Călătorie într-o fotografie – MIRCEA CĂRTĂRESCU: „Cred în gravitatea lucrurilor, în destinul omenesc și în dragoste, oricât de mari ar părea cuvintele astea”

Am găsit-o, e în fața noastră și ne uităm la ea: o fotografie alb negru, ca o ușă deschisă, ca o ademenire dulce-amăruie spre o altă vârstă, puțin aburită de nostalgie, de trecerea timpului. O clipă de fericire în trei, în mij­locul căreia e surprins ca un sfinx, întors cu spatele către lume, marele nostru poet și prozator Mircea Cărtărescu. Ce se ascunde pe fața nevăzută a ima­ginii? Vă invit să pătrundeți alături de noi în ca­me­ra cu povești, acolo unde până și amintirile se to­pesc sub căldura caniculară de iulie.

„E minunat să trăiești în marile capitale ale lumii”

– Ați ales o fotografie splendidă. Seamănă cu un cadru de film.

– Da, pare decupată din ciné-verité-ul italian. E una dintre cele mai frumoase și mai emo­țio­nan­te fotografii de familie pe care le avem, o cli­pă de spontaneitate, surprinsă admirabil de foto­gra­ful Cos­min Bumbuț. Era în 2004, cred, în tim­pul unei sesiuni foto a Ioanei, soția mea, pen­tru re­vis­ta „Tabu”. Pe atunci, locuiam la Piața Ko­­găl­niceanu, în București, între două parcuri, Iz­vor și Cișmigiu, unde îl plimbam adesea pe Ga­briel cel mic. Toc­mai ne întorseserăm de la Berlin și ne pregăteam să mergem la Stuttgart, pentru un an de zile. Am stat foarte puțin în Ro­mânia în pe­rioada aceea.

– Erați un obișnuit al burselor și rezi­den­țe­lor…

– A fost o perioadă în viața mea, începând cu 1994-1995, când am locuit mai mult în străi­nătate decât acasă. Am stat la Amsterdam, la Berlin, la Budapesta, la Graz, la Stuttgart și la Viena. Uneori, erau burse pentru scris, alteori eram invitat ca profesor, cum s-a-ntâmplat la Vie­na și Amsterdam. Și la Berlin am ținut un curs despre postmodernii americani, în 2010. Pentru mine, rezidențele astea au fost cruciale. În România, viața mea era foarte dură. Eram un tânăr asistent la facultate, cu foarte multe ore, ca să-mi câștig existența aveam și rubrici în mai multe ziare, nu mai aveam aproape deloc timp de altceva. Șederile astea în străinătate mi-au dat timp pentru scris. E câștigul cel mai mare pe care l-am avut. Firește, pe lângă faptul că viața în Occident și călătoriile mi-au deschis ochii și mintea. E absolut minunat să trăiești în marile capitale ale lumii, în marile centre culturale, să în­tâlnești oameni, să creezi legături cu cei pe ca­re îi admiri, cu cei de care te leagă literatura, în primul rând. Bursele de la Berlin și de la Stutt­gart au fost neprețuite, mi-au dat inde­pendență financiară și psihologică, timp de ani de zile. Dar cel mai bine m-am simțit la Viena, un oraș mai mic, mai pe gustul meu, și foarte cultural. De Viena mă leagă multe lu­cruri, în primul rând faptul că acolo se află prin­ci­palul meu editor, care deține drepturile inter­na­ționale pentru cărțile mele. La Viena mă simt ca aca­să și, nu o dată, m-am gândit că aș putea trăi acolo.

„Am nevoie de scris ca de aer”

– Ce vă reține? Acum nu mai e chiar așa greu…

– Acum nu mai am nevoie de rezidențele astea, care sunt de fapt pentru oameni tineri. Am ajuns să câștig suficient din scrisul meu, nu mai trebuie să alerg în toate părțile, să fac de toate ca să pot trăi. Acum mi-e indiferent unde locuiesc. Ba chiar aș spune că e mai bine aca­să, fiindcă aici am mulți prieteni și mă simt legitim, nu mă simt un străin, nu am toate complexele celui care nu trăiește în țara lui. În plus, acum am timp să scriu. Pentru că totul se judecă în func­ție de asta. Am nevoie de scris ca de aer. Și Ioa­na are și ea aceeași nevoie, scrisul e pentru noi esen­țial.

– Și cum scrieți, domnule Cărtărescu? Vine scrisul ușor?

– La mine, viața în scris e ca un fel de dublă personalitate. În viața obișnuită sunt cel mai simplu, mai direct și mai prietenos om de pe pământ, însă când deschid caietul în care scriu, mă transform cu totul, devin altcineva, fără nicio legătură cu primul. Acolo se dezvăluie un eu mai profund, de parcă altcineva îmi scrie cărțile. Nu scriu mult, cam o oră în fiecare dimineață. O pagină, o pagină și jumătate. Scriu ca și cum aș scrie după dictare, ca și cum totul ar fi fost deja scris pe pagina aceea, iar eu nu trebuie decât să răzuiesc un strat alb care acoperă cuvintele. Când termin, nici nu-mi mai amintesc ce am scris. Sunt străin de cărțile mele, de aceea îmi și este atât de greu să vorbesc în interviuri despre ele. Ele nu-mi aparțin, aparțin acestui alter-ego al meu care le scrie. Ca dovadă că nu mistific nimic, am caietele mele. Și jurnalele, și caietele în care îmi scriu ro­ma­nele sunt curate de la un capăt la altul. Nu șterg nimic, nu schimb niciodată ordinea paragrafelor, nu scot și nu introduc nimic. Cărțile mele sunt întot­deauna la prima mână, total needitate. Cei care lu­crea­ză cu mine știu asta.

„Cea mai mare fericire a fost să am o familie frumoasă”

– Mă uit la fotografia aleasă, dar și la cele mai recente, alături de soția dvs., Ioana, și pare că peste dragostea voastră nu s-a lăsat nicio umbră în tot acest timp. Sunteți un caz fericit, ați reușit să vă vedeți și de scris, dar și de familie. Nu e pu­țin lucru…

– Asta ține în primul rând de firea noastră. Ioana și cu mine vrem să facem totul cât se poate de bine, să nu ne batem joc nici de viața noastră, nici de scris, nici de familie. Așa că am încercat să facem față pe toate planurile, și profesional, și acasă. Și ca un cuplu, și ca niște părinți. Am fost tot timpul de părere că literatura ar putea justifica eventual sacrificiul de sine, dar nu și sacrificarea celor din jur, a celor dragi, mai ales. Sunt autori care au făcut dezastre în jurul lor, care și-au ruinat propria viață și pe a celorlalți. Noi nu am vrut să facem asta. Am încercat să fim oameni nor­mali, să fa­cem cât putem de mult în scrisul nos­tru, fără fa­condă și fumuri artistice. Lite­ratura mea se termină în momentul în care am ieșit din camera de scris. În restul timpului fac lucruri plăcute și banale, mă plimb cu Ioana prin pădurea de lângă casă, ne vedem cu prietenii, ne uităm la filme, ascultăm muzică…

– Ce mai însemna apartamentul din Ko­gălniceanu, între atâtea rezidențe în străi­nă­tate? Vă mai bucurați să vă întoarceți acasă?

– Apartamentul din Kogălniceanu era un apartament frumos, de trei camere, pe care nu aș fi putut să mi-l permit niciodată dacă nu ar fi fost bursele literare despre care vorbeam. Re­voluția m-a prins foarte sărac, eram un sim­plu asistent la Universitatea din București, cu un salariu minuscul, de 50 de dolari pe lună. Dar am plecat la Berlin ca profesor și acolo, timp de un an, am pus deoparte, atât cât am pu­tut, împreună cu Ioana, făcând foarte multe sacrificii. Din banii economisiți, am cumpărat apar­tamentul. A fost o mare realizare pentru noi. Era în centru, eram aproape de facultate, într-un bloc solid din anii ‘60. Eram atât de fe­riciți că l-am găsit! Foarte repede a venit și Ga­briel, care s-a născut acolo. A fost o pe­rioa­dă foarte frumoasă din viața noastră. Ioana avea 25 de ani. Ne era și greu, pentru că îl creșteam singuri pe Gabriel. Dar eram foarte bucuroși.

– Se simte asta și în fotografie. E în ea entuziasmul unui început de drum.

– Poza asta mă mai duce cu gândul la ceva. Tot în perioada aceea, în care abia ne mu­ta­serăm în apartament și Gabriel era mic, pe când duceam încă un fel de viață de studenți în­târziați, a stat la noi o vreme poetul Emil Bru­maru. A fost incredibil, o săptămână întreagă am dis­cutat numai literatură, aproape fără să mai dor­mim și fără să mai mâncăm. Nu-l interesa nimic alt­ceva și nu puteai vorbi cu el nimic altceva. Mi-a băut tone de cafea. Era incre­di­bil cât putea să bea, ca­fea de la cafea, până la 15 cafele pe zi… A fost una dintre cele mai fru­moase perioade ale noastre. Am fost foarte buni prieteni, până la sfârșitul lui, l-am simțit mereu ca pe un fel de frate mai mare și il miglior fabbro. Emil a fost unul din puținii noștri poeți adevărați, curați, fără orgolii. El era bucuros să scrie un vers după altul, nu-l interesa dacă se publicau sau nu. Văzând acum poza asta, mă gândesc că pe undeva prin apropiere ar fi putut fi și el, așteptând o cafea…

– …sau visând la îngeri rubiconzi. Care erau fericirile dumneavoastră în perioada aceea?

– „Fericire” e un cuvânt mare, pe care eu mă cam sfiesc să-l pronunț. Ea poate fi punctuală și intensă, ori difuză, de durată, discretă și necesară ca aerul. Pentru mine, cea mai mare mulțumire a fost mereu să am o familie frumoasă. În lipsa ei, mi-ar fi foarte greu să trăiesc și să scriu. Am fost întot­deauna un om de familie. Cu Ioana s-a întâmplat să ne potrivim în toate. Scriem amândoi, avem ace­leași proiecte de viață. Venim amândoi din medii modeste, știm ce înseamnă și sărăcia, și grijile. Știm și să trecem peste ele. Avem deja 24 de ani de când ne cunoaștem și anul viitor facem 20 de când ne-am căsătorit. Potrivirile astea nu le alegi tu, le alege altcineva pentru tine. Dar e important ca proiectele celor doi să conveargă. Cum se spune, dragoste nu e când cei doi se privesc în ochi la nesfârșit, ci când privesc amândoi în aceeași direcție.

„«Orbitor» a fost ca o lungă căsnicie”

– La ce lucrați în perioada acestei fotografii?

– Eram în perioada „Orbitorului”, la care am lu­crat foarte mulți ani și pe care m-am bucurat enorm să-l scriu. Cu această carte am simțit că, în sfârșit, am căpătat voce, până atunci parcă aș fi fost mut. Vorbeam în sfârșit cu cuvintele mele. Sigur, mai scrisesem „Nostalgia”, mai scrisesem „Levantul”, cărți fundamentale pentru mine, dar „Orbitor” a fost altceva, a fost ca o lungă căsnicie, ca un lung in­ter­viu pe care mi l-am luat singur timp de 14 ani.

– Din care ați ieșit mult schimbat?

– Din care am ieșit la timp. Nu era să­nătos să merg mai departe. Scrisesem 1500 de pagini. Vreo nouă ani de zile, după ce am terminat „Orbitor”, n-am mai scris nimic semnificativ. Nu mai pu­team scrie încă un „Orbitor”. A tre­buit să petrec o vreme cu lucruri mai puțin ambițioase. Am scris povestiri, cărți pentru copii, cărți academice și m-am adunat încet pentru o altă carte demnă de mine. Așa a ieșit „Solenoid”, care e de departe cartea mea cea mai puternică și mai matură și de care sunt foarte mândru. Am lă­sat-o să crească ani de zile, am pariat că va veni, în­tr-o vreme în care criticii deja-mi prevedeau finalul, și am câștigat, cred eu. Iar acum, după alți cinci ani, scriu iarăși o carte în care cred foarte tare. În sfârșit, scriu și eu un roman, după ce-am scris toată viața poeme.

„Nu-mi simt vârsta, dar obiectiv o am, nu-i nimic de făcut”

– În fotografie sunteți surprins cu spatele. Oare ce expresie ascunde chipul dvs.?

– Nu-mi stăpânesc prea bine mimica și, de multe ori, Ioana îmi spune că am o înfățișare sceptică și dezamăgită. Asta, de fapt, nu are nicio legătură cu starea mea de spirit. Este pur și simplu o grimasă. Așa că mai bine că am fost pozat cu spa­tele. Înfățișarea asta negativistă o am de la tatăl meu, care s-a stins din viață acum trei ani. De la o vârstă încoace, când mă privesc în oglindă, parcă îl văd pe el.

– Și cum vă împăcați cu gândul că, într-un fel, începe să trăiască în dvs.?

– Nu prea bine, pentru că eu am cres­cut lângă mama, tata era ca un musafir acasă. Fiind jurnalist pe probleme de agri­cultură, era mai mereu plecat pe teren, pe la Slobozia, Alexandria, Urziceni, Vi­de­le… Nu prea îl vedeam, iar când îl vedeam mi-era puțin teamă de el, nu eram obiș­nu­it cu prezența sa. A fost un om bun, dar nu l-am înțeles niciodată prea bine. Poate nici nu m-am străduit destul să îl înțeleg, iar apoi, după ce n-a mai fost, am regretat-o, dar era prea târziu. Noi doi n-am discutat în întreaga noastră viață co­mună decât de câteva ori și doar despre fotbal.

– Simt, în felul în care vă raportați la el, că vă apasă trecerea timpului. E ade­vărat?

– E și firesc. Nu-mi simt vârsta, dar obiec­tiv o am, nu-i nimic de făcut. La vârsta mea se simte o coborâre bruscă a nivelului vital. E ca atunci când aluneci pe tobogan și stomacul îți suie parcă în gât. Poți simți dezorientare și nesiguranță, fiindcă ți se rezervă de-acum un rol social pentru care nu ești pregătit. Anul trecut, în timpul izolării, am trăit serios acest șoc al vârstei. Din fericire, am ieșit din criza aceea întreg, cu sentimentul că pot să merg mai departe. A rămas în urma ei un volum de poeme, „nu striga niciodată ajutor”, care nu e cartea mea, ci a depresiei mele. Cred că sunt singurul om care iubește poemele astea.

„Nu mă consider nici de stânga, nici de dreapta”

– Îmi amintesc că, în perioada acestei fotografii, erați o voce puternică în presa ro­mânească, ardeați și pentru problemele țării. Apoi, ați dispărut brusc. Ce s-a întâm­plat?

– Inițial, ca mulți congeneri ai mei, am avut un fel de regret că nu m-am implicat mai tare înainte de 89, că am preferat să-mi apăr scri­sul și să-mi dedic viața literaturii. Asta a fă­cut să-mi doresc mai târziu, în compensație, să fac jurnalism politic, luându-mă o vreme foarte în serios. A fost o epocă pe care o regret și n-o re­gret. Am scris în favoarea occidentalismului, a de­mocrației, a unei țări mai conștiente de destinul ei european, a drepturilor omului. Am scris împotriva corupției, a populismului, a neo-comuniștilor. Și cred că am luat decizii în general bune. Când pei­sa­jul politic s-a complicat prea tare, când forțele bi­nelui și ale răului au început să se amestece iar situația să-și piardă din limpezime, mi-am pierdut mo­tivația. Nu mai scriu acum articole, dar am ră­mas solidar cu mișcările civice. Am fost permanent în Piața Victoriei, în perioada în care aproape că­zu­serăm sub dictatură. Acum scriu pe pagina mea de facebook, de câte ori am ceva de spus. Am aici peste 100.000 de urmăritori, incomparabil mai mulți decât am avut când scriam în gazete. În momente importante, vocea mea se poate face auzită.

– Anul trecut, ați făcut un gest îndrăzneț: ați ieșit cu totul de pe facebook, pentru două luni de zile. A fost mai bine fără rețelele sociale?

– În prima săptămână m-am simțit ușurat, pentru că facebook-ul nu aduce doar surprize plă­cu­te. Apoi am început să lâncezesc, să mă simt sin­gur, să mă-nvârtesc prin casă fără rost. Îmi lipseau prietenii, fotografiile, animația, culoarea de pe FB, așa cum îți lipsește țigara când ești fumător și ai ui­tat să-ți cumperi, căci Facebook e pur și simplu un drog. Protejându-mă de isteria de pe platforma lui Zuckerman, am căzut în cealaltă extremă, depresia. A fost prea mult pentru mine, mai ales la vreme de Covid și izolare, să trăiesc două luni în afara flu­xu­lui de informație. Așa că m-am reîntors pe Face­book și mi-a fost mult mai bine. Facebook-ul e un tablou mai fidel al lumii de azi decât ar vrea unii să creadă. Acolo descoperi la oameni trăsături care în viața obișnuită străbat cu greu. Fiindcă se dis­cută mult în contra­dic­toriu, e și un mediu de radicalizare. Am fost în ultima vreme mar­tor al unor asemenea vi­raje spre extreme ale unor amici, oameni care gândeau cu mintea lor până acum cinci ani și care acum gândesc ideologic, cu mintea al­to­ra, fără loc de dubii și dileme.

– Dumneavoastră cum vă feriți de forța acestor șabloane, care ne sunt servite de Oc­cident?

– Alegând din acest bufet suedez de valori doar pe cele care-mi priesc. Nu mă gândesc niciodată că, dacă prețuiesc drepturile omului, mă situez la stânga și supăr dreapta, nici că, dacă am respect pentru elite, sunt prea la dreapta și supăr stânga. Cred că poți avea valori de stânga fără să fii marxist, cum poți avea și valori de dreapta, fără să fii capitalist. Eu, unul, nu mă con­sider nici de stânga, nici de dreapta. M-am situat me­­reu departe de extremisme și de gropile ideo­lo­gice din care nu mai știi cum să ieși. Mă uit la Ame­rica: e o lume sfâșiată de războaie ideo­lo­gi­ce, iar une­ori rupturile sunt foarte grave și greu de re­pa­rat. Dar probabil că toate aceste discuții despre ra­să, gen, discriminări, corectitudine politică tre­bu­ie să aibă loc, căci nu din dogme, ci din discuții iese adevărul. Până atunci, prefer să nu dau sentințe, să-mi amân judecata, să gândesc pentru mine, să-mi fac însemnări în caiete, fiindcă nu știu cum va arăta vi­itorul. Eu cred în gravitatea lucrurilor, cred în va­lori eterne, în destinul omenesc și în dragoste, oricât de mari ar părea (și sunt) cu­vin­tele astea.

– O să închei cu un joc de oglinzi: da­că ați pu­tea intra acum în apele acestei foto­grafii, ce i-ați spune celui care erați?

– Pentru mine, fotografia asta e făcută din tristețe pură. E foarte multă me­lan­co­lie în ea, e întunecarea pe care senti­men­tul de trecere inexorabilă a timpului ți-o aduce, ori de câte ori privești un fragment fericit de trecut din propria ta viață. Ai vrea să fii din nou acolo, măcar și pentru o clipă. Simt o mare nostalgie pentru acea perioadă din viața mea, când copilul nostru era mic și lumea toată părea de abur, când nu știam încă ce va fi și spre ce va duce drumul pe care pășeam a­mân­doi, cu băiatul nostru în brațe. Nu știu ce i-aș spune celui care am fost. Poate i-aș zice: „Hei, nu mai face figura asta ama­ră! Bucură-te că-l mai poți ține pe Ga­briel în brațe. Peste 16 ani va fi cu un cap mai înalt decât tine!”

Foto: Ioan Mihai Cochinescu (1)