Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

TRAIAN UNGUREANU (Scriitor, jurnalist, politolog): „N-am devenit și nu voi deveni niciodată englez. Am rămas tot timpul un român care admiră Anglia și care îi este profund loial”

Filolog de formare și jurnalist de meserie, a fost în anii de tranziție ai României vocea BBC-ului pe Europa de Est, reperul nostru în lumea presei occidentale. Mereu atent la de­rapajele firavei noastre democrații, neobosit în felul în care înregistrează spasmele unei Europe în declin, Traian Ungureanu e azi unul dintre cei mai pro­duc­tivi jurnaliști de opinie. Semnatar al câtorva mii de ar­ticole, e și autorul mai multor volume în care de­nun­ță anomaliile istoriei, conștient că degra­da­rea civi­lizației, așa cum o știm, ar putea deveni ireversibilă.

„Revoluția mi-a permis să mă reconectez cu țara”

– Cei mai mulți români vă cunosc ca jurnalistul de opinie care trăiește și scrie la Londra. Puțini sunt cei care vă știu însă începuturile. În ce împre­ju­rări ați plecat din țară?

– Am părăsit România în 1988, când am avut ocazia să călătoresc în Germa­nia, având în minte ca destinație finală Marea Bri­tanie. Știam clar că nu mă voi mai întoarce. Spre deosebire de mulți profeți post-factum, eu nu credeam că regimul co­munist va lua sfârșit în timpul vieții mele. Îmi făcusem deci socoteala că nu-mi voi re­ve­dea țara prea curând. Universul fu­gi­ților din țară era unul sumbru, ale cărui re­guli le cunoșteam prea bine: acasă erai condamnat la cinci ani de închisoare în absență, toate cheltu­ielile de judecată erau imputate părinților, care, dacă mai erau și părinții unui ziarist, erau su­puși unor presiuni psihice până la șantaj.

– Și totuși, cunoscând toate astea, ați plecat. V-a apăsat ce a rămas în urmă?

– Foarte tare, bineînțeles. Gândul că am lăsat asupra familiei mele un bagaj atât de greu, că mi-am semnat, într-un fel, o sentință, că nu mă voi mai pu­tea întoarce decât poate după mulți, foarte mulți ani, toate certitudinile astea negre au plutit asupra mea. Din fericire, un an mai târziu, în decembrie 1989, revoluția mi-a înlăturat toate angoasele și mi-a permis să mă reconectez cu țara.

– Aproape toți cei fugiți din țară au suferit, la un anumit moment, de drama identitară a celui prins între două culturi. Cum i-ați făcut față? Cât de britanic ați devenit și cât de român ați rămas?

– Există două feluri de plecați. Cei care ajung în țara visată și care devin nu doar simpli cetățeni, ci membri deplini ai acelei societăți. Și există ceilalți, care, deși respectă și admiră limba, instituțiile, men­ta­litatea țării în care au sosit, nu vor fi absorbiți ni­cio­dată de ea. Eu intru în această a doua categorie. N-am devenit și nu voi deveni niciodată englez. Am rămas tot timpul un român care admiră Anglia și care îi este profund loial, deși, cusurgiu de profesie cum sunt, găsesc totdeauna ceva de reproșat, de ironizat, de criticat. Mediile engleze îmi sunt cunoscute mai ales indirect, din viața profesională și din cea de stra­dă. Nu am intrat niciodată cu adevărat în inima so­cie­tății engleze. Am rămas în mod fundamental român.

– Și totuși, Anglia era țara în care visați să trăiți…

– Da, pentru generația mea, Marea Britanie și britanismul erau o a doua patrie mentală. Muzica britanică, cinemaul și întregul univers pop erau, sub comunism, universul paralel în care trăiau cei de vârsta mea. Vorbeam aproape toți engleza și toate referințele noastre erau la Lon­dra. Așa s-a creat în mintea mea o Mare Britanie aproape mitică.

– A rezistat la confruntarea cu realitatea? Cum era Anglia pe care ați găsit-o?

– Spre bucuria mea, n-am căzut pradă unei dezi­luzii, ci dimpotrivă. Am constatat că admirația mea naivă și distantă față de această lume s-a dovedit în­temeiată. Lumea brita­nică era exact așa cum mi-o imaginasem din cărți și din muzică. Ajus­tările s-au aplicat mai degrabă la lu­cru­rile concrete. De pildă, în cazul bucătăriei engle­ze, care are două mari ca­lități: lipsește și e mons­tru­oasă. Apoi, în însuși felul de-a fi al en­glezilor. Fai­moasa ră­ceală engle­zească exis­tă, e adevărată. Vecinul de pe palier poate să-ți rămână complet ne­cu­noscut sau poate să-și facă totuși apariția, de două ori pe an, asta, da­că nu-l găsești tu între timp mort în casă. Felul ăsta al lor de a fi îți dă, de­sigur, un sentiment de izolare, dar, în mod paradoxal, ofe­ră și un confort emo­țional. Lumea nu vrea să știe ce faci, nimeni nu-și bagă nasul în viața ta. En­gle­zii își fac o virtute și din inconfortul personal. Ca­sele lor sunt austere, trăiesc în spații mici, totul tinde să fie incomod, stângaci executat, șubred. Dincolo de asta însă, sentimentul de libertate pe care l-am câș­tigat, ajuns la Londra, a fost unul care m-a izbit efec­tiv în față. Invazia statului, a autorităților, a ad­ministrației în viața ta e aproape zero, birocrația e redusă la minimum, englezii nu au nici carte de identitate, iar un pașaport poți obține prin poștă. Ploconeala la instituții e absentă și poți trăi o viață întreagă fără să fi mers la vreun ghișeu. Sigur că și Marea Britanie s-a schimbat în ultimele decenii. Dar acest cadru de viață, acest raport între individ și stat a rămas în continuare foarte sănătos.

„Sunt parte a presei și dezbaterii publice românești”

– Sentimentul rupturii, depresia, dorul de țară v-au ocolit?

Tânăr ziarist în București

– N-am avut niciodată cultul terasei, nu m-am perpelit în așteptarea primului transport ilegal de mititei și nici nu m-a chinuit dorul după șprițul ro­mânesc. M-am gândit la ele cu plă­cere și cu o oarecare nostalgie. Fiind foar­te conștient că aura lor pălește instant în fața libertății extraordinare de care aveam parte, în fața bucuriei de a avea, în sfârșit, la dispoziție cărțile pe care mi le doream, presa, publicațiile academice, dezbaterile cul­turale care aici aveau loc tot timpul. Și, mai pre­sus de orice, baia de muzică și de film, care îmi condiționase adolescența. Suferința a venit din dorul de părinți și din dorul de prieteni, din lipsa lor, care mi-au dat multe ceasuri grele. În condițiile de atunci, când asupra mea atârna sentința celui rămas pe veci de cealaltă parte a zidului, ase­me­nea sufe­rin­țe nu erau închipuire. M-a salvat de la ele munca mea de ziarist. Am început să lucrez la BBC încă din primul moment. Am plonjat intens în munca de radio, m-am cedat complet jurnalis­mu­lui, care mi-a umplut orele și mi-a anulat posibilele derapaje nos­talgice.

– Și care v-a permis să fiți, în mod paradoxal, foarte aproape de țară, mereu cu un ochi atent la ce se întâmplă aici.

– Da, pentru că, ocupându-mă de Estul Europei, știam mereu ce se întâmplă în România. Ceea ce mi-a lipsit până în 1989 era contactul direct cu țara. Fă­ceam un jurnalism atipic, hrănindu-mă doar din cărți, rapoarte de analiză și documente oficiale, fiindcă orice interviu direct cu cineva din România era de neimaginat. Dar providența, care mi-e un bun amic, a avut grijă ca această perioadă să se încheie în mod triumfal, pe data de 16 decembrie 1989, când în urma zvonurilor că în România se întâmplă ceva, mi-am luat curajul și am plecat la radio. Ajuns acolo, o voce interioară m-a îndemnat să pun mâna pe telefon, să-mi sun prietenii, pe Stelian Tănase și pe Alin Teodorescu. Mi-au spus tot ce știau, fără re­zerve, știind că sunt înregistrați. Am făcut două in­ter­viuri cu ei, ceea ce până cu o zi în urmă era de ne­con­ceput. S-au difuzat în aceeași seară, s-au re­luat și a doua zi. A fost un moment important pentru mine, ca jurnalist, și pentru dialogul care începea să se nască pe calea undelor între Londra și București. Mai târziu, România a devenit țară deschisă, și jurnalismul a fost posibil în toate formele lui. De atunci, sunt mental și profesional conectat la Ro­mâ­nia, sunt parte a presei și dezbaterii publice româ­nești. Mă consider un jurnalist român, dar unul care a avut șansa să absoarbă educație profesională și cultură în spațiul de limbă engleză.

– Vă e dor vreodată de jurnalismul de radio?

– Da, îmi e dor de lumea radioului, îmi e dor de jurnalism, așa cum se făcea el la BBC, până în 2000. Au fost ani foarte frumoși. În 2003, am părăsit echi­pa, în urma unui scandal răsunător. Azi știu cu pre­cizie că a fost o execuție politică, neonorantă pentru BBC, în care a fost mâna lui Adrian Năstase, care, în relații bune fiind cu cabinetul lui Tony Blair, a făcut presiuni ca vocea mea, atât de inconfortabilă pen­tru regim, să dispară. Și uite așa, printr-o ma­nevră foarte bizară, s-a declanșat brusc o reorgani­za­re a secției, în care toată lumea trebuia să dea un soi de examen și să-și renegocieze contractul. La capătul examenului, s-a constatat că un singur mem­bru nu corespunde standardelor BBC. Și ăla eram eu, după 16 ani de muncit acolo. (râde) A fost un abuz politic, din păcate nu-l pot dovedi, un episod peste care am trecut foarte greu atunci, cu multă fu­rie, revoltă și cu sentimentul unei profunde injustiții. Dar n-am avut niciun alt antidot la asta, în afara scri­sului, pe care l-am practicat constant de atunci în presa din România, de la Evenimentul zilei, la Co­tidianul și Gazeta Sportului și de la Revista 22, la Adevărul sau Idei în dialog.

– Sunteți unul dintre puținii jurnaliști cu o scriitură excepțională. Nu e puțin lucru pentru cineva care nu trăiește zi de zi în spațiul cultural românesc. Ce relație aveți cu scrisul?

– Eu trăiesc în scris și, mai mult decât orice alt­ceva, limba română este, conform unei expresii kitsch, dar adevărate, patria mea. Poate părea fixație, poate părea obsesie, dar pentru mine, limba e locul în care înțeleg lumea, prin ea încerc să o explic și să o povestesc. Primele semne ale prăbușirii limbii ro­mâ­ne scrise și vorbite au apărut la mijlocul anilor 90. Or, o limbă nu se strică niciodată din motive in­dependente vieții. Degringolada limbii române este de­gringolada societății de azi, este rezultatul schim­bă­rii de regim de viață, prin care România a trecut cu o viteză extraordinară. După aproape 50 de ani de izolare și de asfixie culturală sub comunism, pe noi șocul ne-a găsit nepregătiți. Pe măsură ce ca­tas­trofa lingvistică, culturală și educațională a de­venit mai evidentă, expresia scrisă în limba ro­mână a că­pă­tat pentru mine o importanță fără rival. A devenit un pariu cu mine însumi, un gest de mărturie în în­cer­­carea de a demonstra că se poate scrie bine în lim­ba română. Un gest simbolic de apărare a ei. Chiar dacă știu că sună lipsit de modestie, am în­cercat în felul meu să ofer un model. Și lucrul ăsta n-a încetat nici azi.

„În lumea occidentală, o nouă ideologie, extrem de puternică, încearcă să înlocuiască datele naturii umane”

– Nu doar limba e în declin, ci și presa noastră, care-și semnează încet un faliment moral. Cum se vede din Marea Britanie viitorul jurnalismului?

Greenwich Park – unul dintre cele mai mari spații verzi din sud-estul Londrei (Foto: Shutterstock)

– Presa e în faliment peste tot în lume, nu doar în România. Presa, care e în mod esențial o invenție a societății burgheze, a trecut de vremurile ei de glo­rie, pe care le-aș plasa pe la mijlocul secolului XX, a depășit până și faza de declin și e acum în diso­luție. Sigur, multă lume o să dea vina pe inter­net, care e o revoluție tehnologică și de limbaj ex­traor­dinară. Dar internetul nu explică tot. Ce s-a schim­bat și ce a făcut din presa de astăzi o farsă, o pros­ti­tuată gureșă, disponibilă infinit, este schim­ba­rea raporturilor între societatea democratică și cen­tre­le de putere. Democrația e în declin peste tot. Si­gur că în România e mai simplu de văzut asta, pen­tru că scandalul vulgar al răsturnării sociale, grobia­nis­­mul, frauda sunt la vedere. În cazul presei occi­dentale, care își poartă încă foarte obosit aureola, lucrurile sunt mai nuanțate. Dar căderea e aceeași, să nu ne facem iluzii, și ea vine din căderea unui în­treg set de valori. Din trans­formarea regulilor de ba­ză ale societății. Presa e fața vorbitoare a unei so­cie­tăți. Ea e prima care dă semne că lucrurile nu sunt în regulă. Or, acum suntem în situația în care în lu­mea oc­cidentală, în SUA și în UE, o nouă ideologie, o nouă re­ligie extrem de pu­ternică și de bine plasată, co­ordonată de eli­te­le aca­de­mi­ce, ban­­care, finan­ciare, po­litice, în­cear­că – nu doar re­mo­de­la­rea, ci des­ființarea și în­lo­cui­rea da­te­lor naturii u­mane. Această în­ființare a unei noi realități, dominate de gân­di­rea unică, pre­su­pune desfiin­ța­rea ve­chii rea­li­tăți, for­mate din tot ce am construit îna­inte, fie că o nu­mim tradi­ție, isto­rie, cultură sau pa­tri­moniu. Iar ce e cu adevărat nou e încercarea de a mo­difica, de a des­ființa uni­tă­țile de bază ale civili­za­­ției occidentale: fa­mi­lia, realitatea biologică a sexu­lui, ideea de na­țiune, no­țiunea de limită și de gra­niță, identitatea uma­nă în­săși. Un program apo­ca­liptic, pus în operă în fie­care zi. Primul lui ins­tru­ment, care îi asigură popu­­la­rizarea și care se ocupă de reeducarea publi­cului în direcția pe care o ur­mă­rește ideologia aceas­ta ca­muflată sub termeni ca „di­versitate”, „inclu­ziu­ne”, „pro­gresivism” sau „co­rectitudine poli­tică”, es­te presa! Presa a căzut prima. Si­gur că mai există în­că un număr de pu­blicații, de site-uri care rămân ins­tituții se­rioase. Dar presa mainstream e compro­misă în proporție decisivă.

– Într-o Europă care e ea însăși în declin, mai poate România să-și păstreze în vreun fel iden­titatea? Unde vedeți salvarea?

– România e într-o poziție slabă, dar nu e singura în situația asta. Toate statele UE sunt într-o poziție slabă față de noua ideologie, față de această nouă realitate spirituală care ne e impusă. Dar asta nu înseamnă că societățile sunt lipsite de apărare în fața acestui amestec parșiv de coolness și intimidare. Ce ne poate salva e dorința de a vedea adevărul, sunt cultura și educația, iar asta nu înseamnă doar bi­blio­tecă, înseamnă și familie, și biserică. E curajul de a vorbi, de a spune ce credem, de a nu ne considera me­reu inferiorii unor mode sau unor curente. Ce ne-ar putea salva ar fi ca noii politicieni să fie mai bine înzestrați, mai atenți la nuanțe, mai puțin dispuși să se încoloneze. Să nu încetăm să ne informăm, să ne păstrăm mintea neatinsă de clișeele de gândire și de delirul acesta mediatic, să nu ne lăsăm seduși de curentele care zboară prin fața noastră și ne fac cu mâna amical, spunând „noi suntem adevărul”. Să revenim la umanitate, la ordinea naturală, la bunul simț și la capacitatea de a-l afirma. Pentru că de ele ține șansa noastră la supraviețuire. Să rămânem, cu alte cuvinte, vigilenți. În spatele acestui nou limbaj, în spatele acestei noi orânduiri, nu se ascunde altceva decât nevoia de dominație și control, o rețetă de viață în care societatea e con­dusă de o singură idee și are un singur centru de comandă. E o formă nouă de totalitarism, un autoritarism soft, pu­tem să-i spunem cum vrem, numai de­mo­crație nu.

„Internetul e un enorm combinat de produs nimeni și nimic”

– O realitate nouă, în tot cazul, la care rețelele sociale, internetul, lumea virtuală par să pună umărul din plin.

Autografe

– Fantasma asta a internetului și a noului limbaj, care par să fi confiscat adevărul, poate fi refuzată. Presupusa tehnocrație a internetului e în mod fun­da­mental o capodoperă de atomizare a individului, a vocilor, a ideilor, care, ne­maiavând măsură, ne­mai­a­vând substan­ță, devin zgomot. Nimic altceva decât o furtună magnetică prezentată drept libertate absolută, într-o societate în care reeducarea și scla­via mentală sunt consimțite chiar de cei care sunt sclavi. Totalitarismul progresist nu are nimic din imaginea dură și sângeroasă a co­munismului, deși îl repetă. Lucrăm aici cu lucruri mult mai difuze, mai ra­fi­nate, mai adânc îngropate în subcon­ști­ent, cum ar fi libertatea narcisică de a te scălda în propria ta bulă de facebook, în care de­vii centrul propriei tale lumi, devenind în același timp un fragment anonim dintr-o pulbere su­fla­tă dintr-un loc în altul, de vânturi bine orientate. Toa­tă strădania asta de a fi cineva în lumea asta ilu­zo­rie de fum și oglinzi sfârșește prin faptul că ești ni­meni. Lăsând la o parte marile lui merite, in­ter­ne­tul e o fabrică, un enorm combinat de produs nimeni și nimic. De anulat ființa umană, de golit de sens existența. In­di­vidul de bază, care dă de­finiția și sen­sul democrației, dispare. Or, dacă el dispare, dispare și democrația. În timp ce, lipsită complet de obiect, in­dustria oratoriei democratice continuă să înflorească.

– Ați scris mult, în articolele și eseurile dvs., despre declinul în care se zbate Europa. Mai are Uniunea Europeană vreun viitor?

– Europa, așa cum o văd în viitorul apropiat, e un conglomerat de state care funcționează împreună, sub o comandă birocratică, din ce în ce mai rami­fi­cată; o lume de o oboseală și un plictis pe care euro­fes­tivismul le maschează încontinuu, ca un rimel pe o față obosită, o lume angajată deja într-un concert de cedări în fața Rusiei, în fața Chinei, în fața va­lurilor de emigranți și-n fața ideilor dogmatice care dau retorica oficială a zilei. Europa e, în momentul de față, un mecanism de trecere. Nu cred că Europa mai are, în varianta ei UE, vreo cale de întoarcere.

„Nu confund patriotismul cu datoria de a lăuda orice e românesc”

– Domnule Traian Ungureanu, vă simțiți pa­triot? Și dacă da, ce mai înseamnă patriotismul pen­tru un om obișnuit să privească critic la pro­pria țară?

Spirit critic și cusurgiu (Foto: Agerpres)

– Da, sunt patriot, mă simt român, țin la țara mea și la limba pe care o vorbesc. Dar nu confund patrio­tismul cu datoria de a lăuda orice e românesc. Dim­potrivă, consider că o minte care pune la îndoială ins­tituțiile sau personalitățile care ne conduc dă do­vadă de mai mult patriotism decât una care elogiază deșănțat. Totul e ca, atunci când critici, să o faci în baza unui argument, nu pe bază de dosar, pentru că persoana în cauză nu aparține școlii de gândire la care ești tu afiliat sau fiindcă nu ți-a reprezentat ție ideile. Nu sunt împotriva țării mele, cum nu sunt nici antieuropean, cum mi s-a imputat, doar pentru că mi-am permis să arăt neregulile inerente UE. Cum nu sunt nici fascist, cum m-au acuzat niște minți care se declară apărătoarele democrației, to­le­ranței și diversității, dar doar atâta vreme cât opiniile coincid cu ale lor. Un lucru e in­dis­cutabil. Îndărătul spiritului critic și cusur­giu de care dau dovadă, nu se ascunde altceva decât tristețea și dezamăgirea că lucrurile nu merg bine în țara mea. O suferință reală, fără doar și poate.

– În încheiere, vă propun să ne întoar­cem la Marea Britanie. Cum arată azi Lon­dra dvs.? Din ce e ea făcută?

– Din toate acele lucruri care englezilor le-au ieșit mereu foarte bine: din parcuri, din pub-uri, din bune maniere, din cartiere re­con­fortante, în care o plimb uneori pe Lupina, cio­bănescul meu elvețian. Din discreția pro­verbială și din umorul lor fascinant și infinit, care e o calitate pe care noi ne-o închipuim românească, dar nu e. Cu alte cuvinte, din toa­te ace­le lucruri mici, care-mi dau bucuria și confortul vieții, dincolo de toate nemul­țu­mirile, ideologiile și doctrinele pe care le denunț în scris.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian