Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pr. RĂZVAN VASILE TATU: „Bisericuța asta este România noastră din Africa”

România cea mică din Africa cea mare

Dacă pământul n-ar fi rotund, am putea spune că Africa de Sud e undeva, la capătul lumii. Poate așa și este! De­pin­de din care loc începem măsurătoarea. Dar chiar și acolo, departe, au ajuns să trăiască ro­mâni. Orto­docși, cei mai mulți dintre ei! Și care s-au tot rugat să aibă și ei o biserică unde să se întâlnească cu Dumnezeu cel de-acasă, să fie toți împreună ală­turi de preotul lor. Și-a rânduit Dumnezeu ca asta să se întâmple. Sunt doi ani de când românii din Africa de Sud au o bise­ricuță doar a lor, ortodoxă, și un preot ca pâinea caldă: părintele Răzvan Va­sile Tatu. Despre cum este să te rogi românește printre africani aflați din interviul care urmează.

Singura biserică românească pe teritoriul african

Părintele Răzvan Vasile Tatu

Românii din Africa de Sud doreau de multă vreme să aibă o biserică a lor. Cum au ajuns acolo? În căutare de muncă, la fel ca cei care au ales Euro­pa. Și tot asemenea lor, și-au luat cu ei și credința, doar că multă vreme n-au găsit loc pe care să-și constru­iască lă­cașul de închinăciune. Până în 2008, slujbele au fost oficiate în spații private. Cu mari eforturi, s-a reușit apoi con­cesionarea unui teren. Dar până la finali­zarea bisericii, dru­mul avea să fie lung și ane­voios, iar oa­menii aveau nevoie de slujbe și de preot. La început, părintele Tatu a slujit în capela unui azil de bătrâni și în cea a unui hotel din Jo­hannesburg, apoi la para­clisul Mitropoliei grecești din Africa de Sud.

„Biserica noastră e singura biserică românească de pe con­ti­­nentul african. La ridicarea ei, ne-am luptat mult pentru apro­bări, am avut tot felul de opre­liști și piedici. N-am fi reușit niciodată s-o ridicăm, dacă Dum­nezeu n-ar fi rânduit să ne scoată în cale oa­meni credin­cioși, la fiecare pas. Îmi fac o datorie de onoare să le spun numele. Cel mai să­ritor a fost epi­tropul de aici, care este și mem­bru fondator, Ioan Marcel Bian, cu fami­lia sa din Sibiu. El era deja de mult timp în Africa, iar implicarea domniei-sale ne-a fost de mare ajutor. Financiar, cel care ne-a ajutat să ridi­căm biserica este un om de afaceri din Bu­curești, Ioan Cuemjiev. Iar când am depus do­sarul pentru concesionarea terenului pe care urma să fie ridicată biserica, ne-a ajutat mult o doamnă de etnie evreiască, care lucra la primă­rie, Dumnezeu s-o odih­neas­că! Apoi, în timpul construcției propriu-zise, ne-a ajutat cu proiec­tul turlei un inginer faimos aici, Lionel Flis. Există și excepții dintr-acestea, extraordinare, de ajutor venit din partea unor oameni de alte religii, dar cu frică de Dumnezeu, care ne-au unit mult”, spune părintele Tatu.

Bisericuța a fost gata în 2019, când a fost sfin­țită și a primit hramul „Sfântul Apostol An­drei”.

– S-au bucurat românii ortodocși din Africa de Sud după ce s-a construit biserica?

– Construcția acestei biserici este cel mai im­portant eveniment pentru viața lor spirituală. Prac­tic, bisericuța aceasta este România noastră din Africa. Mulți dintre cei de-aici au deja o altă men­talitate, s-au secularizat, au mai uitat de tradiții, s-au amestecat cu alte culturi, cu alte nații. Am observat, însă, că nu și-au pierdut cu totul senti­mentul religios, și asta e bine în primul rând pentru ei. Sufletul le-a rămas ortodox.

– Cum țineți legătura cu ei? Cum le sfințiți casele de sărbători? Sunt împrăș­tiați pe întreg continentul…

– N-am reușit până acum să ajung la toți, să-i cunosc pe toți, doar la cei care m-au chemat. Cu enoriașii comunic mai mult prin mesaje sau tele­fon. De două ori am reușit să ajung în Namibia, unde am oficiat Sfânta Liturghie într-un hotel, sea­ra. Am cunoscut acolo șase români. Nu au biserică, nu au preot. Veniseră de mult, cu serviciul, și n-au mai plecat.

Misiunea de la capătul lumii

Cu IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale, la sfințirea bisericii

Absolvent al Colegiului de Artă „Car­men Sylva” din Ploiești, părintele Tatu a avut din adolescență încli­nații spre domenii ale cunoaș­terii asiatice, cum ar fi filologia orien­tală, respectiv limbile japoneză și chineză. A ales să studieze teo­logia la Oradea, fără a-și propune să și urmeze, ulterior, calea preo­ției. Dumne­zeu lucrează, însă, prin oa­meni, hotărându-ne uneori des­tinul într-un mod tainic. Influențat de părintele profesor Dumitru Abru­dan, deca­nul Facultății de Teo­­logie din Oradea, părintele Răz­van Tatu a ales, încă din anul doi de studiu, specializarea „Reli­gie-Limba en­gle­ză”. Acesta a fost doar primul pas, neștiut, spre ceea ce avea să urmeze. Repartizat la Ploiești după șase ani, ca profesor de religie la Colegiul Na­țional „Al. I. Cuza”, soția l-a convins pe părin­tele Tatu să candideze pentru preoție. A obținut o parohie lângă Ploiești. „În timpul stagiului de practică preo­țească pe care l-am făcut la Mânăstirea Antim din Bucu­rești, la sărbătoarea hramului, l-am cu­noscut pe Prea Fericitul Părinte Daniel, Pa­triar­hul Bise­ricii Ortodoxe Române. Cred că aflase, cumva, că mă interesam de parohii va­can­te din străină­tate, că mi-a și propus, foarte curând, să plec în Africa de Sud. Am fost întâi într-o vizită de recunoaștere, în februarie 2009. Am stat o lună și, fără nicio ezitare, am con­siderat că merită să accept misiunea aceasta”.

– De unde dorința și curajul acesta de a pleca departe de țară?

– Mi-am dorit întotdeauna să explorez și alte sfere spirituale. Nu m-am gândit în mod special la Africa, dar așa a rânduit Dumnezeu să se în­tâmple. Am luat-o ca pe o provocare, și chiar a fost una foarte mare.

– Ați fost sprijinit și de familie în decizia dumneavoastră?

– Doamna mea preoteasă a lu­crat, și ea, ca profesoară de religie, la Ploiești. Luptam amân­doi pe același front. De când am venit aici, a lucrat la o grădiniță, o perioadă, apoi s-a ivit oca­zia de a lucra la un cămin de bătrâni. Și acesta, ca și școala, sunt patronate de „Mitropolia Grea­că a Johannesbur­gului și Pretoriei”, care ne-a ajutat și când am ajuns aici, în 2009. Atunci au inter­venit ca școala la care mergea copilul nostru să accepte o reducere a taxelor școlare, pentru că altfel n-aveam cum să rămânem aici. Taxele șco­lare sunt teribil de mari, apro­ximativ 10.000 de dolari pe an pentru un singur copil. Nu e ușor departe. Ne e dor de țară. Aici, viața e di­ferită, nu poți să te miști cum o faci în România.

– De ce?

– Africa de Sud e cunoscută ca o țară cu probleme în privința securității persoanei. Noroc că se vorbește peste tot limba engleză, deși în țară sunt unsprezece limbi ofi­ciale. La biserică și acasă vorbim doar în lim­ba ro­mână. Dacă se-ntâmplă ca la slujbă să fie pre­zenți și credincioși vorbitori de alte limbi, spunem câteva rugăciuni și în limba engleză, ca să nu se simtă stânjeniți.

„Pe măsură ce înaintează în vârstă, românilor de aici li se acutizează dorul de România”

– Părinte, ce i-a dus așa de­par­te de țară pe românii din Africa?

Cu doamna preoteasă și IPS Damaskinos, Mitropolit al Johannesburgului și Pretoriei

– Pe cei mai mulți, dorința de o viață mai bună. Sunt, însă, unii care au venit cu contracte tempo­rare de muncă și apoi au plecat înapoi în Ro­mânia sau în alte țări. Acum, nu mai sunt atât de mulți români aici, proba­bil sub 2000 de persoane pe întreg conti­nentul.

– Care sunt sentimentele pe care vi le îm­păr­tășesc, au găsit ceea ce-și doreau, se simt îm­pliniți?

– Unii, da, deși sunt triști că sunt departe de țară, dar sunt și români care nici nu mai vor să audă de România, o viziune pe care eu o consi­der nefericită. Sunt mulți care abia dacă țin legă­tura cu mine, ca preot, sau cu alte familii româ-nești, s-au înstrăinat de tot. Pe măsură ce înain­tează în vârstă, românilor de aici li se acutizează dorul de România, de rădăcini, asta am observat.

– Dar dumneavoastră v-a fost vreodată atât de greu, încât să vă gândiți să renunțați, să vă întoarceți acasă?

– Am avut și eu momente de slăbiciune, în care mi-au trecut tot felul de idei prin cap, dar dacă am ajuns până aici, am zis că la mijloc e mâna lui Dumnezeu, că are El un plan pentru noi.

– Aveți doi copii. Știu ceva despre Româ­nia?

Slujire arhierească sub soarele Africii

– Copiii iubesc România foar­te mult. De câte ori am fost acasă le-a plăcut enorm și abia așteaptă să ajun­gă iar, să-și vadă bunicii. Băia­tul avea trei ani când am ve­nit în Africa, și n-a avut nicio pro­blemă cu adaptarea, iar fetița s-a născut aici, a crescut în stilul de aici, vorbește mai mult în lim­ba engleză decât românește.

– Dincolo de preoție, ați reu­șit să aflați răspunsuri și la preo­cupările dvs. din anii de stu­den­ție, religiile altor popoare? V-ați împlinit intelectual?

– Africa adevărată nu e în Africa de Sud, ci, se pare, undeva în centru, în Congo, Kenya… Aici e totul foarte europenizat, pentru că, de când au venit colonizatorii, au pus foarte bine la punct infra­struc­tura, iar sistemul de învăță­mânt și cel ban­car au urmat tiparul britanic, în general. De la o vreme, însă, e mai greu, pentru că au devenit ob­sedați de ideea de colonizare a tuturor dome­niilor de stu­diu, inclusiv în univer­sități. Este ceea ce mi s-a întâmplat chiar mie. Timp de doi ani, am fost asociat post-doctoral la „University of South Africa”, din Pretoria, la Departamentul de studii religioase și limba arabă. Dar când am aplicat pentru un post permanent de lector uni­versitar, mi s-a spus din start că au prioritate cei de cu­loare. Sunt multe familii de români, de greci, olandezi sau englezi, care s-au speriat de o astfel de perspectivă și au ales să plece de aici.

„Tristețea este că suntem departe de casă, de toți cei dragi”

Ioan Marcel Bian (ultimul din dreapta), epitrop și membru fondator al parohiei, la punerea pietrei de temelie a bisericii

– Ce credeți că-i diferențiază pe români de cei de alte nații, pe ortodocși pe cei de alte re­ligii?

– În general, oamenii credincioși au o bucurie aparte, sunt mai ocoliți de depresii și tristeți. Sigur, cu aceleași probleme ne confruntăm toți, am văzut, de exemplu, că depresia, atât de pre­zentă în lumea de azi, e o problemă și pentru cei de aici. Nu însă și pentru români. Noi suntem altfel, mai tari, avem un alt spirit. So­cietatea sud-africană pare să fie mult mai slabă moral, poa­te sunt și niște ten­dințe venite pe filiera americană. Cum dau de o pro­blemă, gata depresia! Hai să mer­gem la psiholog! Noi, românii, avem prieteni și duhovnici, care ne sunt alături necondiționat.

– Părinte Răzvan, care vă sunt bu­curiile și tristețile, ca preot și ca român, departe de casă?

– Bucuria mea cea mai mare este că suntem sănătoși, că ne-a ajutat Dumne­zeu să fim împreună cu fa­milia. Bucurie îmi aduc și momen­tele speciale din viața cre­din­cioșilor de aici. Spre exem­plu, în aprilie am oficiat cu­nunia unui medic român cu o doam­nă de culoare din Afri­ca de Sud, pe care, cu această ocazie, am și bote­zat-o în ortodoxie. A fost un moment fantastic! Sunt feri­cit și că am dus numele Plo­ieștiului și al României în Africa. Slu­jind lui Dumne­zeu, slujim oa­menilor, și slu­jind oame­nilor, slujim lui Dumnezeu. Trebuie să du­cem cuvântul lui Dumnezeu și dragostea peste tot, că vedeți ce se în­tâmplă în lumea asta! Tris­tețea cea mai mare e că sun­tem departe de casă, de toți cei dragi. Dar dăm slavă Domnului pentru toate că ne-a ajutat, că suntem în viață. Citeam într-o carte despre un rabin american, care-și saluta enoriașii spunând: „Sunteți în viață!”, iar ei îi răs­pundeau: „Da, sun­tem în viață!”. Pentru noi, românii, a fi în viață în­seamnă mult mai mult decât a fi viu. Iisus Hris­tos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!”. Așa că, a fi în viață înseamnă a avea în tine sămânța credinței, căci de acolo izvorăște totul. Acesta e cel mai mare adevăr și cel mai mare dar. Chiar și aici, la capătul lumii, cum spuneți dum­neavoastră.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian