Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pr. EMILIAN TELCEAN (starețul Mânăstirii Toplița – Harghita): „Când nu mai pot, stau în genunchi și privesc o floare”

Părintele Emilian Telcean – stareț peste o gură de rai

Peste părintele stareț Emilian Telcean au trecut 74 de primăveri, din care 51, de când e monah. Păstorește o mânăstire fru­moasă ca un pahar de cleștar. Rar mi-a fost dat să văd o așezare de călugări în care fiecare piatră, cerdac sau floare să fie la locul lor, așezate cu o dragoste de frumusețe vecină sfințeniei. Pelerin prin arșița verii, cine merge la Mânăstirea Toplița va găsi un colț de țară așa cum a fost odinioară, un loc în care piatra și lemnul se înfrățesc cu verdele pă­durilor din jur și caută, libere, spre cer. Mie, locuitor al betoanelor, asta îmi aduce aminte, întotdeauna, de o gură de rai. Iar părintele Emilian a fost hărăzit acestui rai din fragedă pruncie. Când l-am întâlnit, mi-a spus: „Când nu mai pot, mă duc şi stau ȋn genunchi şi privesc o floare. Chiar dacă sunt obosit, mă scol de acolo odih­nit!” Am știut atunci cum răsărise pe lume gura de rai de la Toplița. Bunul părinte o sădise întâi în sufletul său, plin de lumina lui Dumnezeu.

„Doamne, ajută-mă să ajung călugăr!”

Treizeci și cinci de kilometri dus, trei­zeci și cinci de kilometri întors. Doar pe jos. Îmi e greu să îmi închipui băiețelul de doar șapte ani mărunțind fiecare palmă de drum, doar ca să ajungă, de mână cu ma­ma, la mânăstire. „Satul meu, Telciu, este în Bistrița Năsăud, dar cea mai apropiată mânăstire este Moisei, din Maramureș. Acolo mergeau toți sătenii în pelerinaj, întotdeauna pe jos. Așa am mers și eu și mi-a plăcut foarte mult. Acolo și atunci, la doar șapte-opt ani, mi-am găsit chemarea pentru mânăstire. Îmi doream să fiu și eu ca părinții de la Moisei. Am prins dra­goste de slujbe și de mânăstire, ș-apăi în toate rugăciunile mele mă rugam numa așa: «Doamne, ajută-mă să ajung călu­găr! Doamne, ajută-mă să ajung călu­găr!»”. Și Dumnezeu l-a ajutat, dar pe un drum cu încercări. La terminarea a opt clase a dat examen la seminar. Și a picat, primul sub linie. „Aveam doar șaisprezece ani, eram fiu de țărani, părinții mei erau săraci. Mi-a fost atât de rușine că am picat la examen, că nu m-am mai putut întoarce în sat. Am plecat și m-am angajat într-o fabrică la Susenii Bârgăului. Dar de biserică nu m-am îndepărtat și în inimă aveam tot același gând – să ajung călugăr”. Dor aprig, dar greu de împlinit, pentru că țara trecea prin anii grei ai dictaturii comuniste. Cu puțin timp în urmă, călu­gării fuseseră izgoniți din mânăstiri, printr-un decret faimos. Era greu să rămâi monah, iar să intri ca novice, părea imposibil. Dar, în sufletul copilului de țăran nu era loc de altceva.

„Eu cred că a fost o chemare a lui Dumnezeu să ajung călugăr la Toplița”

Biserica de lemn a mânăstirii adusă de patriarhul Miron Cristea

Pe stareț îl chema Mihail. Era în vârstă, trecut prin prigoane, oțelit în încercări, tot ce își putea dori Emilian de la un duhovnic! „Un om luminos, mereu senin la față, primitor, cu foarte multă răbdare”. S-au întâlnit într-un sat. Întrevederea le-o mijlocise un credincios, pe care îl pomenește și astăzi la fiece liturghie. Un credincios care știa că își dorește călugăria tânărul abia ieșit din copi­lărie, și mai știa că părintele Mihail Goia, starețul de la Mânăstirea Toplița, i-ar putea împlini visul. Și așa a fost. Pe 21 noiembrie, în anul 1970, pășea pentru prima oară pe porțile mânăstirii. Și după doar câteva luni, rămânea aici pentru totdeauna. Știa, prin glasul tainic al inimii, că ajunsese, în sfârșit, acasă. Și când părintele Emilian spune „acasă”, văd în ochii săi albaștri tot dorul și dragul unui om care și-a mutat un petec de pământ, cu pădurile, munții și biserica lui, în inimă. „Eu cred că a fost o chemare a lui Dumnezeu să ajung călu­găr la Toplița. Pe mine mă cheamă locul acesta mereu. Dacă sunt în altă parte, gândul meu e tot timpul aici. Nu mă simt bine nicăieri, nici măcar la Ierusalim, unde aș fi putut să rămân, și nici în alte locuri din țară. Pe fiecare ne cheamă Domnul, într-un fel sau altul, nu doar la călugărie. Când suntem copii mici ne trimite Mântuitorul un dor în inimă – unii vrem să fim doctori, alții ingineri. Și chiar dacă ajungem să facem cu totul altceva în viață, tot timpul ne vom simți chemați de dorul dintâi. De aceea e foarte important când auzi glasul Domnului să te duci acolo unde El te cheamă. Asta le spun mereu și uce­nicilor mei – «Urmați glasul Domnu­lui!». E foarte important în viață. Iar la mine chemarea a fost să vin călugăr aici, la Toplița”.

Părintele Emilian Telcean a cutreierat toată fața pământului. A ajuns chiar și în Aus­tralia. Oriunde l-a trimis biserica, s-a dus să facă misiune. Însă nicăieri nu a putut să rămână mai mult de doi ani. Pentru el, România e grădina Maicii Domnului, iar Mânăstirea Toplița e chiar în inima acestui rai. „Știți că se spune în popor că, la înte­meierea lumii, Dumnezeu a dat fiecărui neam câte o țară. Însă noi, românii, nu ne-am înghesuit. Se zice că am stat mai deo­parte, așa că, la sfârșit, când ne-a văzut Sfântul Petru, i-a spus Domnului că pe noi ne-a uitat. Iar Dumnezeu i-a răspuns: «Da­că tot au rămas fără țară, hai să le-o dăm pe cea pe care am oprit-o pentru Noi!». Așa am ajuns noi, românii, să locuim în țara lui Dumnezeu, cea mai frumoasă și mai iubită de El! Eu am străbătut tot pământul, dar o țară ca a noastră nu am mai văzut! Să te che­me din fiecare vale un clopot la rugăciu­ne, să întâlnești la tot pasul o mânăstire care să te primească oricând cu drag!”

MIRON CRISTEA, patriarhul Marii Uniri și ctitorul Mânăstirii Toplița

Mânăstirea Toplița – paraclisul de piatră

Stăm de vorbă într-o cameră largă, stră­juită de trei icoane mari, într-o casă falnică, cu cerdac larg, plin de ghivece cu mușcate, care acum dau în floare. Este chiar casa în care s-a născut și a crescut Patriarhul Miron Cristea, o măr­turie de dincolo de timp despre frumusețea și așezarea României Mari. Mânăstirea Toplița a fost ridicată chiar în grădina părintească. Scaunele din jurul mesei la care stăm sunt chiar scaunele pe care au stat cei care au făurit Unirea Transilvaniei cu țara, la Alba Iulia, în 1918. Preafericitul Miron Cris­tea, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ro­mâne, a avut grijă să le cumpere și să le aducă aici, în casa părintească, să fie martori peste vremuri ai acelor ceasuri de aur, când ni s-a făurit destinul național. Tot ce mă înconjoară respiră aerul acesta, al unui trecut măreț, iar părintele Emilian Telcean are grijă ca aura lui să nu se stingă. „Patriarhul Mi­ron Cristea a ridicat această mânăstire ca o amintire vie a celor 42 de mânăstiri și schituri care au fost distruse cu tunul de generalul Bukow, din ordinul împărătesei Maria Tereza. El a spus, citez din cuvintele lui, că își dorește ca această mânăstire să fie «o oază de verdeață unde credincioșii să vină și să-și astâmpere setea de credință»”. A donat noii așezări monahale casa părinților și le-a adus călu­gărilor, spre rugă, un locaș pe măsură – o biserică de lemn, ieșită la 1847 din mâinile părintelui Gheorghe Ujică și ale fiilor săi, Ştefan şi Ioan, din satul Stânceni. Când țăranii și-au clădit un nou sfânt locaș, în 1910, Patriarhul Miron Cristea le-a cum­părat biserica veche și a adus-o în curtea casei pă­rin­tești. Așa a început drumul prin vremuri al Mâ­năs­tirii Toplița. Era în anul 1928, și cerul României Mari era larg și senin, niciunul din norii care o vor întuneca mai apoi nu se arătase încă. „Patriarhul Miron Cristea a avut o mare dragoste pentru Marea Unire. El a vrut să desăvârșească și unirea biseri­cii, din toate punctele de vedere. Era preocupat ca românii să fie uniți spiritual, pentru că politic erau deja într-o singură țară. De aceea, atunci când a început noua mânăstire, a adus aici, la Toplița, călugări din toate provinciile românești – din Basarabia, Moldova, Țara Românească și Ardeal. Primii doi stareți au fost chiar basarabeni. În plus, știind că în Ardeal, în biserici nu se cântă muzică psaltică, a lăsat prin testament ca aici, la Toplița, la ctitoria sa, să se cânte numai muzică psaltică, pentru ca și cântarea bisericii să fie o punte peste Carpați. Să știți că eu am un mare respect față de acest mare bărbat al țării, care a făcut foarte mult atât pentru biserica noastră, cât și pentru țară. Eu cred că el veghează asupra mea și mai cred că, prin puterea rugăciunii sale, m-a atras aici, la Mânăs­tirea Toplița. Simt lucrul acesta și mai simt că atunci când vreau să fac ceva pentru mânăstire și întâmpin mari greutăți, așa cum întâmpin și acum, el îmi sare în ajutor. Eu am un deosebit respect faţă de cei care au trecut la cele veşnice, o mare prețuire pentru rugăciunea înaintașilor noștri. Când am o problemă mare, pe care nu o pot rezolva, mă duc ȋn cimitirul mânăstirii şi le spun părinţilor ador­miți: dacă vreți ca cineva să aibă grijă de mor­minte, faceţi cumva ca mânăsti­rea să mear­gă mai departe. Şi pri­mesc ajutor! Să știți că eu simt ajutorul pa­triarhu­lui Miron…”.

„Ați fost otrăvit, părinte”

Poarta de intrare în rai

Totul în jur era negru. La început, pă­rintele Emilian a crezut că dormise prea mult și noaptea se lăsase peste som­nul lui de amiază. Apoi a mers cu greu până la între­rupător și, când a aprins lumina, a știut că își pier­duse vederea. Era de mai bine de un an în Târgu Mureș, trimis de episcop ca preot misionar, și slujea cu râvnă la catedrala orașului. Întunericul acela a fost cea mai grea încercare prin care a trecut în viață. Un ucenic apropiat, medic, a venit, l-a luat și l-a dus de urgență la spital. Două săptămâni s-a zbătut să-și revină și, la finalul lor, când se afla în cabinetul doctorului curant, acesta l-a întrebat sin­cer și nedumerit: „De ce ai vrut să te sinucizi, pă­rinte?!” „Eu? Eu, preot călugăr? Cum să fac aşa ceva?” „Atunci înseamnă că aţi fost otrăvit”. Între­barea medicului care îl scăpase cu viață l-a lovit ca un fulger. La început nu a înțeles nimic. Apoi doc­torul i-a explicat că, la analize, i-au găsit în sânge o otravă. Dacă ar mai fi așteptat câteva ore, întuneri­cul în care se trezise l-ar fi cuprins pentru totdeauna. Niciodată nu și-ar fi imaginat că era înconjurat de ură. Călugăr fiind, mânca doar din ceea ce îi aduceau credincioșii. Atunci, în Târgu Mureș, cineva dorise ca el să dispară. Pentru totdeauna… Nu a aflat niciodată cine îi pu­se­se gând rău. Nu a pus întrebări, nu a făcut reclamații. Erau anii comunismului, nici nu ar fi avut cui să se plângă. S-a lăsat doar în voia lui Dumnezeu și a luat această încercare ca partea sa de jertfă la misiunea pe care o pri­mise într-un ținut în care ortodo­xia nu a fost privită întotdeauna cu ochi buni. „Eu am simţit că sunt pândit la tot pasul, pentru că prezenţa mea ȋn Târgu Mureş a fost o ȋnviorare mare, la bise­rică venea foarte multă lume. La început, erau foarte puţini cre­dincioşi la biserică; apoi nu mai ȋncăpeau ȋn ea, stăteau oamenii și afară la slujbă. Securiștii ve­deau tot. Nu ştiu pe cine am in­co­modat, nu pot să ȋmi dau sea­ma, dar am mers mai departe. Prin orice momente grele ai trece, dacă tu ai credinţă ȋn Dumnezeu, El face minuni. Eu le văd şi astăzi, pe pielea mea, de foarte multe ori. Omul care este credincios şi ȋşi pune nădejdea ȋn Dumnezeu nu trebuie să mai poarte grijă de nimic. Credinţa nu o pot opri nici porţile iadului. Întotdeauna, când au fost pri­goane mai multe, atunci s-a ȋn­tărit credinţa – chiar şi cu evreii ȋn Vechiul Testament: când au fost persecutaţi mai mult, ei s-au ȋntărit. Credinţa este o ancoră care te leagă de Dumnezeu şi Dumnezeu ȋi ȋntăreşte pe cei care sunt ȋn suferinţă. În încercări, omul care are credinţă puternică se leagă şi mai mult de Dumnezeu. An­corându-se ȋn Dumnezeu, harul se revarsă mai puternic asupra lui. Așa treci peste orice obstacol al vieţii tale. Eu am fost ȋn Târgu Mureş, și când au fost evenimentele din 1990, am slujit acolo pentru că preoţilor le-a fost frică să vină la bise­rică, și îi înțeleg, că aveau familie. Dar eu m-am dus şi am fă­cut slujbă ȋn fie­care zi la catedrală. Erau tancurile ȋn faţa ei. Au stat acolo vreo două săptă­mâni. Am primit şi eu câţiva pumni, am ȋntâmpinat mari gre­u­tăţi, dar am scăpat, m-a salvat Dumne­zeu. De ce să ȋmi fie frică? Nu mi-e frică de nimic. Îmi e frică numai de Dumnezeu, să nu Îl supăr şi să Îşi ȋntoarcă faţa de la mine”.

„Mă poartă în brațe Hristos”

– Părinte Emilian, cum e să fii călugăr timp de 50 de ani? E o viață de om. Ați trăit în mânăstire mai mult decât am trăit eu pe pământ.

Casa părintească a patriarhului Miron Cristea

– E cea mai frumoasă misiune. V-am spus sincer că a fost foarte greu pentru mine, am trecut prin multe, dar şi astăzi, dacă ar mai trebui să mai aleg ȋncă o dată, tot misiunea asta aş alege-o. Când tu te dăruieşti cu totul lui Dumnezeu, nu mai trăieşti tu, ci trăieşte Dumnezeu ȋn tine, eşti unealta Lui, care lucrează pentru ceilalţi, pentru semenii tăi. Eşti ca o flacără care arzi şi ȋi luminezi pe cei din jur prin ceea ce faci. Eu nu m-am ridicat la ȋnălţimea la care ar trebui să fie un călugăr, sunt cel mai de jos, dar m-am străduit şi mă voi strădui toată viaţa. Putea să fie şi mai bine, puteam să fac şi mai mult, să mun­cesc, să mă rog. Sunt nemulţumit de mine, dar îi spun toate acestea lui Dumnezeu. Să știți că eu cu Dum­nezeu ȋn rugăciune vorbesc ca şi cu dumnea­voastră. Citesc rugăciuni, am memorat multe din cărțile bisericii şi le zic adesea, dar, la un moment dat, vorbesc cu Dumnezeu, Îi spun toate necazurile mele, simplu, ca de la suflet la suflet. Şi aşa ȋi ȋnvăţ şi pe ucenicii mei la duhovnicie: „După ce te-ai ru­gat din cărți, spune-ţi tu necazul tău cum ştii, cu propriile tale cuvinte, dar să fii cuviincios, să nu spui nişte prostii”. Nu ȋi ceri lui Dumnezeu să ȋţi dea avere. Nu! Îi ceri să ȋţi rânduiască ceea ce ȋţi este de folos ţie la mântuire, că de multe ori poate noi ne rugăm şi nu ne este de folos. Cum ar fi să se roage un copil de tatăl lui să ȋi dea cuţitul? Care tată i l-ar da? Aşa şi Dumnezeu, nu ȋţi ȋndeplineşte do­rinţa, decât dacă îți este de folos. Am avut şi cazuri din astea: s-au rugat lui Dumnezeu să câştige o ma­şină. Și-au câştigat-o, i-au dat-o singurului lor copil, pe care ȋl iubeau extraordinar, copilul s-a dus cu ea şi, ȋn primul drum pe care l-a făcut, a făcut accident şi a murit. La ce i-a folosit maşina? Deci, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu cuviincios, să ne rându­iască Dumnezeu ceea ce ne este de folos. Când eşti ȋn ȋmprejurări grele, spui: nu mai pot să merg mai departe, ajută-mă – şi atunci sigur că Dumnezeu te ia ȋn braţe şi te duce mai departe. Spune un sfânt părinte că un om era nemulţumit, că Mântuitorul nu îl ajutase în clipele grele. Și, în vis, a văzut pe nisip urmele pașilor lui și ai Domnului. Dar, din când în când, apărea numai un rând de urme. „Doamne, aici m-ai părăsit! Urmele Tale nu mai sunt lângă ale mele!” Și i-a răspuns Hristos: „Privește mai bine! Unde este un singur șir de pași urmele sunt mai adâncite. Acolo Eu te-am purtat în brațe… Când am văzut că nu mai poţi, te-am luat şi te-am trecut mai departe”. Așa s-a întâmplat și cu mine: m-a purtat în bra­țe Hristos.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian