Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– De aici, sunetul orașului se aude clar. Trec mașini, oameni, ajung până la noi frânturi de cuvinte. Totul se desfășoară după legea firii. Care dintre trecători și-ar putea închipui că acolo, pe o stradă din Caran­sebeș, la câțiva pași de mersul lor grăbit sau agale, se află un loc din care privește spre cer chipul morții? Nimeni nu-i poate bănui prezența, în spatele clădirii fostului Liceu de fete „Regina Elena” și a unui pașnic și banal chioșc de langoși. Și totuși… –

…se mai întâmplă minuni

Munca grea a descoperirii adevărului

Să descoperi, după treizeci de ani, oseminte ale martirilor comunismului, crime neștiute, care-și cau­tă adevărul, e o minune îngăduită de Dumnezeu. Sunt crime nescrise, neînregistrate în dosare, ci aflate în pământ, citite în oseminte și în găvanele oarbe care privesc către cer. La Caransebeș am găsit douăzeci. Douăzeci de victime ale unui regim fără lege și Dumnezeu. Chipul morții citit în douăzeci de cranii ivite din săpăturile în pământ. N-avem voie să uităm ce a fost. N-avem voie să iertăm comunismul. „Să nu iertați, căci nu-i căderea voastră să iertați/ în numele celor ce-au fost trădați/când se crăpa de ziuă”, scria poetul polonez Zbig­niew Herbert.

Secretul arheologului Petrovsky

Fostul liceu de fete „Regina Elena” din Caransebeș adăpostește, de cinci decenii, o clădire militară, fostă Casă a Armatei, acum Cercul Militar al orașului. Așa cum se întâmplă întotdeauna, Pro­nia cerească îmi îndrumă pașii spre locurile cam­paniilor de săpături, pe urma „poporului pierdut” al victimelor comunismului în România. În urmă cu patru ani, m-am reîntâlnit pe șantierul arheologic de la Ulpia Traiana Sarmisegetuza cu un vechi și bun prieten, arheologul Richard Petrovsky, căruia prie­tenii îi spunem Hardy. Plecat în Germania prin anii ’80, din Caransebeșul natal, Hardy Petrovsky a avut acolo o carieră de succes și de invidiat: a găsit, între altele, o flotă vikingă, scufundată într-o veche albie a Rinului, cu tot cu prada ei, despre care povestește vrăjit și vrăjindu-i pe ceilalți. Dar cunoscându-mi preocupările, mie, Hardy mi-a mărturisit și altceva: un vechi secret, de care astfel se elibera. Era tânăr arheolog, în 1975, când, în centrul orașului natal, Ca­ransebeș, în spatele Casei Armatei, se con­struia un bloc al „cadrelor militare”. Pre­zent la excavarea fundației, pentru că era în căutarea am­pla­­samentului vechiului cimitir medieval al orașului (fiind la vremea respectivă angajat al Muzeului), arheologul Richard Petrovsky a descoperit acolo ose­minte umane, dar, la solicitarea Miliției, și-a ținut gura: mor­mintele nu erau medievale, așa cum bănuise el, ci dintr-un alt Ev Mediu – cel al anilor ’50. Macabra descoperire a fost trecută sub tăcere, până la în­tâlnirea mea cu Hardy Pe­trov­sky. Emo­ționat să-și îndeplinească o datorie de onoare, pro­fe­sională și sufletească, mi-a arătat exact unde este amplasat blocul din spatele Cercului Militar din Caransebeș, și unde anume a găsit osemintele. Se­cretul fusese dezvăluit…

Al doilea semn al Proniei

Crucea de rozariu

A durat doi ani până am izbutit să facem primele investigații. În România, moartea se acoperă de hârtii și ștampile, formulare, certificate și tot atâtea adeverințe, „tipizate” și aprobări de care e nevoie ca să o scoți la iveală, să ți se permită să o găsești săpând din greu în pământ, mai ales când ea s-a petrecut în incinta unui „obiectiv militar”.

De obicei, totul începe cu „nu se poate”. Cri­mele comu­nis­mului continuă să fie inco­mode, pen­tru că ele sunt crime de stat, săvârșite împo­triva unor cetățeni, în vreme de pace, fără judecată, fără con­damnare, doar prin tortură. Totuși, colonelul Radu Ilina, de la Parchetul Militar Teritorial Timi­șoara, a preluat dosarul cu sesizarea lui Petrovsky. Pronia îmi ieșea în cale din nou. Cu Radu Ilina fusesem prieten din studenție, colegi în „Căminele Grozăvești”, el la Drept, eu la Istorie. Așa se face că în 2019, am reușit să deschidem un șantier arheologic în Caranse­beș. Iar rezultatul n-a întâr­ziat. Într-un șanț de zece metri lungime, lângă blo­cul cadrelor militare de la Cercul Militar Caran­sebeș, am găsit, dintr-o singură „lovitură”, unspre­zece morți. Aruncați de-a valma în gropi adânci, care fuseseră săpate la repezeală. Patru dintre morți erau aruncați câte doi în aceeași groapă – fie unul peste altul, fie unul cu picioarele la capul celuilalt. În vara aceasta am continuat săpăturile și am mai găsit nouă morți. Acum, numărul victi­melor Securității îngropate în spatele sediu­lui Comandamentului din anii ’50 se ridică la 20. Douăzeci de bănățeni împuș­cați mi­șelește, fără judecată și fără frică de Dum­nezeu.

„Casa morții” din fostul liceu de fete

Mortul 14, cu mâinile legate la spate

Victimele au fost executate în aceeași noapte și apoi îngropate, nu departe de locul în care li s-a curmat viața – în spa­tele fostului Liceu de fete „Regina Ele­na”, transformat în sinistrul sediu al Co­man­da­mentului Unic al MAI din Caran­sebeș. Toate aceste crime s-au petrecut la doi pași de parcul central al orașului, umbrit de arbori seculari. Fără îndoială că exe­cuția a fost făcută la adăpostul nopții, iar dacă ci­ne­va a știut despre ea, a tăcut. Pre­țul tăcerii era prețul vieții, trăită în spai­mă și însingurare.

Câteva mici informații legate de cri­mă, am aflat de la doamna Rozalia, trecută cu bine de 90 de ani. Era lucidă, când am vorbit. Ea ne-a spus că pe locul în care săpam se aflase o grădină îm­prej­muită cu gard de beton și că undeva în apropiere, cam pe unde să­pasem noi, se afla un grajd, de unde se auzea ne­chezat de cai. Erau caii cu care securiștii plecau în patrulare, biete ani­male care asis­taseră, speriate, la execuția celor douăzeci de oameni nevinovați, tru­puri însânge­rate aruncate în gropile săpate în marginea grajdului, după ce fuseseră torturați.

La prima vedere, osemin­tele pe care le-am găsit ne-au dus cu gândul la partizanii bănățeni din mun­ții Seme­nicului, prinși, torturați și uciși, împreună cu țăranii care i-au adăpostit și despre a căror urmă nu se mai știa nimic, până la săpăturile noastre. Douăzeci de oameni, douăzeci de povești încă ne­cu­noscute, despre o suferință de neînchipuit. Două­zeci de chipuri ale morții.

O luptă fără prizonieri

Sediul fostului Comandament Unic, actualul Cerc Militar – vedere dinspre curtea interioară în care au fost găsiți morții

Clădirea Liceului de fete „Regina Elena” din oraș a fost rechiziționată de Armata Roșie sovietică, în toamna anului 1944, și transformată mai întâi în spital pentru răniți, după care gemetele de suferință ale acestora au fost înlocuite, din ianuarie 1949 și până în 1953, de gemetele țăranilor arestați de prin toate satele Banatului și torturați în subsolurile clă­dirii, pentru a „spune” unde se ascund „bandiții”, partizanii ce urmau a fi lichidați în fosta clădire a liceului de fete, devenit Comandamentul Unic al MAI.

A fost o luptă fără rezistență. Partizanii capturați au fost executați sumar, la finalul unor anchete și torturi care s-au petrecut în clădirea din fața mea. O privesc, ridicând ochii de la osemintele aflate la picioarele mele, spre înfățișarea ei monstruoasă, încercând să-mi imaginez ce s-a întâmplat. Știu din documente (chiar ale Securității), dar și din câteva mărturii publice, că unele victime au fost expuse, pentru luare aminte, în piețe, în mijlocul comunelor de baștină, sau chiar și în fața cinematografului din orașul Caransebeș, devenit în toată această perioadă un oraș militarizat, sub ocupația trupelor Securității și ale Miliției. După câteva zile, trupurile celor uciși au fost luate și au dispărut la adăpostul nopții, lângă un gard din plăci de beton și sârmă ghimpată, alături de un grajd plin de cai înfricoșați.

Groapa comună descoperită

Comandamentul Unic, care reunea unități ope­rative ale Securității, Miliției și din Trupele de Se­cu­ritate a fost stabilit prin ordin transmis telegrafic, la începutul anului 1949, de către generalul Pintilie Gheorghe (Pantelei Bodnarenko, pe numele său real, fost agent NKVD) colonelului Coloman Am­bruș, șeful Regiunii Timișoara a Se­curității Poporului. Ordinul, pe care l-am găsit în arhivele Securității, arăta: „Direcţiunea Generală a Se­curităţii Poporului. Cabinet Direc­tor, Nr.11.816 din 21 ianuarie 1949. Vă facem cunoscut că începând cu ziua de 22 ianuarie 1949 se formea­ză în oraşul Caransebeş un Coman­dament Unic. În faţa acestui Coman­dament Unic se pun o serie de sar­cini (…) ce revin atât trupelor Jan­darmeriei MAI (ulterior trupele de Secu­ritate – n.n.), cât şi organelor de Securitate”. Urmare a acestui ordin, întreaga zonă a Banatului sudic a fost împânzită de trupe care au tero­rizat satele, au arestat mii de oameni, bănuiți că-i sprijină pe „partizani” și, mai apoi, au deportat zeci de mii de țărani bă­nățeni. Se prefigura, astfel, înce­putul deportărilor masive, când într-o singură noapte, cea de Ru­salii a anului 1951, au fost scoși din lo­cuin­țele lor, sub amenințarea arme­lor, au fost urcați în vagoane de vite și trimiși, aproape numai cu ce aveau pe ei, în câmpia arză­toare a Bără­ga­nului, peste 40.000 de țărani bănă­țeni. Nu s-a ținut cont de nimic în de­portarea „duș­ma­nilor poporului”, care-i aju­tau pe „bandiții” din munții Banatului. Pen­tru securiști, vârsta ori starea de sănătate nu contau. Așa cum am găsit pe listele întoc­mite în fostul Co­mandament Unic al MAI, cel mai mic „dușman” avea două luni, cel mai în vârstă trecuse de 90 de ani… Ordinul expediat în Banat de Pintilie Gheorghe, marele șef al Securității, mai preciza: „De felul cum vă veţi îndeplini sar­cinile tra­sate depinde rezultatul operaţiunilor, iar reuşita lor nu va avea decât să ridice prestigiul Securităţii, bastio­nul înaintat, apărătorul libertăţilor clasei muncitoare din RPR, care luptă pentru făurirea cu un ceas mai devreme a societăţii socialiste”. „Presti­giul” Securității, înti­părit pe oasele celor douăzeci de victime pe care le-am găsit în spatele fostului Liceu de fete „Regina Ele­na”, precum și pe destinul a peste 40.000 de țărani bănățeni, scoși cu brutalitate din casele lor și aruncați, de sfânta sărbătoare a Rusaliilor, în câmpia pustie a Bără­ganului.

Ultima rugăciune

Gheorghe Petrov, la lucru

În munca mea de arheolog, am trăit, ca și de astă dată, clipe greu de imaginat ori de povestit, alături de colegii mei, din echipa con­dusă de Gheorghe Petrov, de la „Mu­zeul Național al Transilva­niei”, din Cluj, Paul Scrobotă – Muzeul Aiud, Horațiu Groza – Muzeul Tur­da, Gabriel Rustoiu – direc­torul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia și Dacian Rancu, directorul Muzeului din Caran­sebeș. Împreună cu ei, în mor­mân­tul cu nr. 14, am găsit ose­min­tele unui om aruncat în groapă legat cu mâinile la spate… Atin­gerea osemintelor lui mi-a dat fiori. M-am gândit cum și-a rostit ultima rugă­ciune și m-am ru­gat, și eu, pentru el.

Crime și criminali

Nu cunoaștem încă nu­mele niciunuia dintre acești morți. Cum e lesne de ima­ginat, n-aveau „tăblițe de identificare”, ca în filme. După ce le-am descoperit, osemintele morților au fost puse, atent, în saci nu­merotați, și au luat drumul exper­tizelor antropologice și medico-legale, prin care există șanse pen­tru identificarea lor. În schimb, am găsit și am pus la dispoziția colonelului Radu Ilina, pro­curo­rul militar care coordonează an­cheta, numele mul­tora dintre securiștii și milițienii care i-au tortu­rat și executat pe cei 20 de oameni uciși în casa terorii din Caransebeș. Numele lor apare în rapoarte, unii dintre ei au fost „evidențiați”… Toți „s-au re­mar­­cat în muncă”, adică în arestările la miez de noap­te ale țăranilor bănuiți că i-ar sprijini pe parti­zani, în schingiuirea până la moarte sau împușcarea unora dintre ei, ca și deportarea țăra­nilor bănățeni în Bărăgan, în noaptea de Rusalii din 1951. Ei sunt criminalii. Crimele lor și ale altora ca ei nu s-au li­mi­tat la Banat și n-au fost săvârșite doar în „casa te­rorii” din Caransebeș. S-au întins în întreaga Româ­nie, pe care au pardosit-o cu la­crimi și oase, pe care se poate în­tâmpla să călcăm astăzi, neștiu­tori.

Rozariul din mâna mortului

În căutarea poporului pierdut

Trebuie să mărturisesc acum, la final, că la fie­care acțiune a noas­tră de căutare a victimelor co­mu­nismului, se întâmplă câte o minune… Și anul acesta a fost la fel. În ordine cronologică, perioa­da de săpături de șase zile, 24-28 mai, a fost cea de-a treia campanie de investigații arheologice în Ca­ran­sebeș, sub egida Asociației Foș­tilor Deținuți Politici din Ro­mânia, în parteneriat cu Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei și Fundația „Doina Cornea” din Cluj, în colaborare cu Secția Par­chetelor Mili­tare din cadrul Par­chetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. De aseme­nea, am fost ajutați (și le mulțu­mesc public pentru asta) de per­soa­ne juridice, precum Asociația Mânăstirii „Sf. Prooroc Ilie” din Bocșa, dar și de persoane fizice, majoritatea anonimi, care au donat câte o sută-două de lei, ori mai mult, „pentru săpături”. Dar nu asta a fost minunea, că banii au venit de la sine. Minunea a fost găsirea unui rozariu, strâns în pumnul uneia dintre victime. Toc­mai când ne întrebam, cum de nu aflasem nici un amănunt „ome­nesc” până atunci, măcar vreun nasture rătăcit prin pământ (semn că împușcații fuseseră aruncați goi în groapă) am găsit palma aceea închisă ca un căuș, peste cruciulița de lemn. Omul acela ucis în bătaie încremenise în moarte cu nădej­dea în Dumnezeu. Puntea care i-a purtat către cer pe toți cei douăzeci de osândiți de la Caransebeș.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian