101 sportivi reprezintă România la ediția din acest an a Jocurilor Olimpice. Dar nici depășirea „barierei” de 100 de participanți – „important e să participi” e ideea de bază a olimpismului – și nici eventualele medalii – trei, cinci sau opt, câte vor fi – nu pot masca problemele cu care se confruntă sportul românesc la 30 de ani de la Revoluție. La fel ca și fotbalul, sportul românesc a trăit, o vreme, din inerția organizării de dinainte de 1989. Am avut un vârf spre finalul anilor ’90, după care am coborât abrupt, pe tobogan. Comparațiile cu „epoca de aur” – la propriu și la figurat – nu ajută la nimic, dar realitatea e că diferența dintre un regim care și-a făcut un titlu de glorie, din legitimarea prin performanțe de top, la marile competiții sportive și noul regim, pentru care sportul nu se numără nici măcar la nivel declarativ printre priorități, este cât se poate de stridentă. În lipsa unei strategii serioase, olimpismul românesc de azi trăiește prin „nebunia” unor oameni, precum Elisabeta Lipă, Viorel Simion sau Florin Bercean. În vreme ce alte discipline, la care eram ași pe vremuri, precum gimnastica, handbalul sau atletismul, s-au prăbușit total, România continuă să conteze la canotaj, chiar dacă sportivii noștri se antrenează „cot la cot” cu bărcile cu motor ale mai marilor cu care-și împart locurile. La fel, România continuă să conteze la tenis de masă doar cu sportive crescute în țară, în vreme ce naturalizarea de sportive asiatice a devenit, în restul lumii, o modă. Contăm și la judo, unde „salariul” unui sportiv e mai mic decât cel al unei casierițe de supermaket, contăm și la tir, unde una dintre marile noastre speranțe, Laura Ilie, nici nu are cu cine concura în țară, pentru simplul motiv că nu există suficiente sportive, pentru simularea unor condiții de competiție asemănătoare celor de la Jocurile Olimpice! Dincolo de toate aceste probleme de sistem, binecunoscute de altfel, deranjantă e lipsa de implicare și de legitimitate a șefilor sportului, vizibilă, zilele acestea, în cazul abandonurilor pe bandă rulantă de la tenis (unde, după accidentarea Simonei Halep, greu am mai găsit o jucătoare care să ne reprezinte la Tokyo, deși puteam trimite mai multe) sau la fotbal (unde, după ce că ne-am calificat prima dată după 50 de ani, mergem cu o echipă improvizată, după refuzurile marilor cluburi de la noi – CFR Cluj, FCSB și Craiova de a lăsa măcar câte un jucător mai acătări la lot)… În aceste condiții, fără o bază de selecție riguros organizată, fără concursul explicit al sistemului de învățământ, adesea fără condiții de pregătire de nivel internațional, fără o motivare serioasă a antrenorilor și a sportivilor, atingerea pragului de 100 de reprezentanți este o performanță în sine. Iar medaliile, câte vor fi, vor trebui apreciate la adevărata lor valoare: ca excepții născute din ambiția unor sportivi care, la fel ca atâția oameni din țara asta, se încăpățânează să demonstreze că poți face performanță, chiar și în lipsa ajutorului venit din partea statului român.
Romanian