­care, în care stă să plouă, aici, în comuna Bulz din județul Bihor, la 75 de kilometri de Oradea, 88 de Cluj și 37 de cel mai apropiat oraș, Aleșd. Valea Iadului a fost îmblânzită de oameni. Dar ce fel de iad a fost acesta? A existat oare vreun ba­laur? Mai e cumva ascuns în desișul de nepătruns al pădurilor care au învelit valea în verde? Sau plutește deasupra apelor, ca un duh răzbunător și negru? Toată realitatea asta cuminte de pe vale îmi spune că iadul de aici este cu totul despre altceva.

– Notați, vă rog, notați, că acum uit: Abrudan Rusalina, din Bulz, o găsiți la numărul 81…

– No, tu, ce-l trimiți pe domnul acolo, că bătrâna abia de mai vorbește…

– Atunci mergeți la Vasile Neama, din Remeți. Are 96 de ani, îl găsiți la numărul 167.

– Nu, n-are rost să bateți drumul până acolo. N-o să vă înțelegeți cu bătrânul. Să tot fie 10 ani de când nu mai aude…

– Neama nu mai aude?! Aude foarte bine!

– Dacă îți spun că n-aude!? N-aude! Să meargă mai bine la Ghiță Ungur!

– Sau la Traian Su­ciu?!

– Unde?! Domnule dragă, nu scrieți nu­mele astea în caiet, n-are rost!

Teodor Costea lângă casa bunicului

Așa arată o șezătoare improvizată într-unul din­tre birourile primăriei Bulz. „Habă”, cum nu­mesc oamenii de aici șe­zătoarea. E de ajuns să intri, să spui că ești reporter la Formula As și că ai venit să-i cauți pe oamenii care mai știu poveștile de altădată, ca să te trezești așezat pe un scaun, privind derutat, cu pixul în mână și caietul în față, la toate doamnele și domnii care se con­trazic în fața ta. Notez câte un nume, apoi sunt rugat să-l șterg. Urmează apoi discuții aprinse în contra­dictoriu. Un lucru e sigur: bătrânii din Valea Iadului sunt din ce în ce mai puțini și mai bol­navi, iar pe oamenii preocupați de istoria aces­tui loc îi poți număra pe degetele de la o mână. E și ăsta tot un fel de balaur. Un balaur concret, real: un duh al uitării, care s-a strecurat în adân­cul unui loc și se pregătește să-l înghită… Am reușit să notez câteva nume și adrese în caiet. Le mulțumesc oamenilor din primărie. Plec mai departe, să caut povestea.

Balaurul din Valea Iadului

Locuri rele

Se întețește vântul. Cazanele de smoală din ceruri aproape au dat în clocot. Pe vale, însă, e asfalt și e liniște. Nu trebuie decât să te sui în mașină și să mergi prin cele trei sate ale co­munei – din Bulz, trecând prin Munteni – până în Remeți, la numărul 54, unde locuiește Teodor Costea. Chiar aici, peste drum de ochiul de apă împrej­muit de un gard metalic, pe care oamenii îl numesc Lacul fără Fund. Balaurii adevărați nu se mai află aici. Pe fosta lor moșie se află o pensiune. Teodor Costea zâmbește când îl întreb despre balaur. „47 de ani bătuți pe muche, am fost învățător în satul ăsta. M-am ocu­pat cu matematica, nu cu balaurii. Cred că balaurii se sperie când aud de mate­ma­tică, pentru că au lipsit mereu de la orele mele…”. Intrăm în vorbă zâm­bind. Teo­dor Costea a trăit într-o lume fără balauri. Asta, dacă nu punem la socoteală comu­nismul. „În anii aceia”, îmi povestește, „s-a demarat un proiect faraonic de în­diguire a apei de pe vale. S-a construit și o hidro­centrală, pe lân­gă fabrica de cheres­tea care exista deja de pe vremea impe­riului. Au apărut sute de locuri de mun­că. Odată cu ele, au venit sute și sute de oameni din alte părți ale țării. Lu­mea și, în special, Re­mețiul, s-au schim­bat aproape cu totul. Satul a fost electrificat, s-au construit mici blocuri, s-a ridicat o școală nouă, a apărut un dispensar mo­dern și chiar un cinema­tograf…” În inima munților, pe o vale ascunsă, numită din cele mai vechi timpuri Iad, o nouă rea­li­tate s-a revăr­sat peste oameni, mai puter­nică decât orice viitură de ape. În acei ani a fost Teodor Costea învățător. Martor di­rect al acelor timpuri pline de avânt. Doar că barajul din anrocamente de pe Lacul Leșu nu a apucat să funcționeze nicio­dată la capacitate maximă. „A fost gân­dit prost de la bun început. Pur și sim­plu, tot pu­hoiul ăla de apă a dispă­rut prin argila de pe fund. S-a ales praful de proiectul lor!”. Și întocmai ca după o viitură de ape, din noua realitate a rămas doar un mâl adânc, care a început, încet, să se usuce. Dar răul fusese făcut. Cu urma trecutului ștear­să, peste noua realitate se așeza pustiul. Vechea lume fusese înghițită de o viitură mai pu­ternică decât orice revărsare de ape. Balaurii din reali­tate sunt mult mai cumpliți decât cei din basme.

„Fii tare ca o stâncă și nu uita că ești româncă”

Un ștergar cât o istorie

Ieșim în curtea casei. Soarele încearcă să răzbată printre norii negri. E o luptă acolo sus, deasupra noastră, o luptă veche de când lumea. Teodor Costea privește cerul și îmi spune: „răz­bește soarele, o să vedeți”. Apoi întinde mâna și îmi arată împrejurimile: toate aceste culmi pe care se află poieni ascunse, unde încă locu­iesc oameni. Cincisprezece cătune, răsfirate pe munți pe care nu le pomenește nicio hartă. Nici măcar indicatoarele. Îmi povestește despre Lacul fără Fund, în care au dispărut cândva și oameni, și boi, și căruțele lor încărcate cu lem­ne. Nimeni nu i-a mai văzut niciodată, deși ochiul ăsta de apă, împrejmuit acum de un gard, nu e mai mare decât un iaz, în care se bălăcesc gâște. În adâncuri, spun bătrânii, mai există niște balauri de peste un metru și jumă­tate. A văzut și Teodor Costea unul, era un păstrăv; iar mâinile lui se tot întind ca să-mi arate cât de uriaș era peștele acela.

Intrăm în curtea casei, în care se află și pensiunea: o piscină, un loc de joacă pentru co­pii, o liniște cu pisici și cu porumbei, apoi omul deschide o ușă. O ușă veche de 130 de ani, ușa casei construită de bunicul său, pe vremea când aici, pe Valea Iadului, erau altfel de vremuri și o altă realitate. O sută treizeci de ani de viață, din lemn, țiglă și piatră, se află în fața mea, neclintiți. O lume veche, un suflet viu, neîn­frânt, păstrat cu sfințenie si azi. Balaurul uitării nu l-a putut înghiți niciodată. S-a împotrivit, fără s-o știe, Teodor Costea. „Și eu am locuit aici de copil. N-am schimbat nimic înăuntru. Cum or lăsat bunicii e și acum. Curat fac me­reu, să nu se așeze praful pe lucruri. Dar, de cele mai multe ori, vin doar ca să stau, să res­pir, să-mi trag sufle­tul. Îi liniștea mea casa asta, și așa o să ră­mână! Nici țigla nu o schimb, că uitați și dumneavoastră ce bi­ne se țin după 130 de ani!”. Un pat, un cup­tor, un fus, un răz­boi de țesut, pode­lele de lemn… Dea­su­pra unei la­vițe, lângă fe­reas­tră, pe un pe­rete coș­covit de timp, văd un ștergar cu niș­te ver­suri pe care nu le-am mai citit nicio­dată: „Fii tare ca o stâncă și nu uita că ești ro­mân­că”. Uneori, în lucrurile cele mai mici și mai banale – un ștergar pe albul bătrân al unei case – se află toată istoria, toată lupta, tot ade­vă­­rul unor alte vremuri. O poartă de in­trare într-o altă poveste de pe Valea Iadului. Îmi iau rămas bun de la Teodor Cos­tea și plec mai departe.

Descântec de alungat „Naiba”

Miron Blaga

Miron Blaga a văzut iadul și a fost fe­ricit. Diavolii nu i-a văzut. Cu ei se tot întâl­nea bunica lui, când se îngâna ziua cu noap­tea, chiar aici, unde ne aflăm și noi acum, pe drumul mare, în lunca asta plină de pă­sări care cântă, sub cerul ăsta care a început, miraculos, să se limpezească. „Ăi, copile”, îi spunea bătrâna, „uite așa, cât stâlpul de mare s-o făcut pizmașul, și ca un balaur de fum o mogorosit spre mine!”. Miron o privea cu ochi mari, înlemnit de groază. „Și ce-ai făcut, bună?”. „Apăi, măi copile, ce trebuie să faci și tu când te-oi întâlni cu el pe astă lume: numa’ așa o cruce mare și rugăciune în suflet la Măicuța Domnului, să te întărească. Să vezi atunci ce putere prinzi, până și Naiba se sperie și fuge!” A învățat Miron Blaga de la bunica lui să se ferească de toate locurile rele de pe Valea asta a Iadului. Și nu sunt puține. Numai de câte peșteri pline de duhuri vrăjmașe i-a povestit că sunt în jur, numai câte stânci bleste­mate, gata să te prăpădească dacă le smintești vreo piatră din loc, numai câți balauri se află în Lacul fără Fund, de lângă casa lui Teodor Costea, învățătorul… Mi­ron Blaga a copilărit cu poveștile astea, cu spaima unui nevăzut care nu poa­te fi alungat de­cât prin ru­găciune, așa că, în 1958, când apa a venit puhoi peste lume și a înghi­țit valea dintr-un mun­­te în celălalt munte, și-a făcut o cruce mare, să se întăreas­că, și și-a zis: „În sfârșit, acum o să văd și eu cum arată iadul adevărat!” Și l-a văzut. Puhoaie negre, revărsate din matcă, vuind de furie ca un crivăț, pur­tând la vale bolovani și arbori, leșuri de animale, căpițe și grajduri, viață smulsă din rădăcini și aruncată într-o clipă într-o vâltoare de nestăvilit. Din podul casei, a privit cu luare aminte și a înțe­les de ce această vale poartă numele de Iad. „Aici, înainte de con­strucția bara­jului, la orice furtună, Crișul ieșea din matcă. De asta a rămas, din cele mai vechi timpuri, nu­mele de „Gura Iadu­lui” pentru Stâna de Vale. Pentru că acolo, o spun și meteoro­logii, e polul precipi­tațiilor din țară. Am apucat să văd iadul ăsta. Dar, credeți-mă, atunci când apele s-au potolit, și apa încă băltea în casă, nimic nu mi s-a părut mai fru­mos decât să pescuiesc păstrăvi cu furchița, cocoțat pe laviță, lângă pur­ceaua noastră spe­ria­tă!”

Fugalăii din cer

Iadul îmblânzit

Îl întreb pe Miron Bla­ga de ce au ales oa­menii să se așeze într-un loc pe care l-au numit Iad. Omul zâm­bește. „În primul rând, la 1406, când hărțile pome­nesc pentru prima oară de locul ăsta, ca fiind posse­ssio walachalis – stăpâ­nire valahă, oamenii nu erau așezați în luncă, ci sus, în poieni, aproape de cer, unde astăzi au rămas cătunele. Viața a început sus, și nu jos, unde Iadul putea să se reverse la orice ploaie. Me­leagurile astea au fost ale dacilor liberi din­totdeauna. Ce au făcut dacii să se ascundă de cuceritorii romani au făcut și bunicii bunicilor noștri mai târziu: s-au ascuns sus pe culmi, în pădurile astea, ca să scape de stăpânitorii care s-au tot perindat pe vale. Nu vreți să știți ce vre­muri grele, ce robie, ce none, ce robote, ce de censuri aveau de plătit românii aflați sub stă­pânirea austro-ungară… Umilințe mai mari decât să n-ai dreptul la moară, la vânătoare, la pescuit, la măcelărit sau crâșmărit, care erau toate considerate monopoluri feudale, umilință mai mare decât să plătești taxe, chiar și pentru ținerea porcilor la ghindă în pădurea stăpâ­nului, sau pentru cazanele de fiert țuică, nu știu să fi existat! Așa că mai bine o colibă în furci, ridicată undeva, într-o poiană unde să nu te știe nimeni, decât iadul de a sluji la un grof fără milă! Știți cum li s-a spus oamenilor ăstora ascunși în cătunele astea din Munții Pădurea Craiului? Fugalăi! Ăștia sunt strămoșii mei de care sunt mândru! Fugalăi! Oamenii care s-au tot împotrivit vremurilor și stăpânirii și așa au rămas și azi! Și să mai știți ceva: toți bătrânii cu care am vorbit mi-au spus că strămoșii lor l-or adăpostit pe Horea, când l-or cătat jinda­rii, că strămoșii lor au luptat cot la cot cu Avram Iancu! Am tot căutat dovezi pentru poveștile astea, dar nu le-am găsit. Dar ei jură că așa a fost! Ce ziceți de toate astea?!”. Ce să zic? Mă uit la el și-mi vine să-l strâng în brațe, să-l mângâi, cumva, pentru suferința trecutului, dar Miron Blaga mi-o ia înainte: „Uitați-vă cât de frumos e Iadul nostru! De când e românesc, s-a schimbat în rai”. Omul din fața mea are 71 de ani. Mă uit cu luare aminte la el. În zâmbetul larg, care i se întinde pe față, încă se mai află copilul acela din podul casei bunicului. „Nu știu cum să dăm la o parte uitarea care s-a cuibărit aici. Dar eu încerc”, spune Miron Blaga.

Îi strâng mâna. Mai am un drum de făcut. Mai am o poar­tă de des­chis. Trebuie să ajung sus, în grădi­nile nevă­zute și ferme­cate ale oame­nilor de pe culmile muntelui: fuga­lăii. Îl întreb care este drumul spre cel mai apropiat cătun. Îmi arată desișul ver­de din Pădurea Craiului, îmi spune cum pot trece prin el și-mi zice și un nume: „Stur­zești”. Mă uit spre nori: soarele aproape că a răz­bit. Mai e timp până când se va în­gâna ziua cu noaptea, iar diavolii din lo­curile rele vor ieși să colinde va­lea, în căutarea celor păcătoși.

Popas în grădinile fermecate

Familia Dumiter – Felicia, Maria și Florin, cel întors acasă din Anglia

Dincolo de iadul din vale se află raiul. Asta, dacă simțiți și dumnea­voastră, la fel ca mine, că vântul care dezmiardă fânul, cu o mângâiere de îndrăgostit, tot zumzetul de albine, greieri și cosași este cea mai desă­vârșită muzică lăsată de Dumnezeu pe pământ; sau că atunci când tot pri­vești spinările de munți, până când verdele lor devine una cu al­bastrul cerului, este doar chipul și asemănarea acelui loc în care sălăș­luiesc îngeri și sfinți. Când pășești pentru prima oară într-unul din că­tunele din Munții Pădurea Craiului, simți cu toată ființa ta că nu doar omul a fost făcut după chipul și ase­mănarea lui Dumnezeu, ci și lumea a fost lăsată să oglindească cerurile. Asta, dacă o lași să fie așa cum a fost ea creată și îi porți de grijă cu sfială și dragoste, așa cum fac oa­menii din Sturzești. „Zece case să fim”, îmi spune Teodor Perț, „dar nu-i bai, că ăștia care suntem, suntem tot ca frații. Și apăi nu vedeți dumneavoastră acum, că a dat frunza și o acoperit locurile, da’ tot împrejur, ascunse, numa’ cătune veți găsi! Aici îi Sturzești, apoi, tot cum ții culmea, îs Hășdănești și Văcărești, iar peste culme, îi comuna Bratca, cu Ponoara și Damiș, cătune în toată Pădurea Craiului…”.

E o lume nevăzută în muntele ăsta atât de verde, care abia depășește o mie de metri alti­tudine. Grădini fermecate, cu oameni și case răzlețe, în care simți cu tărie că totul e plin și viu ca la începuturi. O blândețe pare să se fi pogorât peste lume; o respiri cu fiecare livadă prin care treci, cu fiecare floare de măr, de păr, de prun, de cireș pe care o vezi în cale. Și nici o livadă nu este la fel de întinsă și de binecu­vântată de flori, ca cea a familiei Dumiter.

Ultima oprire înainte de rai

Furia apelor

Îmi deschid ușa casei și mă poftesc înăuntru. Aș zice că toată bucuria se află în ospitalitatea lor simplă, dacă n-ar fi și atâta tristețe, adunată într-un colț umbrit de cameră: un om se pre­gătește să plece din lumea asta, în oglinda ei de sus, cea veșnică. La cei 90 de ani ai lui, Mihai Dumiter privește în gol, aproape desprins de pământ. Soția lui, Maria, îmi povestește încet, simplu, cu dragoste, ce fel de bărbat era. Cel mai destoinic la îngrijit pomii, cel mai mare vindecător al cătunelor din jur, omul care știa cum să scoată leacul din orice plantă, să găseas­că pomul sălbatic din cea mai deasă pădure, să-l descânte, ca apoi să-l preschimbe în cel mai roditor cireș. „Și câte versuri nu scria omul meu… Că așa am prins și iubire de el, pe când eram doar o fătucă. Că nimeni n-o știut să mă facă să simt că luna și soarele strălucesc în ochii mei, cum mi-o spus bărbatul meu…”.

Grădinile fermecate

Cu Mihai Dumiter se duce o lume, dar ră­mâne o alta. În casă, lângă noi, intră Felicia, fiica lui Mihai și a Mariei, și Florin, nepotul lor. Simt că mai am ceva de vorbit înainte să plec. Simt că la 23 de ani ai lui, Florin va fi cel care va duce povestea acestor locuri mai departe. Îmi povestește: a făcut școa­lă, a făcut liceu, a ajuns la Oradea și apoi și mai departe, până la Londra. A crezut, ca mulți alți tineri din țara noastră, că un salariu mai bun în­seam­nă și o viață mai bună. Asta, până în ziua când a simțit o durere cumplită, care i-a străbătut sufletul: „Dor! Dor de casă, dor de mama și de tata, de bunul și buna care m-au învățat toate secretele lumii, dor de livada asta, dor de tot, înțelegeți?! Am lăsat Londra si salariul mare și m-am întors acasă, în sat. Acasă! Dacă îmi pare rău?! Nici o clipă! Ce am învățat să fac acolo, am să fac și aici! Duc lucrurile mai departe!” La 23 de ani ai lui, Florin știe bine de ce valea de jos se numește „Iad”. I-a spus bunicul lui și n-o să uite nicio­dată: „E tot sângele nost’ care o umplut apa, când or luptat bătrânii noștri cu ungurii. Or luptat ca să rămânem aici, or luptat cot la cot cu Avram Iancu, or luptat și pentru mine! De ce să mai plec?!”. Maria, bunica, își acoperă ochii cu mâneca hainei, Felicia, mama lui Florin, se oprește din treabă și plânge. În colțul lui, Mihai Dumiter așteaptă mân­gâierea care să-l ducă în cer. Simt din nou, cu toată puterea, că aici, pe pă­mânt, deasupra unei văi care se nu­mește Iad, este ultima oprire în dru­mul spre rai. Și mai simt că asta este cea mai frumoasă poveste pe care o poate găsi un reporter, în călătoriile lui.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian