Miracolul nașterii

Cred că aveam 7 ani, când în­tr-o vacanță de vară, pă­rinții m-au trimis la țară, la niște ru­de îndepărtate. A fost fericire cu­rată: na­tura, animalele, aerul în­miresmat al pășunilor în­flo­rite erau, pentru un copil de oraș ca mine, ade­vărate minuni. Într-o zi, l-am rugat pe unchiul meu să mă ia și pe mine în poiana aflată la marginea sa­tului, unde vara păștea cireada de vaci. Pentru ca să se ajungă acolo, se mergea cam cinci­spre­zece minute cu bicicleta, pe un drum șer­puit. „Vreau să văd și eu cum se mulge o vacă ade­vărată”, am zis. Un­chiul m-a luat, și odată cu primele raze de soare, am ajuns pe pășunea încă acoperită de rouă. Era plină de aburi și străluciri. Dar acolo ne aș­tepta o surpriză: una din vaci era culcată pe iarbă și scotea mugete ușoare, dar care te înfiorau. Un­chiul s-a albit la față și mi-a spus pe nerăsuflate că trebuie să se ducă în sat, după veterinar. Vaca făta! Nu pu­tea să mă ia și pe mine. Mi-a spus să stau cuminte și să aștept. Ce-a urmat a fost un adevărat mi­racol. Grăbită să-și adu­că puiul pe lume, vaca a născut acolo, în iarbă, sub ochii mei. Topită de bucu­rie și de emoție, am văzut cum se naște un vițeluș! Pen­tru mul­te persoane, acest lucru poate fi o ba­na­li­tate, dar eu, copil de oraș, nu vă pot de­scrie în cuvinte, ori­cât de alese ar fi ele, ce am simțit în acel moment. Ființa care ieșea din pântecul mamei era atât de plăpândă și mititică, dar toto­dată atât de plină de voință și de tărie, voia nea­părat să trăiască, să iasă, să-și învingă neputința și să se poată ridica pe picioarele ca două fire de ață și care se „rupeau” ori de câte ori încerca să se țină pe ele. Speriat, dar și hotărât, își întin­dea me­reu botul spre mama lui, așteptând încu­rajări și protecție. Nă­rile lucioase și umede îi fremătau în aerul proaspăt al dimineții, adul­mecând cu nesaț miresmele care îl îm­­bătau. Ne­cunoscutul din jurul lui îl speria, dar îl și fer­me­ca totodată. Acolo era noul, viața care în­cepea. Ud încă, aburind ușor în ra­zele calde ale soa­relui, pă­­rea o mică zeitate sălbatică, picată din cer între flori.

Dar picioarele lui subțirele s-au mai frânt încă o dată, și cu un muget stins, vițelul s-a trân­tit lângă ma­ma lui. Părea că adormise, în timp ce vaca îl spăla cu o gingășie infinită. Totul a ținut doar o clipă, fiind­că fragila făptură a în­cercat încă și încă o dată să-și păstreze echi­librul, ridicându-se cu o energie ne­mai­vă­zută. În cele din urmă a reușit! Cu picioarele în­tinse, cu ca­pul înălțat către cer, a scos un muget cât să sperie o furnică, dar era semnul victoriei lui. Doam­ne, cât de mândru era! Apoi, parcă epuizat de o atare izbândă, s-a făcut covrigel lângă cea care îi dăduse viață și au adormit amândoi, ma­mă și pui, cu ca­pe­tele sprijinite unul de altul, fericiți să se aibă, în lumina caldă și sărbă­to­rească a verii.

Când a venit unchiul meu, m-a găsit așezată în iarbă, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraz. Fu­sesem mar­tora unui început de viață, și la vârsta aceea, mi­nunea nașterii mă biruise cu frumu­sețea și taina ei.

DIANA M. – București