Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

HANNO HÖFER: „Nu-mi place să stau singur acasă și să cânt”

Italia poartă mască

– Când te-am căutat la telefon pentru interviu, mi-ai răspuns din Italia. Ce urgențe te-au mânat acolo? Nu te temi de Covid? Veștile care vin de acolo nu sunt prea optimiste…

Foto: Florian Gîndilă – 2

– Am fost în Italia din motive personale, mai de­grabă familiale. Acolo, atmosfera este puțin diferită de cea de la noi, e adevărat că li s-a mai relaxat și lor viața, însă lumea poartă în continuare masca pe stra­dă și ia foarte în serios pericolul acesta al pan­demiei. Chiar am observat cum toți poartă pe-afară masca, foarte corect pusă. Nimeni nu se eschivează, chit că am văzut și multă poliție pe străzi. Poate de la asta, poate și de la cât a tras Italia la începutul pandemiei, cu multe pierderi de vieți omenești, sunt poate și speriați, cert e însă că acum suflă și în iaurt – oricum, se conformează recomandărilor sanitare. În rest, viața le este cât se poate de normală, chiar în condițiile astea, terasele sunt pline, lumea iese per­manent la restaurant. Nu se stă înăuntrul localurilor, ce-i drept, dar cum vremea e bună, lumea stă pe te­rase, mănâncă, bea, discută, se veselește. Am plecat la drum spre Italia fără teamă – în fond, sunt vaccinat, m-am relaxat și eu un pic, n-am mai fost atât de în­grijorat. Dar chiar și așa, a trebuit să semnez o gră­madă de hârtii, să completez o groază de formulare, să am un test negativ cu maximum 48 de ore înainte de plecare, mă rog, erau multe formalități. De fapt, la plecare n-a contat vaccinul, ci testul. A durat foar­te mult până am reușit să trecem de vamă, să ajun­gem la poarta avionului, dar până la urmă, am ajuns cu bine la destinație.

O bijuterie medievală: Genova

– Pentru cititorii noștri care n-au ajuns în Ita­lia, fă o mică descriere a locului în care ești. Cum arată orașul, oamenii? S-au mai păstrat celebra bucurie italienească, zarva, foiala, circulația nebu­nă pe străzi, vino rosso, pastele?

– Eu am fost în Genova, de data aceasta. Nu este prima oară când ajung acolo, am mai fost de câteva ori. Genova este un oraș superb, are unul dintre cele mai mari centre medievale locuite din Europa, și-acolo am stat și noi. Practic, mașinile nu circulă în zona aceea, că n-au pe unde, străzile fiind atât de înguste – practic, nu mai e loc pentru mașini! În rest, italienii sunt așa cum trebuie să fie: simpatici, gălă­gioși, vorbăreți, calzi, prietenoși. Viața lor a reintrat în normal, dacă pot spune așa, mâncarea este la fel de bună, pizza, pastele, vinurile și buna dispoziție sunt la locul lor. Singurul lucru cu care nu m-am prea obișnuit a fost programul de funcționare al ma­gazinelor și restaurantelor, atipic pentru ro­mâni: se deschid la 9 dimineața, la 12.30 se închid și se re­deschid abia pe la 16-17. Evident că există și maga­zine de-astea, de tip non-stop, „24 de ore”, din care poți să-ți iei tot ce dorești. Nu rămâi totuși des­co­perit, dacă ai vreo trebuință. Chiar este un adevărat privilegiu să ajungi să locuiești în Genova! Centrul medieval este o bijuterie! Clădirile au câte 5, 6 etaje, unele au poate chiar 7 etaje, ceea ce e foarte mult, având în vedere că unele datează din sec. al XV-lea, altele de prin sec. XVI-XVII… Gândește-te, să lo­cuiești într-o casă perfect funcțională, dar care a fost construită pe la 1460… Dacă stai la etajul întâi, într-o casă din asta, nu știi dacă afară este zi sau dacă e noapte, dacă e timp frumos sau ploios. Străduțele sunt atât de înguste (au maximum 1,5 m lățime), încât lumina zilei nu ajunge până la ferestre și în locuințe… Deschizi fereastra și ai vizavi un alt geam, și de la geamul meu până la geamul vecin stă întinsă o frânghie, de care sunt prinse rufe, la uscat… Iar dacă ai ghinionul să stai la etajul întâi, cum am stat eu, te uiți pe fereastră și zici: „Mamă, ce întuneric e afară, o să plouă”, dar când scoți capul și ridici ochii spre cer, vezi că afară e senin și un soare superb, dar tu nu-l vezi. În schimb, dacă stai la etajul VI, e o bucurie, căci pe toate aco­pe­rișurile sunt terase, vezi marea, te bucuri de lumină, de soare. Altădată am stat chiar sus, la ultimul etaj, pe terasă, și a fost fantastic! Mă gân­desc ce condiție fizică trebuie să fi avut genovezii medievali, să urci în fiecare zi 6-7 etaje, în condițiile în care treptele nu sunt ca ale noastre de la bloc, ci cel puțin duble ca înălțime. Până la urmă, ăsta e far­me­cul Ita­liei, oricum ai da-o!

„Înapoi, la cântat”

– De când vorbim, la noi, în România, a venit vara și scoatem și noi capul către lumină. Ce în­seamnă pentru tine relaxarea în care intrăm?

În formă maximă

– Pentru un muzician ca mine este o binefacere acestă relaxare. A venit momentul să ne-apucăm de muncă, adică să cântăm! Au apărut pe ici, pe colo și ocaziile, văd că s-au mai relaxat lucrurile și-n ceea ce privește organizarea concertelor, sper ca-ntr-o lună-două să ajungem la un fel de normalitate, deși, așa cum era înainte de pandemie, poate abia peste un an-doi o să mai ajungem…

– Ați mai cântat pe ici, pe colo, în timpul pan­demiei, sau Nightlosers a intrat în repaus total?

– Nu, deloc, ce să mai cântăm, am intrat în re­paus impus, ca toată lumea. Ca să zic așa, am intrat și noi în rând cu lumea… Chiar dacă am văzut tot felul de variante la cântat online, tot felul de im­provizații, de proiecte – membrii unei trupe răspân­diți fiecare-n camera sa, cântân­du-și partitura, totul online, și unul care să mixeze întreaga bu­cată – nu, nu, mie nu-mi place genul ăsta de cântat. Înțeleg că e necesar, dar mie nu-mi place să stau singur acasă și să cânt. Adică îmi place, dar pentru mine. Pentru concert îmi trebuie o sală cu public – e atmosfera de-acolo, inconfundabilă, care te face să trăiești cu adevărat… Da, sigur, proiectele astea care s-au derulat mi s-au părut inte­re­sante și mi-au plăcut că au fost realizate profesionist, în stu­diouri. Pentru realizarea pro­iectului „Rockul carantinei”, de exemplu, știu că s-a mers în studio și s-a înre­gis­trat acolo, așa cum s-a putut… Dar eu, să stau acasă, în fața unei camere de la laptop și să cânt ceva, nu mi se pare prea ok, nu e genul meu, nu mă prinde!

Nightlosers – 27 de ani!

– Voi sunteți o trupă ex­trem de iubită. Care este re­țeta succesului vostru atât de îndelungat? Dar secretul bucu­riei nebune cu care cân­tați?

”Nightlosers”

– Nu cred că avem nea­părat o rețetă a succesului. Cred că secretul, dacă poate fi numit astfel, este că încă ne place să cântăm împreună, ne înțelegem bine între noi și lucrul ăsta se vede pe scenă, iar publicului îi place să vadă afinitatea care ne leagă! Anul acesta împlinim 27 de ani de existență (mă mir și eu ce repede trece timpul, parcă mai ieri luam ființă, la Cluj, în 1994!) și cred c-ar trebui să ne gândim să sărbătorim în vreun fel. Poate că rezistența noastră în fața timpului e legată și de fap­tul că locuim în orașe diferite și nu ne călcăm prea des pe picioare, ne întâlnim direct la concerte. Ju­mătate din noi stă în București, cealaltă jumătate – în Cluj. Îi avem pe Lako Jimi, care-i cu vioara și cu chitara – el stă în București, deși-i clujean, la fel și Claudiu Purcărin – la tobă, tot clujean, în București stă și el. Eu stau în București, deși-s născut în Timi­șoara, Lucian Pop – basistul, stă în Cluj, Peter Attila și Grunzo Geza, cu clapa – amândoi tot în Cluj. Deci, trei cu trei. Când avem spectacol, ne întâlnim la locul faptei, oriunde-ar fi acesta!

– Băiatul tău ce mai face? Îți seamănă în vreun fel? Ai în el un tovarăș de drum?

– Băiatul meu îmi seamănă, în sensul că și el se ocupă tot cu muzica. Are tot felul de proiecte, a co­la­borat cu mai multe trupe și, da, din punctul meu de vedere a moștenit ceva de la mine. Are 23 de ani și cântă mai multe genuri – chestii mai electro, apoi muzică cu influențe folclorice; are multe proiecte în care cântă. Poate, cine știe, într-o zi vom colabora, dar deocamdată fiecare merge pe drumul său mu­zical.

– Cum arată viitorul tău? Ești optimist pentru anii care vin?

– Nu, nu mă gândesc la viitor. După pandemia asta, nu-mi vine să mă gândesc încă la viitor. Iau fie­care zi cum vine și asta e! Cine știe ce vor aduce anii care vin!? Poate nici nu vin, habar n-am. Pornesc de la ideea că trecem și peste asta, deși mulți, prea mulți oameni apropiați mie au murit în ultima vreme și asta mi-a dat o stare de mare tristețe. Sper din tot sufletul să revenim la viața normală de dinainte de pan­de­mie, să ne întâlnim în concerte, să cân­tăm, să fim veseli, să încercăm să uităm perioada asta care ne-a bulversat viețile.

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian