ANCHETĂ „FORMULA AS”: Vor dispărea satele de munte din România?

– Întrebare adresată oamenilor pe care i-am întâlnit, cu prilejul reportajului din Băuțar –

Cătălina Boldea

contabil Primăria Băuțar

„Pentru mine, satul ăla nu are cum să moară vreodată’’

(O doamnă cum tot ai vrea să întâlnești prin pri­măriile din țară. Are un zâmbet sincer, nedisi­mulat, care sparge gheața oricărei discuții.)

„Eh, că mai bine decât în birou, aici, nu puteați veni! Păi, eu am copilărit sus în munte, la Pre­ve­ciori. Vara eram mereu acolo, la bunicii mei. Știți cum e? Și acum, dacă închid ochii, văd ca în palmă tot satul. Fiecare copac, fiecare casă, fiecare grădină! Aud tălăngile va­ci­lor, fluierul ciobanilor de dincolo de culme, chiuiturile femeilor care se stri­gau de pe un deal pe altul! În­țe­legeți?! Pentru mine, satul ăla e viu, sa­­tul ăla nu are cum să moară vreo­dată. Acum, dacă stau să mă gândesc că acolo, sus, mai trăiește un singur om, mi se strânge inima. Nu vreau să cred că de toată viața de-acolo, de toată copilăria mea o să se alea­gă praful. Eu din amintirile alea îmi trag pu­te­rea. Am prins lumea aia faină, pentru că în copilăria mea îmi trăiau și bunicii și străbunicii. Am prins lumea aia în care vara, dis de dimineață, tot cerul se um­plea de sunetul pe care îl face piatra peste tăișul coasei. Fâșâitul ăla al coasei în fân, ioi ioi!, și acum mă înfior dacă îl aud! Ziua începea cu mi­rosul lap­telui, laptele ăla aburos și cald, pe care îl mulgeau femeile, înainte să-și ducă vacile la pă­șune. Pe la 11, eu, o fătucă mică, stăteam de fusta fe­meilor cât pregăteau prânzul pentru bărbații de la coasă. La 12, eram toți în fâneață. Bărbații cioc­neau un pahar de țuică înainte, mâncau și se odih­neau o țâră, să nu-i lovească soarele în creștetul capului. Pe la 4, se umplea iar satul de chiote și via­ță. Se întoarceau oamenii de la coasă și se aș­ternea iarăși masa. Uite, și acum, când vă poves­tesc, îmi lasă gura apă. Păi, se punea pe foi de ceapă, brânză fărâmată de oaie, amestecai cu slănină și mâncai cu mămăligă. Iooi, că povestesc și înghit în sec! Seara plecam cu copiii de vârsta mea după vacile care erau pe izlaz și le aduceam acasă. Se muncea mult, să știți, că în orice sat de munte viața e aspră, dar se mun­cea cu bucurie și drag. Așa s-o trăit mulți, mulți ani pe la noi și credeam că așa o să se trăiască me­reu. Dar uite că vin alte vremuri și lumea se schim­bă. Eu atât știu și pot să vă spun: dacă n-o mai fi să fie satul nost’, de la munte, cât oi trăi, el va trăi cu mine, în amintirile mele! No, asta îi!”.

Gigi Stăncioni

36 de ani, lucrător forestier

„Nu poate să stea muntele singur, fără oameni”

(Atât cât am apucat să-l cunosc, Gigi mi s-a părut un bărbat dintr-o bucată: un om puternic, nu doar trupește, ci și sufletește, un om curat, sincer, corect și bun.)

Dacă mă întrebați pe mine, care-s născut aici și știu orice colț de pădure și de munte ca pe Tatăl Nostru, apăi eu o să vă spun că nu piere satul de munte! Și vă spun și de ce: atât timp cât mai sunt oameni cu dragoste pentru locu­rile astea, ceva s-a face și n-o să pia­ră! Uitați și dumneavoastră: Pre­ve­ciorul s-a duce, dar pe Dealu Petri, cum urci, s-or ridicat două cabane noi. Una e a lu frățâne-meu și mă bate și pe mine gândul să-mi fac o căsuță acolo. Sau dacă nu acolo, pe alt deal, pe Strugu, undeva tot îmi fac. Că nu poate să stea muntele ăsta așa singur, fără oameni. Vara trecută am fost cu tătâne-meu până la stâna a mare, a Dăbucenilor. Așa loc fain îi acolo, cu băn­cuță în față și brazi înalți, să tot stai la umbră și să te uiți la munți de jur împrejur: Țarcu, Godeanu, Re­tezat… Simți că ți se umple inima de frumusețe. Ce-i drept, ultima oară, stâna era părăsită și urzica cres­cuse de-a valma, că înghițise stâna aproape de tot. Încă puțin și trecea de acoperiș. Mi s-a rupt ini­ma când am văzut! Așa o jale a fost în mine, că m-am gândit la toți bătrânii ăștia care au săpat în genunchi pământul ca să și-l curețe, și uite azi ce se alege de munca lor! Vă spun drept, eu asta nu concep să se întâmple! Sunt mulți oameni ca mine, ca frati-miu, care vor liniște. Îi teren bun în Pre­veciori, nu-l prinde feriga. N-o mai fost lucrat de 20 de ani și tot nu s-o stricat. Apăi, cine să nu vrea un teren așa de bun?! Că, așa cum îmi pare mie lumea de azi, parcă tot mai mulți oameni vor să se retragă de la zgomotul și murdăria din orașe. Iar părerea mea e să-l cumpărăm noi, oameni care încă știm să creștem animale, să întoarcem brazda și nu fugim de muncă. Că dacă îl cumpără vreun străin pe nimica și trântește acolo un hotel cu piscină, n-am făcut nimic. Ăla s-o putea numi orice, mai puțin sat de munte! Ce să zic, un nepot de-al meu o re­fă­cut casa bătrânească și s-o mutat acolo. E un semn că se poate. Trebuie să se poată! Niciunde în lume nu există sate ca pe la noi”.

Darius Boldea

18 ani, Cornișoru

,,Am sălașele astea în sângele meu. N-aș putea trăi la bloc nici o săptămână’’

(Darius e un băiat cuminte, tăcut și respectuos. Un băiat care are ceva diferit față de băieții de vârsta lui din marile orașe. Și nu pe dinafară, ci pe dinăuntru.)

„Păi, să știți că nu e duminică în care să nu urc cu prietenii mei pe mun­te. Tot în sus ne trage ața. Mai mer­gem noi la oraș, și prin Oțelu, și prin Hațeg, prin Reșița sau Caransebeș, dar dacă mă întrebați acum ce-aș alege, vă spun sincer: satul de munte! Știu că alții de vârsta mea au cu totul alte vise, dar eu mă văd tot aici, în comună la noi, muncind ceva, poate la poliție, poate la primărie, undeva de unde să mă pot întoarce liniștit seara acasă și să nu mă simt printre străini. Dacă aș locui într-un sat de munte?! Clar că aș locui! Cu familia mea, cu soție, cu copil, cu ce-o da Dumnezeu să fie atunci. Dar cu condiția să existe un drum de acces, că astea de azi nu se pot numi drumuri. Dacă nu-i drum, cum să faci tu naveta spre muncă sau să-ți duci co­pilul la școală? Ce pot să vă spun deo­camdată cu siguranță e că eu am să­lașele astea în mine, îs în sângele meu, ca să zic așa. La bloc nu mă văd trăind. N-aș putea sta acolo mai mult de o săptămână. Ba nici atât”.

Adămuț Stăncioni

83 de ani, Cornișoru

,,Or rămas bătrânii cei vechi, dar or rămas în grădini, sub cruci’’

(Cu bătrânul Adămuț mă înțeleg din priviri. Ca să vorbim, e un pic mai greu: trebuie să strig foarte tare, pentru ca el să-mi răspundă foarte încet.)

„Hăi, flăcău!, eu am avut stână mare pe munte, eu și cu muntele suntem una! Când o fost să fac nuntă cu nevasta, am plecat de aici, din Cornișoru, cu alaiul și alămurile după mine, și tot muntele, până sus în Preveciori, l-am urcat numai în cântec. La vale, când or dat muzicanții de puțină țuică, fugea muzica înaintea mirelui! Tot așa, până în Lunca Cernii, în jos, am ținut-o în chiuit și bucurie, ca să-mi iau ne­vas­ta! Asta înseamnă satul de munte: bucurie! Că de muncit, mun­cești oriunde, dar cu bucurie mai puțin. Dacă mă gândesc cum îi azi, o sin­gură casă și un singur om, mă apucă, așa, un fel de jale. Că or ră­mas bă­trânii vechi, dar or rămas în grădini, sub cruci. Fa­miliile tinere or plecat, și numai amintirile, cășile și crucile or rămas pe loc. Ce zic eu e că nu poate să fie sat, când în el trăiesc doar un om și lupii. Ăla nu mai e sat, aia e sihăstrie. Satul e altceva! Satul e ăla pe care l-am prins eu, când eram tânăr! Iar sa­tul ăla a murit”.

Dorica Stăncioni

59 de ani, Cornișoru

,,Un loc frumos n-are cum să moară’’

(Tocmai ne-am întors din Preveciori, iar oa­me­nii de la magazinul din Cornișoru sunt curioși să afle cum ni s-a părut acolo. Intru în vorbă cu Do­rica. Îmi ascultă povestea, o ascult și eu pe a ei.)

„Părerea mea e că nu moare satul de munte. Văd și eu în stânga și-n dreapta și îmi dau seama că mulți vor să-și cumpere teren în locuri ferite, frumoase, cum e Preveciorul nostru. Numai câți timișoreni am văzut că și-au făcut vile pe-aici… E clară treaba! Un loc frumos n-are cum să moară. Dar o să fie altfel, n-o să mai fie satul ăla pe care l-am prins noi. Satul ăla cu oi, cu capre, cu stână, cu vaci, cu cai. Locul ăla cu fânețe cât vezi cu ochii. Că și tata, să știți, o cumpărat un teren în munte de la un om care-o plecat la oraș. Și o făcut rai din locul ăla și așa a prins și familia noastră cheag! Că tata-meu nu s-o născut bogat. Drept îi că erau și vremurile alea în care animalele erau mai de preț ca aurul. Și se câștiga foarte bine din ciobănit. Tata o murit unde i-o plăcut: la stână, cu câinii lui ciobănești lângă el. Ei, cu oameni de ăștia, ca tată-meu, s-o dus o lume. Și cred că nici sat în munte n-o mai fi cum a fost. O să fie turistic, cu ATV-uri, cu jeep-uri, cu copii d-ăștia care beau lapte de la cutie, că ăla de la vacă le miroase urât. Deci, pe o parte, satul de munte n-o să moară, dar oameni ca altă­dată n-o să mai fie în veci”.