ANASTASIA GAVRILOVICI (Poetă): „În liceu, am înțeles că am nevoie să scriu”

S-a lăsat sedusă de poezie de mică, de când citea, în liceu, versuri de Virgil Mazilescu și Ma­ria­na Marin. Anul trecut, la doar 24 de ani, vo­lu­mul ei de debut i-a adus „Premiul Na­țio­nal de Poe­zie” de la Botoșani. Crudă, cople­și­toare și stră­bă­tută de mici furtuni, poezia ei din „Industria liniș­tirii adulților” seamănă bine cu dimineața în care am vorbit.

„Un anotimp în Berceni”

– Bună dimineața, Anastasia!

– Bună dimineața, Dia! Te salut din sufrageria noastră din Berceni.

– …acel apartament din Berceni care a devenit, în poezia contemporană româ­nească, un spațiu aproape mitic. Cum s-a ajuns la as­ta?

– Claudiu Komartin, so­țul meu, e cel care a trasat pri­mul co­or­donatele acestui loc, atunci când și-a publicat volumul de poezie „Un ano­timp în Berceni”. Eu n-am fă­cut decât să adaug pers­pec­tiva mea feminină și mater­nă.

– Și cum e, de fapt, Berceniul vostru, Anasta­sia?

– E o cochilie primitoare și caldă, în care pot oricând să mă re­trag. Îl simt ca pe un înveliș pro­tector, cu piața lui, care e mereu aco­lo, cu micile parcuri risipite prin­tre blocuri, cu benzinăria la care mai ajungem uneori noaptea, pentru câte un pachet de țigări. Berceniul n-a fost pentru mine un spațiu claustrant nici măcar în timpul stării de urgență.

– Un cartier-„capăt de drum” pentru tine, după un parcurs în care ai locuit prin mai multe orașe.

– Eu m-am născut la Iași, dar la șapte ani ne-am mutat în Franța, pentru scurt timp, fiindcă tata și-a început acolo doctoratul în studii medicale. Pentru o vreme, am locuit și la Pitești, la bunici, până ne-am așezat definitiv la Suceava. La 18 ani, am ple­cat să fac facultatea la Sibiu, pentru că îmi do­ream să fiu alături de grupul tinerilor poeți din „Zona Nouă”. Și apoi, într-o zi, m-am îndrăgostit iremediabil și am venit la București.

– Au nevoie poeții să rătăcească mai mult ca să se găsească?

– Cred că ceea ce ne ghidează e mai degrabă nevoia de intensitate. Lucrurile molcome nu sunt întotdeauna cele mai productive din punct de vedere literar. Dar nu cauți intensitatea asta ca să scrii. E o nevoie în tine, o neputință de a trăi întâm­plările călduțe, un impuls care m-a împins pe mine, de pildă, să devin mamă, la 24 de ani. M-am pus sin­gură într-o vâltoare și o intensitate la care nu m-aș fi gândit, care mi-au adus foarte mult și m-au aju­tat să duc la bun sfârșit primul meu volum. Fără tot ce am trăit în ultimii ani, „Industria liniștirii adulților” ar mai fi întârziat poate cinci ani.

– Cum se descurcă o tânără poetă în rolul de mamă? Cum te mai reconectezi la tine, în spațiul ăsta atât de invadat de maternitate?

– Am lăsat viața să vină peste noi și am încercat să ne împrietenim cu noul peisaj domestic. Și cred că ne descurcăm bine așa.

– Ai locuit prin atâtea orașe, și acum iată-te în capitală. Cu ce ai rămas bun din tot periplul ăsta?

– Pentru mine, smulgerea dintr-un spațiu la care abia reușeam să mă adaptez, a fost mai degrabă zdruncinătoare. Îmi făceam foarte greu prieteni și de fiecare dată trebuia să o iau de la capăt. A fost sfâșietor și obositor. Dar din toate aceste geografii, pe care le-am făcut în cele din urmă ale mele, am reușit să-mi creez un anumit mod de a privi lucrurile, un mod de a fi în lume.

– Care a dus într-un final la poezie?

– Da, scrisul a fost forma mea de a mă adapta la medii noi. Trăirea internalizată a lucrurilor pe care ceilalți le trăiau exterior. Cred că cel mai intens am simțit starea asta de neliniște în liceu. Atunci am înțeles că am nevoie să scriu, dar nu în jurnal, ca să mă descarc, ci într-un mod care să funcționeze și pentru alții, care să atingă pe cât mai mulți. Nevoia de a spune ce simt venea la pachet cu provocarea de a crea imagini și limbaj poetic. Majoritatea tex­te­lor din volumul meu de debut au fost un fel de radiografii ale unor momente impor­tan­te din viața mea. Scriam pe măsură ce tră­iam. Azi, poezia e pentru mine un gest mult mai reflexiv, un ritual mai așezat, că­ruia îi dau timp. Nu mai scriu în focul eve­ni­mentelor.

„Lumina de dinainte de ploaie”

– Ce pot găsi azi cititorii în cartea ta?

– Frământări recente legate de ma­ter­ni­tate, dar și stări convulsive de acum câțiva ani, poeme turbulente din perioada stu­den­ției, dar și poeme de dragoste, un limbaj cu care toată lumea poate empatiza. Ar putea deci găsi mai multe forme de intensitate, fiindcă volumul ăsta adună poeme scrise în ani diferiți, în care au existat versiuni ale mele extrem de diferite.

– Unde ești așezată, Anas­ta­sia? Ce de­coruri te încon­joa­ră acum?

– Sunt în mijlo­cul haosului nostru domestic, pe care îl strâng zilnic și se tot reface, miste­rios, ca-n povești. Stau și mă uit la teii din fața blo­cului, scăldați în­tr-o lu­mi­nă palidă, cenușie. E lumina de după ploaie, care îmi place, deși mult mai mult îmi place lumina de dinainte de ploaie.

– Dimineața nu pare foarte pri­e­te­noasă cu poeții, are ceva crud, ne­ier­tător, contu­ru­rile ei sunt ne­mi­los de precise. Tu cum te împaci cu ea?

– N-am fost ni­ciodată o persoană ma­tinală, urăsc tre­zitul devreme. Din fericire, de când bă­iețelul nostru, Ema­nuel, a mai crescut un pic, se trezește târziu. Deci putem să avem ritualurile noastre în voie. De pildă, pentru mine, fericirea în dimineața asta e că am reușit să mă trezesc înaintea tuturor și să mă în­carc cu câteva momente de liniște, iar apoi am reu­șit să mâncăm toți trei în același timp. Ceea ce pentru o familie cu copii e lucru rar.

„Între noi, iubirea și poezia se împletesc”

– E greu să faci echipă, și în viața de zi cu zi, și în poezie, cu unul din cei mai buni poeți ai ultimelor decenii, Claudiu Komartin?

– Cred că ne priește că aparținem unor generații diferite. El aparține generației 2000, eu fac parte din cea care a debutat după 2010. Nu ne batem pe același teren, nu suntem liderii aceleiași generații. Dacă nu am fi avut și poezia în comun, am fi fost mai străini unul față de celălalt, nu am fi ajuns să trăim sub același acoperiș. Pentru mine, contează foarte mult să putem vorbi despre lucrurile care ne plac, să ne putem susține și înțelege. Înțelegerea e totul: să-i înțelegi celuilalt stările și fricile, bucuriile și dezamăgirile legate de scris, de povestea asta literară la care încercăm și noi să contribuim. Între noi, iubirea și poezia se împletesc, se potențează reciproc și e frumos că e așa.

– Cam câtă poezie încape într-un apartament din Berceni?

– Încape foarte multă, și la propriu și la figurat. Mai ales la propriu, uneori dă pe-afară, trebuie să facem regulat selecții, să mai eliberăm biblioteca. (râde)

– Cum sunt poeții din generația ta, Anastasia?

– E greu să le faci un portret robot. Cel mai adesea, nu e nimic romantic și boem în felul în care își duc viețile. Ceea ce îi face buni poeți nu se vede cu ochiul liber, e mai degrabă pe dinăuntru, e modul de a privi lumea și de a reacționa la ea. Poeții de azi sunt la fel de diferiți ca poezia lor. Care ea însăși s-a adaptat la modul nostru de a fi în lume. La noutățile epocii, la descoperirile tehnice, la rețelele sociale. Se ia de mână cu muzica, cu performanțele vizuale, cu teatrul. E tot mai greu să o definești și să o încadrezi.

„În școli, poezia s-a oprit la Nichita Stănescu”

– Dar publicul cum e? Mai are azi lumea disponi­bi­litate pentru poezie?

– E un public nișat, dar con­secvent, alcătuit din oameni care fie scriu și ei, fie sunt pa­sionați de literatură în general. Mă bucură că sunt tot mai mulți tineri care descoperă poezia acum. Dar sunt și surprinsă că există în continuare oameni care resping ideea de poezie con­tem­porană. Există la noi o anumită frică de noutate, o conservare foarte hotărâtă a anumitor con­venții și procedee. O mare frică de a ieși din zona de confort, întărită și de faptul că nu avem o educație în sensul ăsta. Pro­fe­sorii rareori îi îndeamnă pe elevi să citească poeți vii. În majoritatea școlilor, poezia s-a oprit la Nichita Stănescu.

– Anastasia, ai vreo hartă imaginară a cuibului tău, cu repere care îți aduc liniștea?

– E greu să mai găsești o insuliță de pace în apartamentul ăsta, când toate camerele sunt invadate de jucării. Dar cred că biblioteca noastră a devenit un soi de ancoră. Îmi place să trec cu privirea pe cotoarele cărților, să-mi amintesc cât de mult m-au mișcat unele volume, să dau cu ochii de câte-o poză de la un festival, să mă las toropită de amintiri sau de vise. Reperele sunt, de fapt, toate acele mici obiecte care transformă sufrageria asta într-un spațiu viu.