„Mereu mi-au plăcut natura și liniștea”
– Bună dimineaţa, Paul, unde eşti? Se aude un cor de păsări pe fundal…
– Bună dimineraţa, Bogdana. Se aud păsări, pentru că sunt în natură, în curtea casei părinteşti de la Câmpia Turzii. Nu sunt la Cluj, unde îmi petrec cel mai mult timp, nici la Bucureşti, unde am tot locuit în diferite perioade ale vieţii mele. Sunt în locul unde m-am născut acum şaizeci şi cinci de ani, într-o zi toridă de iulie. Dar acum e răcoare şi bine, o dimineaţă de vară perfectă: cafea, păsări jucăuşe, aer curat şi o briză tare plăcută. După atâţia ani de concerte, în care am stat în absolut toate hotelurile din România, și am locuit în oraşe aglomerate, în prezent mă bucur de fiecare clipă de linişte şi odihnă, cu atât mai mult dacă e în natură. Am fost toată viaţa un mare călător. Am mers unde m-a dus clipa, am fugit după ea, dar mereu mi-au plăcut natura şi liniştea ei. Am crescut cu drag pentru aceste lucruri, cu preţuire pentru plante şi animale. Şi acum mă topesc după toate vietăţile, orice fiinţă întâlnesc mă înduioşează şi-mi vine să o strâng în braţe. Pot sta ore întregi cu motanul Spiridon torcându-mi la ureche. Sau îmi iau prietena dragă, pe Ava, şi colind pădurile. Nu e colţ de Apuseni nestrăbătut de noi. Aş putea să mă pierd în codru ani de zile …
– Ai puţină nostalgie în glas. E de vină locul în care eşti acum, meleagurile copilăriei?
– Sunt un om cu privirea îndreptată înainte, aşa am fost mereu, un Rac…neveritabil. Știu că se spune despre Raci că privesc mai degrabă în trecut. Nu şi eu. Eu merg numai înainte, chiar şi cu spatele. Ce-mi plăcea proba aceea de la Educaţie Fizică în şcoală, când trebuia să alergăm cu spatele! Primul eram mereu, niciodată nu mă împiedicam şi niciodată nu pierdeam linia dreaptă. Primul la alergatul cu spatele! Ha! Ha! Revenind, deşi viitorul a fost mereu singura mea ţintă, sunt un om sensibil, iar în ultima vreme, „dorul” este un cuvânt pe care-l folosesc destul de des, recunosc. Am pierdut mulţi prieteni în ultimul timp, unii nu mai sunt printre noi, alţii m-au trădat, iar asta mă amărăşte. Pe de altă parte, mi-a luat foarte multă vreme să realizez importanţa prieteniei, raritatea ei. Abia în a doua parte a vieţii am avut revelaţia că Dumnezeu ne-a dat doar cinci degete la o mână, ca să ne numărăm prietenii. Aşa că mi-i ţin aproape pe ăştia puţini pe care îi am, le răsplătesc prietenia cu preţuirea mea şi cu câte o masă bună, când ne vedem. Ador să gătesc, puţine lucruri mă bucură mai tare decât să văd zâmbete în jurul unei mese cu bucate gătite de mine şi, uite, mi-e dor şi de o astfel de masă. Îmi lipsesc părinţii cel mai mult, apoi prietenii din tinereţe, din copilărie. Mi-e dor de cei cu care jucam leapşa, cu care mergem chiuind la şcoală, cu care puneam la cale câte un proiect muzical mic, dar plin de speranţe şi iubire pentru muzică.
„Cuvântul Mamă să fie scris cu literă mare”
– Ai avut o copilărie frumoasă?
– Am copilărit perfect, aşa cum citeşti în cărţi: cu genunchi juliţi, cu căzături din copaci, cu sute de cărţi citite în iarbă sau sub pătură, noaptea, cu baie în gârlă, cu roşii şterpelite din curţile altora şi mâncate nespălate. Aşa erau răzbunaţi şi proprietarii grădinilor, pentru că stropitura aceea de cupru poate face vraişte burta unui copil. Ha! Ha! Ha! Furam ca Nică a lui Creangă, cât să ne potolim pofta. Ţin minte perfect ameninţarea bastonului, când mulgeam capra unui vecin, pe malul apei. Păştea zilnic acolo, aşa că noi, dracii de copii, beam lapte mereu, iar bietul om nu mai avea ce mulge acasă. Noroc că fugeam tare iute, nu m-a prins bietul păgubit niciodată. N-am făcut prostii prea mari, dar eram năzdrăvan. M-au dat afară din liceu pentru că, în loc să merg la şcoală, am preferat să ascult trupa „Mountain”, la Europa Liberă. Era o singură difuzare, aşa că am ales-o în detrimentul şcolii. Atunci era considerată nebunie curată ceea ce făcusem, dar acum realizez că fiecare lucru care ni se întâmplă are un rost. Gestul meu trebuia interpretat ca drag de muzică, nu ca fugă de la şcoală. Un singur om a înţeles asta încă de atunci: Mama. Mi-am pierdut tatăl la nouă ani, iar el nu era deloc de acord ca eu să cânt. Dădeam semne de mic că aceasta îmi era pasiunea, dar el avea un singur vis pentru mine: să fiu inginer auto. El era şofer de cursă lungă şi îşi dorea acelaşi domeniu şi pentru mine. De altfel, în memoria lui am urmat apoi Liceul de Transporturi Auto din Cluj. La acei nouă ani dureroşi, mama, ca să mă scoată din starea de tristeţe în care intrasem, mi-a cumpărat o chitară. Ce sacrificiu pentru ea! Câştiga opt sute de lei, iar o chitară de la Reghin era patru sute. Mai apoi mi-a luat un casetofon. Tot opt sute de lei câştiga, iar casetofonul a costat trei mii două sute. Ţin minte cifrele acestea, fiindcă gesturile ei m-au impresionat încă de atunci. A simţit ea că muzica clocotea în mine, şi nu considera pierdere de vreme acele sute de ore pe care eu le petreceam cu chitara în mână, ascultând marii muzicieni şi repetând mereu, mereu, mereu. Mamele sunt îngeri. Eu chiar insist către academicienii noştri, care tot mai adaugă câte o schimbare de grafie sau gramatică în limba română, să facă în aşa fel încât cuvântul „Mama” să se scrie cu literă mare. Eu aşa scriu. Poate că oi fi un demodat, dar când te creşte o mamă singură, când cincizeci de ani din viaţa ta a fost acolo, gata să se jertfească pentru tine, măcar o majusculă poţi să-i oferi. Abia când am devenit la rândul meu părinte, am înţeles cu adevărat dragostea aceasta incredibilă, sufocantă, pe care o poţi trăi pentru pruncul tău.
„Mi s-a împlinit «visul american»”
– Ce vise te înaripau atunci, Paul, pe vremea când zdrăngăneai acasă la chitara primită în dar de la mama?
– În afară de muzică, visul cel mai important – unul care mi s-a şi împlinit – a fost cel american. Mi-am dorit enorm să ajung în Statele Unite, să văd cu ochii mei de unde a pornit o bună parte a muzicii de care eram şi sunt îndrăgostit: blues-ul, rock-ul… Am visat toată tinereţea mea la asta. Când eram mic, colecţionam timbre şi le dădeam şoferilor de tir, la schimb cu reviste de muzică aduse din Europa. România era izolată total de cenzura comunistă, puteam auzi de artiştii lumii doar din aceste reviste de contrabandă sau de la Europa Liberă. Aveam camera tapetată de afişe cu Black Sabbath, Pink Floyd, Deep Purple, luate din aceste reviste, nu era nimeni ca mine. Citisem „America ogarului cenuşiu” a lui Romulus Rusan, citisem memoriile de călătorie ale lui Adrian Păunescu, şi obsesia americană s-a adâncit şi mai mult. În 1989, am plecat în Statele Unite, cu ideea clară că voi rămâne acolo pentru totdeauna. Timp de un an şi jumătate, am văzut mai multe decât văd americanii înşişi în ţara lor. Fiecare cotlon, fiecare club în care se cânta rock. Dar m-am întors. Venise revoluţia şi odată cu ea, speranţa de libertate, aşa că m-a mânat înapoi dorul de ţară, de prieteni, de mama. Am stat un an în România, după care am plecat cu trupa Sfinx Experience în Olanda. M-au invitat Doru Căplescu (Dumnezeu să-l odihnească, mi-e dor de el de nu mai pot) şi Mişu Cernea, să mă alătur trupei ca şi chitarist, iar eu nu i-am putut refuza pe aceşti uriaşi muzicieni, care mi-au devenit prieteni tare buni. Trebuia să stăm trei luni, dar ele s-au transformat în şase ani și jumătate. Aşa le-am cunoscut pe fete, Crina Mardare şi Zoia Alecu, pe bassistul Marcel Avădane, toţi muzicieni de primă clasă, o onoare pentru mine să le fiu coleg şi prieten. Nu a fost visul meu să cânt în Olanda, dar acum pot spune, cu mâna pe inimă, că au fost şase ani de vis. Ce oameni, ce ţară, ce profesionişti!
„Olanda m-a schimbat enorm”
– Te-a schimbat străinătatea?
– Nu toată străinătatea, ci Olanda m-a schimbat enorm. M-a disciplinat, m-a adus cu picioarele pe pământ. Aveam succes cu Compact în România, dar acest succes venise prea repede, nu am avut timp să mă maturizez căutându-l. Aveam nasul pe sus, eram arogant şi, credeam eu, atotştiutor. Ei, când am dat de profesioniştii din Olanda, de muzicienii şcoliţi cu care munceam zi de zi, noapte de noapte, orgoliile mele s-au transformat imediat în respect, umilinţă şi recunoştinţă. Pe lângă ei, în primă fază, parcă nici nu ştiam să cânt la chitară. Îi ţin minte şi azi pe fraţii Rosemberg, care cântau muzică jazz ţigănească. Dumnezeule! Trei chitare am spart încercând să-i copiez… M-am schimbat, am devenit mai studios, un muzician a cărui viaţă s-a ordonat de atunci încolo pe principiul: învaţă cât poţi. Chiar dacă alţii se distrează, tu stai în casă până când lecţia e învăţată perfect, numai aşa, tu şi cei care s-au bazat pe tine, nu veţi fi dezamăgiţi. Educaţia este obligatorie, iar eu am avut norocul unui start bun în viaţă, dat de mama şi de cărţile citite. Dacă nu eşti cultivat şi nu ai cei şapte ani de acasă, nu poţi izbândi. Sau poţi, dar nu te vei menţine acolo, sus. Oricâtă pregătire muzicală ai, dacă nu eşti bine crescut, nu rămâi în inima oamenilor. Clasa unui muzician este dată de comportament, de educaţie, de felul cum îi tratează şi pe cei mai puţin dăruiţi de şansă.
Fata cu pantofi albaştri
– Seriozitatea ți-a fost răsplătită deplin. Au trecut 40 de ani de când celebra ta melodie, „Fata din vis”, s-a auzit în premieră. De atunci, toţi românii au dansat măcar o dată pe ea. Visai la un asemenea succes, când ai scris această piesă?
– Niciodată nu te gândeşti că o idee artistică (muzică, poezie, dans, desen…) va avea un mare succes. Chiar dacă simţi că ai creat ceva frumos, nu-i poţi anticipa dăinuirea peste timp. Aud azi expresia: „voi compune un hit”. Vine din gura unor „vedete” care împrumută idei din stânga şi din dreapta, lansează o piesă difuzată obsesiv la radio o vreme scurtă, după care, şi melodia, şi vedeta dispar. Eu, când am scris „Fata din vis”, trecusem printr-o întâmplare care mă marcase şi am simţit nevoia să o pun pe note. Se întâmpla în 1976, când eu eram un simplu lăcătuş mecanic la Fabrica „9 Mai” din Turda. Linia melodică mi-a venit acolo, la muncă, aşa că am scris repede notele pe perete, cu creta, ca să nu le uit. Ideea este că inspiraţia apare când vrea ea. Nu o poţi forţa. E cam aşa: tu o inviţi la dans pe doamna Inspiraţie, ea te refuză, dar după un timp, se ridică şi te ia dânsa de mână. Dacă eşti băiat deştept, te supui şi dansezi de-ţi sfârâie călcâiele. Dacă nu, vei sta pe tuşă, tură după tură. Aşadar, melodia „Fata din vis” m-a luat la dans în atelierul acela de lăcătuşerie, iar versurile au fost inspirate de acea întâmplare.
– Care întâmplare?
– Lucram în fabrica respectivă, dar deja cântam în Turda, cu trupa „Telegraf”. Începeam să fim cunoscuţi. Eram într-un tren, ţin minte ca azi că era noiembrie, o noapte ceţoasă, rece, londoneză. M-am ascuns în ultimul vagon să fumez, fără să mă prindă conductorul, iar acolo era o fată. În tot cenuşiul acela, nu mai reţin cum arăta, cum o chema, dar îmi amintesc foarte limpede că avea pantofi albaştri. Şi mai ştiu sigur că a spus că locuieşte în cartierul Cetate, din Alba Iulia… Am vorbit fără să facem cunoştinţă, lucruri banale, dar conversaţia noastră s-a legat foarte frumos, parcă ne-am fi ştiut de mult. În Alba a coborât. Când am ajuns acasă, am scris ca fulgerul versurile pentru „Fata din vis”, parcă mi le dicta cineva. În acea primă variantă, mai exista un fragment pe care apoi l-am scos, din politeţe, ca să nu fie prea personal. Suna aşa: „În gara ce părea pustie, ai coborât şi ţi-am promis să vin la tine în Cetate, s-aprind lumina ce s-a stins”. Culmea este că nu am cântat piesa asta cu „Telegraf”, ci mai târziu, cu „Compact”. Premiera a fost la un Revelion, la Stâna de Vale, în 1980. A prins fenomenal, apoi am cântat-o la radio şi am ajuns imediat în top, deşi noi am imprimat-o pe disc abia în ’84.
– Ai încercat vreodată să regăseşti acea fată?
– Am avut o tentativă, dar nu am reuşit şi, sincer, m-am bucurat. Am realizat că nu mi-ar fi plăcut să spulber misterul întâlnirii, că e mai frumos să rămână enigmatică, în negura acelei nopţi de noiembrie.
„Mă bucur enorm că trupa «Compact» încă există, că încă putem trăi din muzică”
– Paul, în ciuda vremii care a trecut, trupa „Compact” este încă foarte iubită, adună lume multă la concerte. Cărui public vă adresaţi azi, când muzica a luat turnuri cu totul diferite de anii tinereţii voastre?
– Stau pe scenă de patruzeci şi trei de ani şi mă bucur că pot să mă adresez mai multor generaţii de oameni: cel puţin două. Mi-e destul de limpede că ele sunt formate din părinţii care au crescut odată cu trupa „Compact”, şi din copiii lor, care au auzit acasă melodiile noastre. Dar mare mi-a fost bucuria peste timp să constat că o a treia generaţie, nepoţii, nu e străină de trupa noastră. Am fost în turneu în America, cu „Compact”, şi cântau acolo în româneşte puşti de numai zece ani. Nu vorbeau bine română, dar cântau perfect versurile noastre, pentru că le ascultaseră acasă. Părinţii au emigrat din România cu o geantă de discuri, iar ei ascultau muzică românească în America. O altă întâmplare care m-a mişcat profund şi care spune multe despre publicul nostru a fost întâlnirea cu o fetiţă italiancă. A venit la mine în culise, acum opt-zece ani, după un concert la Braşov. M-a îmbrăţişat, mi-a dat în dar un breloc sub formă de chitară şi mi-a cântat „Fata din vis”. Nu era româncă, dar ştia melodia. Trebuie să recunosc că astfel de momente îţi pun un nod în gât, oricât de rocker ai fi tu… Ce să spun, mă bucur enorm că trupa „Compact” încă există, că încă putem trăi din muzică. Este un dar de la Dumnezeu să-ţi duci traiul din pasiunea ta cea mai mare. Să-ţi mai spun ceva: măsura valorii unui artist este dată de numărul de bilete vândute. Nu cred în artiştii de la televizor, în cei promovaţi cu forţa în evenimente sponsorizate, în care oamenii vin la o bere şi pe scenă cântă cineva pe gratis. Cred în talentul de durată, cred în compoziţie, cred în loialitatea publicului, cred în răsplata şi aprecierea lui atunci când cumpără un bilet la un spectacol.
– Care crezi că e, totuşi, secretul unui succes întins pe atâtea generaţii?
– Sinceritatea. Mereu am fost sincer în muzica mea, mereu am cântat despre lucruri reale, lucruri ce sunt comune multor oameni. Sunt copii, azi, care au o tehnică la chitară, de zici că sunt extratereştri, fabuloşi, unii îşi depăşesc cu mult profesorii. Însă, mulţi dintre ei rămân în anonimat, tocmai pentru că nu-şi găsesc calea către inima publicului. De ce? Fiindcă nu sunt sinceri. Sinceri cu ei înşişi, cu arta lor, cu publicul. Tehnica nu e totul, muzica este despre sentiment, înaintea îndemânării. Deşi cântăm rock, noi nu am evitat melodiile de dragoste, de exemplu. Când am simţit nevoia să ne exprimăm sentimentele prin muzică, am făcut-o fără ezitare. Cu toţii ne-am îndrăgostit şi ne-am declarat iubirea pentru cineva. Crezi că am făcut-o pe un solo nebunesc de chitară? Evident că nu. Am ales o melodie de dragoste, fie ea şi rock. Noi am scris astfel de piese ce pot fi fundalul unei declaraţii de dragoste, cred că suntem iubiţi şi pentru asta.
„Vanessa, lumina mea”
– Pe ce muzică ţi-ai declarat tu iubirea?
– Pe Serge Gainsbourg, „Je t’aime, moi non plus”, duetul acela celebru cu Jane Birkin.
– A funcţionat?
– Da. Dar nu a fost un truc, a funcţionat pentru că am fost sincer.
– Cine e fata ta din vis, Paul?
– Iubesc şi sunt iubit, Bogdana. Am mare noroc să ţin pe cineva de mână. Dar răspunsul la întrebarea ta este unul singur: Vanessa, fiica mea. Ea rămâne iubirea cea mare, ea e creaţia mea cea mai importantă. După mine, pe pământ, fata asta va rămâne, nu altceva. Muzica? Da, poate că va dăinui şi ea, dar uite cum e viaţa, cum o pandemie te poate duce spre uitare, fără să fi greşit tu cu ceva… Copiii sunt cei mai importanţi şi sper că sunt tată bun. De când avea unsprezece ani, Vanessa e crescută doar de mine, după ce eu şi mama ei ne-am despărţit. Acum are douăzeci şi patru, şi sunt tare mândru de ea, de noi. Vanessa e lumina mea, o fată năzdrăvană, iute, în pas cu timpurile. Dacă e să aleagă repede, va pune imediat mâna pe jeanşi şi o pereche de bascheţi, în detrimentul unei rochii, şi va fi prima la orice lucru care o inspiră. Îi place să cânte, dar nu o pot convinge să o facă. A terminat al doilea an de Management, la Universitatea de Arte şi Design, este în prezent rezident în Statele Unite. Sunt mândru de ea de nu mai pot, dar sunt şi puţin trist. Ştii de ce? Pentru că în continuare, realitatea pe care ţara noastră ne-o impune este să ne imaginăm viitorul copiilor noştri în altă ţară. Cei valoroşi se gândesc numai la străinătate şi nu-i poţi condamna. Dar îi iubim, vrem ce e mai bine pentru ei şi de foarte multe ori străinătatea este acel „mai bine”. Visul meu american este acum visul ei, deși eu speram, când m-am întors în România, că nu va mai fi nevoie de astfel de visuri. Nici în coşmarurile cele mai negre nu-mi imaginam că după treizeci de ani de la căderea comunismului, România va fi condusă tot din interes, şi nu din dragoste de ţară şi oameni. Mă rog, asta e viaţa: un amalgam de visări, mai mult sau mai puţin vesele.
Haideţi la concert!
– Să încheiem cu cele vesele, însoţite de veşti bune. La ce concert al trupei „Compact” ne inviţi?
– La cel de pe 22 august la Romexpo împreună cu Trooper și Altar, unde o vom sărbători şi pe longeviva „Fată din vis”. Doamne, abia aştept! Cred că în tot anul trecut, am avut doar trei concerte în festivaluri, cu respectarea strictă a măsurilor pandemiei. Asta e, nu ne plângem. Când e vorba de sănătate şi de lege, ar trebui cu toţii să respectăm regulile, fără ezitare. Altfel, ajungem să trăim într-un stat haiducesc, în care fiecare face ce vrea. Vedeţi bine că acolo unde nu e ordine, universul se răzbună. Aşadar, sunteţi invitaţii noştri la o porţie de visuri vechi şi noi, la un concert pregătit riguros, care sperăm să vă alunge pentru câteva ore grijile. Eu, Cătălin Tuţă – Popescu (clape), „John” Ionuţ Micu (tobe) şi Lucian „Lucas” Iluţ (bass) ne vom asigura de asta!