Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Adina Rosetti: „Cred în adevărul poveștilor”

– Și-a dorit să fie jurnalist, dar maternitatea a făcut-o să desco­pere magia scrisului, care astăzi îi ordonează întreaga viață. Adina Rosetti, fetița care în copilărie visa cu ochii deschiși polonice și castele, e astăzi una dintre cele mai cunoscute și apreciate scriitoa­re pentru copii și adolescenți. O zână bună, care știe să facă far­me­ce din vorbe, care în viața de zi cu zi e mama Clarei și a lui Anton, personaje principale în multe din cărțile ei –

Prințesa, castelul și ursul cu sabie

– Când te-ai întâlnit prima oară cu lumea po­veștilor, Adina?

– Sunt un copil care a crescut înconjurat de povești. Și mama, și bunica îmi citeau foarte mult și-mi alimentau din plin fanteziile, într-atât încât la un moment dat ajunsesem să mă rătăcesc prin ele. Cu ajutorul lor, construisem seară de seară la cul­care o poveste care nu exista în cărți, în care eu eram personajul principal, o prințesă care făcea toate năzdrăvăniile posibile. Problema a apărut când am început să iau în serios această ficțiune și, la groapa cu nisip, le-am spus copiilor că eu nu sunt deloc o fetiță normală, că am niște puteri speciale, că am un urs magic cu sabie și locuiesc într-un castel. Ei, bineînțeles, au început să râdă de mine. Iar eu, în lacrimi și cu bărbia tremurând, le-am strigat: „O să vedeți voi!”

– Și uite că, peste ani, ți-ai construit în felul tău castelul…

– Așa e. Dar până acolo a fost cale lungă. Și a trebuit să mă confrunt cu realitatea dură din jur. După un mic consiliu de familie, în care s-a constatat că s-a ajuns prea departe, bunica m-a luat de mână și m-a dus la un doctor, probabil un soi de psiholog, care a început să mă întrebe care e treaba cu prințesa dețină­toare de urs. Norocul meu e că am avut brusc un moment de luciditate și am ne­gat tot. I-am spus că nu am decât un urs de jucărie, că sunt o fetiță normală, care merge la grădiniță. Doctorul s-a ridicat sa­tisfăcut și a zis: „Doamnă, copilul nu are nimic.” Iar eu am înțeles că lucrurile astea pe care uneori le simt atât de intens ar fi mai bine să ră­mână deocamdată doar pentru mine.

– Până când ai descoperit că în literatură e voie să fii orice…

– Sunt convinsă că, de fapt, am început prima oară să scriu în cap, în lungile după-amieze de la grădiniță, când trebuia să dormim. Eu nu puteam să dorm, dar, fiind obligată să stau cu ochii închiși ore în șir, mintea mea a început să fabrice povești și scenarii, să vadă întâmplări și culori. Îmi inventam propriile ficțiuni și trăiam o stare de totală libertate, după care tânjesc și acum. Cred că acolo își află rădăcinile nevoia mea de scris.

„Am fost un copil foarte iubit”

– Avem nevoie de povești, Adina?

Cu copiii ei, Clara și Anton

– Avem foarte mare nevoie de povești. Mai ales scriitorii sunt, prin natura lor, niște oa­meni profund nemulțumiți de realitate, ușor bovarici, care tânjesc mereu după altceva, incapabili să fie pe deplin prezenți acolo unde sunt. Dar e și în noi toți o nevoie uriașă de a ieși din noi înșine, de a evada din când în când din realitatea asta copleșitoare, repetitivă, sufocantă. Ficțiunea știe să deschidă porți și să te poarte foarte departe. Cred că avem nevoie de povești și pentru că ele sunt ordonatoare și dătătoare de sens, ele reușesc să ne traducă și să interiorizeze propriile întâmplări, alunecarea asta spre alte realități ne ajută să ne înțelegem și să ne cunoaștem mai bine.

– Hai să ne întoarcem puțin la anii copilăriei, pe care i-ai revizitat mai târziu și în volumul de proză scurtă „De zece ori pe buze”. Unde i-ai pe­trecut?

– Până la șase ani, am locuit la bunicii materni de la Brăila, într-o casă vagon, care acum are peste 100 de ani, cu o curte fabuloasă, în care se întindeau mese până târziu, în serile de vară, mese la care poveștile se împleteau cu gusturi și cu mirosuri, fiindcă bunica gătea nemaipomenit. Am fost un copil foarte iubit de bunici, am crescut cu modelul lor de familie, de cuplu absolut, ca în romanele lui Marquez, doi oameni care s-au iubit fără poticneli, de la început până la sfârșit, model pe care eu, una, n-am reușit să-l replic mai târziu. Își făcuseră o adevărată legendă din întâlnirea lor, despre cum s-au cunoscut ei pe faleza Dunării, poveste pe care o re­petau la toate sărbătorile, dar de care nu ne plic­ti­seam niciodată. El începea, ea continua, ea se supăra puțin, el îi mai făcea puțin curte, era un ping-pong drăgăstos și adorabil între ei, era modul lor de a-și ține dragostea vie și la 70 de ani. Mai merg uneori la Brăila, dar fără bunici nu mai găsesc acolo decât o melancolie grea, farmecul desuet al unui oraș în ruină.

– Azi, ești una dintre cele mai cunoscute scriitoare pentru copii. Și totuși, debutul nu și-a tras sevele din acea atmosferă magică a Brăilei, ci dintr-una mult mai… corporatistă.

– Primul meu roman, „Deadline”, e o încercare de tinerețe, o încercare de a cuprinde cât mai multe lu­cruri într-o singură carte, tot ce mă interesa, tot ce mă marcase la vârsta aia. A fost și un pariu cu mine, fiindcă nu credeam că pot să duc la bun sfâr­șit o întreprindere așa de complicată și mâncătoare de timp, cum e scrierea unei cărți. Lucrând ca jur­na­list, am pornit de la două povești reale, despre ca­re am și scris la vremea respectivă: cazul tinerei care a murit de epuizare, după prea multă muncă în­tr-o multinațională și, la polul opus, cazul artis­tu­­lui Ion Bârlădeanu, care a refuzat să se înroleze în sistem, care a trăit toată viața la marginea socie­tății, în ghena unui bloc, de unde recupera reviste și făcea colaje, care între timp au ajuns celebre. În­tr-o noapte, am visat-o pe această fată zburând în jurul turlei bisericii de lângă blocul în care locuiesc. Devenisem mamă de puțin timp și maternitatea m-a reconectat la ceva foarte profund. În plus, aveam în sfârșit timp pentru mine. Toate astea au declanșat ceva înăuntru și am început să scriu acest roman.

„Încă mai am uneori senzația că plutesc ca un copil printre oameni mari și ocupați”

– La literatura pentru copii cum ai ajuns?

– Dacă am ales pentru o vreme să mă dedic poveștilor pentru copii, e pentru că mamele au mai puțin timp, iar poveștile se scriu mai repede. Scrisul pentru copii a venit pentru că am de­venit, datorită copiilor mei, mult mai sensibilă la acest univers, dar și pentru că îmi doream inconștient să regăsesc, să recuperez ceva din propria mea co­pilărie. Partea bună e că poveștile pen­tru ei nu necesită acel consum emo­țional pe care îl cere un roman pentru oa­meni mari. Nu te lupți cu demonii, nu scor­mo­nești propriile abisuri, nu dai cu tine de pământ și nu plângi scriind, ci accesezi o zonă foarte fru­moa­să și luminoasă. Când scriu pentru copii, mă distrez foarte mult, râd și mă amuz teribil, rămân mereu cu o stare de bine, chiar dacă nici în literatura pentru copii nu e totul roz.

– Și ce ai regăsit scriind pentru copii?

– Am redescoperit bucuria pe care o pierdusem undeva, pe parcurs, pe drumul dinspre adolescență spre viața de adult. Bucuria asta, îngropată în multe angoase, griji de om mare și în multă uitare, a re­ieșit la iveală brusc, odată cu apariția copiilor mei și cu scrisul pentru ei. Dintr-o dată, parcă toate curiozitățile amorțite se trezeau la viață și redes­copeream capacitatea de a mă bucura de lucruri de care uitasem să mă bucur. În copilărie, puteam să fiu foarte fericită singură, nu-mi trebuia nimic. Du­pă-amiezele de vară, când stăteam singură în curtea bunicilor, erau absolut magice, mi-a rămas memoria acelei stări în care pur și simplu existam, fără să-mi doresc să fiu în altă parte, în care rămâneam scufundată total în clipa prezentă, care părea încre­menită. Și mai era și starea de joc, în timpul căreia parcă dispărea totul în jur. Cred profund că jocurile noastre erau tot o formă de ficțiune, rescriam reali­tatea altfel, în felul nostru, eram noi, dar eram totuși alții, ne pierdeam în joacă și ieșeam din timp. Sunt rare momentele în care reușești să te decuplezi în felul ăsta. Cei mai mulți adulți ies rar din propriul lor cap, se zbat să facă față pe atât de multe fronturi, încât mintea lor ajunge să se rotească încontinuu, exact ca o mașină de spălat. Ei, și așa, revizitân­du-mi și propria copilărie, mi-am dat seama că mă simt foarte bine în lumea ei. Că, de fapt, m-am simțit mereu un pic stingheră în viața de om mare, un pic nelalocul meu și neadaptată, față de ceilalți adulți din jurul meu, care păreau mereu în control. Și acum mai am uneori senzația că plutesc ca un copil printre oameni mari și ocupați.

– Copiii tăi ți-au citit cărțile?

– Aproape toate poveștile mele s-au născut în casă și au fost testate seara, la culcare. Clara și Anton sunt personaje în câteva dintre cărțile mele. Cul­mea este că ei nu-mi mai citesc cărțile după ce apar, pentru că le cunosc încă din procesul de scri­ere, știu diverse variante și, de multe ori, participă cu idei sau sugestii, nu doar în ceea ce privește po­veștile, ci și în ceea ce privește strategiile de promo­vare. Cărțile ca obiect îi interesează mai mult pen­tru a descoperi ilustrațiile și pentru că e amuzant să fii personaj într-o carte pe care o citesc colegii de clasă. Cărțile mele au crescut și ele o dată cu vârsta copiilor mei. Am început cu o carte pentru copii de 3-4 ani, iar acum lucrez la o trilogie pentru adoles­cenți. Sper să mă pot întoarce curând și la literatura pentru adulți, pe care n-am abandonat-o de tot.

„Cronicile Domnișoarei Poimâine”

– Deci ne putem aștepta la un roman?

– Mi-e teamă să creez așteptări, chiar și față de mine însămi, de aceea mă feresc să povestesc despre ce se află în lucru la mine-n laptop și în caiet (da, încă mai scriu de mână, mai ales începuturile se schițează mai bine cu pixul pe hârtie!). Cu siguranță că anul ăsta, vrând-nevrând, am de terminat un roman: volumul de final al trilo­giei pentru adolescenți „Cronicile Domnișoarei Poimâi­ne”. Și, de câțiva ani, tot încerc să constru­iesc o nouă carte pentru oameni mari, mă împot­molesc destul de des, scrisul merge greoi și fragmentat, dar nici nu pot să mă las. M-am întrebat și eu de multe ori dacă viața mea n-ar fi mai simplă și mai ușoară fără să mă tot încăpă­țânez cu scrisul ăsta… Cumva, însă, nu mă simt întreagă dacă nu scriu, parcă am trăit degeaba niște stări, niște experiențe, niște traume, dacă nu le torn, nu le distilez apoi în scris. În literatură mă interesează în primul rând emoțiile, felul în care reușesc să ne lumineze sau să ne întu­nece viața. Mă fascinează și tema coinciden­țelor, a magiei întâmplărilor a căror înlănțuire pare a fi mai presus de noi și de alegerile noastre conștiente. Îmi place să explorez efectele lipsei de comunicare dintre oa­meni, prăpastia de netrecut care se cască atunci când se termină iubirea, deciziile dificile, dureroase, care te rup în două.

– Ce calități ar trebui să aibă un scriitor pentru copii, Adina?

– Eu cred că trebuie să aibă foarte mult umor, că imaginație avem cu toții. Trebuie să aibă o anumită în­țelegere, să nu fi pierdut contactul cu copilul in­terior, să nu fi pierdut contactul cu copilăria, să în­țeleagă felul în care văd copiii lumea. Și, mai ales, să nu încerce să scrie pentru părinți. Niciodată nu mi-au plăcut cărțile alea în care simți că autorul se ia de mână cu părintele și profită de poveste ca să-l dădă­ceas­că pe copil, să-i facă educație. Nu-mi plac cărțile care vor să dea lecții. Eu cred în adevărul poveștilor, copiii sunt capabili și singuri să de­cripteze o morală, fără să le-o scoa­tem noi în față.

– Ți-e dor de vremea în care făceai jurnalism?

– Nu, nu mi-e dor de jurna­lism, pentru că, după perioada de început, de colaborator la „Dile­ma Veche”, am avut și niște ani de presă glossy, care m-au erodat și în care am simțit că ce fac nu mai e jurnalism. Deve­nise din pasiune un simplu job, care mai mult mă obosea. E o meserie care mi-a plăcut mult însă, jurnalis­mul a fost prima mea întâlnire cu scrisul și mi-a dat foarte mult. Acum trăiesc practic din scrisul meu. Am creat un întreg ecosis­tem în jurul scrisului pentru copii. Scriu pentru copii, organi­zez ateliere cu copii și mă ocup și de Asociația „De Basm”, al cărei membru fondator sunt, care face proiecte culturale și educa­țio­nale pentru copii. Dar mi se pare și acum puțin ciudat să mă prezint scri­itoare, mai ales în relația cu institu­țiile statului. Îmi amintesc cu umor că prima recu­noaștere neoficială, primul moment în care am sim­țit că nu mai sunt jurnalist a fost când manichiurista mea m-a trecut în telefonul ei „Adina – scriitoare”. În timp ce eu, desigur, o trecusem „Olga – mani pedi”, ca între profesioniști. (râde)

„Nu pot să scriu cu copiii mei în casă”

– Mamă, scriitoare, parteneră, antreprenoare – cum împaci toate rolurile astea în viața ta?

– Foarte greu, ca toți adulții care încearcă să facă mai mult de două lucruri în viață. Deja faptul de a crește copii este un job în sine, la fel dacă vrei să fii scriitor, îți trebuie o dedicare totală. Dacă vrei să faci ca mine, să jonglezi cu cel puțin trei mingi, vei avea mereu sentimentul că ceva pe undeva îți scapă, că o parte a vieții tale rămâne mereu în um­bră, că nu poți să dai pe cât ai vrea în nicio parte. Îmi amintesc că, pe vremea când eram jurnalist și făceam multe interviuri cu regizoare, actrițe, scrii­toare, le întrebam invariabil cum împacă mater­nitatea cu vocația artistică. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să întreb asta un actor sau un regizor cu copii, atât de evident era, în conștiința colectivă, faptul că greul cade mereu pe umerii mamei. Se­cretul stă într-o bună organizare a timpului și în ceva ajutor din afară. Altfel nu o scoți la capăt, iar costurile emoționale sunt mari. În concluzie, nu e ușor să fii scriitoare cu copii. Iar când îți iese, rămâi oricum cu un sentiment de vinovăție.

– De ce spui asta?

– Pentru că eu nu pot să scriu cu copiii mei în casă. În mod paradoxal, deși cărțile sunt despre ei și pentru ei. Ca să pot scrie, am nevoie să-mi creez un spațiu în care să las toate grijile deoparte. Or, ei vin spre mine oricum, pentru orice nimicuri. Nu poți să închizi ușa propriului tău copil și să-i spui: „Nu acum, că mama scrie.” Dar „Liniș­te, tata lu­crea­ză!” s-a mai văzut! (râde) Toc­mai de aia, ca să-mi pot duce cărțile la bun sfârșit, trebuie să fug din București. Am noro­cul că vara pot să mă retrag la Provița, într-o casă de familie, când copiii mei sunt în tabere sau sunt cu tatăl lor. La Provița se întâmplă ceva de-a dreptul magic. Nu am nevoie decât de o zi, și toate gândurile negre, angoasele, listele cu treburi de făcut se spulberă, pur și simplu. Acolo pot să scriu și câte opt ore pe zi. Poate că, dacă n-aș avea alte obligații și aș avea tot timpul din lume, n-aș putea ține același ritm. Dar, așa, am atâta foame de scris în mine, că se revarsă.

– Îți rezervi, prin urmare, adevărate vacanțe de scris?

– Da, iar partea frumoasă, atunci când scrii pentru copii, e că treaba scriitorului nu se termină când a pus punct poveștii. Ea conti­nuă încă mult după și durează uneori și mai mult, pentru că trebuie să găsești un ilustrator, un altcineva talentat care duce povestea și mai departe. Iar după ce cartea iese din tipar, încep lansările și întâlnirile cu copiii, un public foarte cald și foarte sincer de la care te încarci foarte mult. Ei îți spun cel mai direct ce le-a plăcut și ce nu le-a plăcut și-ți dau idei, pentru că sunt cei mai sinceri observatori.

– O să închei cu o întrebare mai ino­centă. Când te-ai simțit ultima oară copil?

Copiii mamei, dar și personaje de cărți

– Ultima oară când m-am simțit copil – de fapt cea mai recentă, căci sper să nu fie și ultima! – a fost la o întâlnire cu copiii la bi­blio­tecă. Eram împreună cu poeta Car­men Tiderle și citeam împreună cu copiii dintr-o carte. Ca să le exemplificăm ceva din ce citeam, ne-am băgat amândouă mâna în nas, după care am în­ceput să râdem în hohote. Scotocind apoi prin rafturile cu cărți vechi din bibliotecă, am regăsit o carte foarte dragă din copilăria mea, de care uitasem complet: „Albinița sau Fetița care zbura deasupra orașului” de Silvia Chițimia. Am deschis-o și parcă am auzit din nou glasul mamei citindu-mi din ea. A fost ca o întoarcere în timp, într-un timp în care am fost fericită, într-un fel unic și irepetabil.

Foto: ANDREEA GOIA, CORNEL BRAD

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian