Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

PARASCA FĂT: „Să ne transformăm bătrânii în profesori”

Calendar țărănesc

În ograda casei, pe bancă

– Dragă Parasca, acum, când vorbim la te­lefon, la noi în București sunt 40 de grade la um­bră. Au ajuns căldurile și la voi, sau Mara­mureșul, aflat mai la nord, e ferit de caniculă? Cum arată luna august, pe Iza și Mara?

– Canicula se numește aici „vreme de fân”, adică vreme bună de făcut fân. Toată lumea aptă de muncă este pe câmp, că iarba grasă, cosită și uscată acum rămâne verde ca iedera și miroase frumos; așa, fânul va fi de calitate și-l vor mânca animalele cu plăcere, iar laptele va fi bun.

Am avut și noi zile cu 39 °C la umbră, cu aer fier­binte ca din cuptor, greu de respirat. Cei care lu­crau la fân n-au resimțit căldura prea rău, fiindcă mai adia vântul dinspre pădurile pe care, din fe­ricire, le mai avem. Aici, la poalele Gu­tâiului, orice teren de pe care se cosește iarba es­te înconjurat de „lemne”, adică de copaci: arini, stejari, frasini, fagi, mesteceni, plopi, ca să nu mai vorbim de tufele de alun. Mestecenii și plo­pii își mișcă frunzele mereu la cea mai mică adie­re, sporind astfel mișcarea aerului, iar stejarii, mari captatori de apă, sunt numiți „copacii tu­ne­telor”. Prin urmare, pe furtună n-ai voie să te adăpostești sub ei, fi­indcă atrag trăsnetele. Se poate sta însă foarte bine la umbra lor, unde pă­mântul este răcoros și umed – sub ei este mereu un aer binefăcător. Și tot sub ei cresc cele mai gustoase și mai grozave ciuperci: hribele de stejar, mult râvnite de italienii care le cumpără de la noi pe nimic. De altfel, pe lângă toți co­pacii cresc ciuperci. Ță­ranii le spun „carne de huci” sau „car­nea săracului”, „carnea postu­lui”. „Pă­durea te hrănește, pădurea te încăl­zește și vara te răcorește”, ziceau bă­trânii, iar noi am pu­tea adăuga „și de rele te ferește”, pentru că împiedică alunecările de teren. În zonele râ­poase, de pe malurile apelor, mara­mu­re­șenii planteză acătari (salcâmi). Îl au­zeam pe tata zicând că salcâmii au niște rădăcini înciotricate (încâlcite), care țin pă­mân­tul ca într-o plasă și nu îi mai permit s-o ia la vale. Apoi, că albinele fac din florile lor o miere dulce și limpede se știe. Poate că folositoarele gâzuțe se și în­zdrăvenesc după o iarnă lungă, de­oarece nu există apicultor pe care să nu-l auzi că se duce cu stupii „la salcâm”.

Pe văile Izei, a Marei și a Cosăului, luna august începe cu „Paraclisul Prea­sfintei Născătoare de Dumnezeu” (ru­gă­ciune cântată integral), săvârșită în toate bisericile, seară de seară, timp de 14 zile, număr ce ne amintește de opririle și că­derile Mântuitorului pe drumul Gol­gotei, de patimile îndurate spre izbăvirea noas­tră.

La Paraclis participă mai cu seamă fe­mei­le, fetele tinere și copiii. Până nu demult, gru­pu­rile care se întorceau de la biserică cântau pri­cesne închinate Fecioarei Maria, umplând aerul nopții cu armonii îngerești.

De Sfântă Mărie Mare se pleacă în pe­le­rinaje pe la mânăstirile cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Fiecare tânăr sau tânără se pregătește ca pentru Paști sau Crăciun, având grijă să aibă, dacă nu toate hainele noi, măcar una. Prin par­tici­parea la pelerinaje, mulți oa­meni au fost îm­bună­tățiți, viața lor luând un alt curs; gravele pro­ble­me pe care le aveau începeau să se rezolve cu ușurință. În urmă cu vreo câțiva ani, a avut loc o minune făcută de „Maica Domnului Îndu­rerată”, de la Rohia: o femeie din satul Mara sufe­rea din cauza unui picior care o durea așa de tare, încât abia îl mai putea pune în pământ; umbla cu mare greu­tate, spri­jinindu-se într-o bâtă. Aflând că mai mulți oameni se pregătesc să plece de Sfântă Mărie Mare, la Mâ­năstirea Rohia cu un autobuz, s-a alipit și ea de ei, știind ca o vor ajuta pe drum. Acolo era lume peste lume sau, cum se spune aici, „lumea și țara”. Se sco­sese afară pentru închinare icoana cu „Maica În­durerată”, dar femeia era departe și nu reu­șea cu niciun chip să se apropie ca s-o sărute și să se în­chi­ne la Ea. Mulțimea se vălurea și o îm­pingea me­reu înapoi. Obosită de atâta efort, s-a oprit și a în­ceput să plângă, gândindu-se că poate Maica Dom­nu­lui nu vrea să o primească și a făcut drumul de­geaba. În momentul acela, a simțit ca un curent electric, din creștet până în tălpi, dându-și seama că nu o mai doare piciorul deloc! A ajuns la icoană ulti­ma (după ce toată lumea se îm­prăștiase), stro­pind-o cu lacrimi de recunoștință și bucurie; bota a sprijinit-o de zidul bisericii și a lăsat-o acolo, în­tor­cându-se acasă vindecată.

În afară de tradițiile creștine, luna august are și un calendar agricol destul de încărcat. Astfel, până la Sfântă Mărie Mare (15 august), se culeg ustu­roiul și ceapa, se împletesc în cununi, se culeg păstăile (fasolea verde), se înșiră pe ață și se pun la uscat pe rudă (prăjină), sub streașina casei; apoi, se culeg prunele de vară și se pun la fermentat pentru horincă, se termină făcutul fânului și începe făcutul otăvii. Pe vremuri, când era voie a se cultiva, se cu­le­gea și cânepa de vară și se punea la topit în baltă (groapă umplută special cu apă, în care se punea cânepa la înmuiat, timp mai îndelungat). Este ca o primă toamnă, că „Schimbarea la Față” (Probă­je­niile) din 6 august este socotită ca fiind prima sărbătoare de toamnă, chiar dacă echinocțiul de toamnă pică tocmai colo, hăt, în 23 septembrie. Credința populară zice că în această zi, Doamne feri să te certe cineva, că vei fi certat întregul an, „fiindcă se probăzesc frunza și iarba” (adică sunt certate frunza și iarba și încep să se îngăl­benească și să se usuce).

Solomonarii și muma ploii

– În lunga ta colaborare cu revista noastră, ai publicat texte despre solomonari – vrăjitori care știau să stăpânească grindina și furtunile. Li s-au pierdut farmecele de tot, nu mai există nimeni care să știe să aducă ploaia?

În cămașă populară

– Solomonarii (șolomânarii) erau atât de dis­creți, păreau atât de neînsemnați, încât nimeni nu bănuia că sunt în stare să oprească sau să aba­tă furtunile și grindina pe codrii pustii. De multe ori, se comportau ca niște cerșetori, hălă­duind prin sate, neavând un aco­periș deasupra capului. Nu se știe ce farmece făceau, nu se cunoaște nicio formulă, niciun descântec rostit de vre­unul. Tot ce se știe este că ei co­municau cu „muma ploii”, cu „muma vântului”, cu norii, cu luna și cu soa­rele. Prin atitudinea lor de cerșetori, cercau su­fletele oamenilor. Acolo un­de erau oameni buni, care le dădeau de mâncare și le vorbeau frumos, în­de­părtau stihiile, iar unde oamenii erau răi, îi batjocoreau și îi alungau, adu­ceau peste acel sat furtuni devas­tatoare și grindină, care distrugeau recoltele.

Există însă și astăzi practici prin care se aduce ploaia, mai ales în zo­nele mai secetoase ale țării, cum ar fi județele din sud și Dobrogea. Acolo erau Paparu­dele și Caloianu (sau Scaloianu). În Ma­ramureș, am descoperit doar o prac­tică magică, din vremurile de acum. După principiul similitudinilor (asemă­nă­torul produce asemănător), se scotea o cruce de lemn din cimitir și se ducea la miezul nopții într-o apă curgătoare, unde era lăsată între trei, șapte sau nouă zile. Așa cum omul din mormântul din care s-a luat crucea este mort, așa să moară și seceta. Apoi mai este și obi­ceiul scoaterii unor sfinte moaște, pe care îl face chiar biserica, preoții. Și mai sunt oameni „obișnuiți”, care prin ru­găciune reușesc să aducă ploaia sau să îndepărteze furtunile și grindina. După ce spun Tatăl Nostru și Născătoarea, i-am auzit zicând: „Adă-o, Doamne, sfântă și curată (ploaia), peste țarina (sau țara) noas­tră toată”.

Omul rău strică lumea

– De când te-ai născut, trăiești în mijlocul unui regat natural. Ce părere ai despre schimbările dramatice ale climei? De ce nu mai sunt oamenii „frați cu pădurea”, ca în trecut?

Vremea fânului

– Suntem vinovați de schimbările climei nu numai din motive practice, cum ar fi poluarea ae­rului, a solului și a apei (mai ales), sau tăierea pădu­rilor, căci toate acestea au în sinea lor putere de cu­rățare și regenerare, ci și din motive de dizarmonie interioară. Orice om contorsionat, stăpânit de gân­duri rele, strivește „corola de minuni a lumii”, pro­voacă dezordine, rupe legăturile firești dintre cele văzute și cele nevăzute. Cu cât sunt mai mulți din aceștia, cu atât mai grav este pentru planeta Pământ – casa noastră cea frumoasă. După cum spun niște scrieri străvechi, interiorul omului dic­tează exte­riorul. Reluând aceeași idee, circulă o povestioară foarte frumoasă, numită „Omul care aduce ploaia”, pe care vreau să v-o împărtășesc.

Undeva, într-o țară îndepărtată, s-a iscat cândva o secetă nimicitoare. Mai întâi, s-au uscat iarba, plantele și copacii, încât animalele mureau de foame. Apoi, apele au început să sece, pământul s-a crăpat, încât oamenii se temeau că nu peste multă vreme vor muri și ei. În vremea aceasta, înțelepții rosteau tot felul de incantații, invocând spiritul ploii, dar tot nu ploua, așa că s-au gândit să plece în căutarea Omului care aduce ploaia. L-au găsit destul de repede și l-au adus la ei. Când l-au întrebat ce trebuie să-i ofere pentru efortul lui, acesta le-a zis ca n-are nevoie decât de o colibă în afara satului, și timp de trei zile, să nu se apropie nimeni de colibă, nici măcar să îi aducă apă sau mâncare. Așa au făcut. După trei zile, s-a pornit o ploaie grea, mănoasă, de au început să gâlgâie toate pâraiele, pământul fericit scotea aburi ușori, iar oamenii jucau, săreau în sus și cântau de bucurie. La un moment dat, obosiți, s-au oprit din joc și veselie, și abia atunci și-au amintit de omul acela din colibă. Repede au adunat o grămadă mare de monede din aur, multe obiecte de preț, și s-au pornit cu mare larmă spre el. L-au găsit stând jos, în fața colibei, cu capul în mâini și i-au aruncat la picioare darurile. Atunci el le-a spus: „Luați-le de aici, eu mi-am primit plata”. Localnicii au rămas mirați, nepu­tând înțelege ce vrea să spună omul providențial. „Bine, bine, nu vrei nimic de la noi, dar măcar lămurește-ne ce ai făcut, cum ai făcut de ai adus ploaia, că înțelepții noștri n-au reușit, oricât au încercat”. Și Omul le răspunse: ” În aceste trei zile n-am făcut nimic altceva decât ordine în mine însumi, și când în mine a fost ordine, toate cele din jurul meu s-au pus în ordine”. Morala este că astăzi, oamenii s-au îndepărtat de natură și nu o mai iubesc, nu mai iubesc pădurea, codrul nu mai este frate cu românul, astăzi omul taie pădurea, o vinde, o transformă în bani mărunți. Și asta se întâmplă dintr-o prostie crasă, din in­conștiență și lăcomie. Acum, tot românul aleargă după bani. Cu toate că foarte bine ar putea trăi și fără ei, fiindcă în societățiile tradiționale, banii aproape nu se foloseau, deși în fiecare familie erau între 5 și 12 copii care umblau îmbrăcați, li se făceau botezuri, nunți și case, iar mâncarea și-o produceau singuri, așa cum își făceau singuri și hainele. Din punct de vedere al valorii, banii nu sunt lucrul cel mai important din viața unui om, pentru că nu se pot cumpăra cu ei cele trei lucruri esențiale: viața, dragos­tea și onoarea. La capitolul prostie crasă, intră și înlocuirea caselor de lemn cu cele din betoane. Din această cauză s-a produs o ruptură: omul nu se mai duce să-și admire stejarii și brazii din pădure, să-i îmbrățișeze, să-i vadă cât au mai cres­cut, cât sunt de drepți pentru mo­mentul când vor fi buni să devină pereți, ta­vane, dușumele, corni și căpriori. Odi­nioară, cel care tăia un copac ca să-și facă o casă îngenunchea la rădăcina lui, se ruga și-i cerea iertare că va fi tăiat – așa mi-a spus Vasile Bârlea, meșter res­taurator, fie-i amintirea binecu­vân­tată. Într-un clasament al sănătății pe care o oferă o casă, cele de lemn sunt pe primul loc, pe al doilea ar fi cele de pă­mânt, pe al treilea cele de cărămidă arsă și, după cum se vede, pe podium nu mai este loc. Clădirile din betoane și cele din oțel și sticlă (bănci moderne), în care se respiră doar aer condiționat vară-iarnă, sunt absolut nocive.

– Țăranii din Maramureș au trăit mereu între două lumi: cea de pe pă­mânt, a vieții de zi cu zi, și cea de „din­colo”, a spiritelor bune sau rele, pe care le invo­cau în aproape tot ce făceau. De unde aveau atâta putere asupra nevă­zutului și necunoscutului?

– Pentru a răspunde la această în­trebare, trebuie să călătorim în timp, înainte de era creștină, când toate cele din jur erau însuflețite, vii, capabile să co­munice și să interacționeze cu omul, ajutându-l să-și rezolve problemele. Această religie păgână, în care toate lucrurile aveau suflet (și chiar au) poartă nu­mele de animism. Puterea asupra vă­zutului și necunoscutului le venea țăra­nilor din credința lor absolută, nestră­mu­tată, în comunicarea cu sufletul ele­mentelor: al apei, al focului, al plantelor, al pie­trelor și, desigur, în puterea gândului. „Dacă vrei să-ți ferești coconul (copilul) de rele, îi destul nu­mai să gândești”, mi-a spus o bătrână. Din moment ce multe practici au ajuns până la noi, înseamnă că erau și funcționale, comunicarea între om și ceea ce-l înconjura fiind adevărată, reală. Cele mai folosite elemente purificatoare erau focul și apa; purificarea prin foc, purificarea prin apă sunt în­tâlnite în cele mai multe practici magice cotidiene. Practicile magice erau folosite însă și pentru apă­rare, pentru vindecare, pentru prevenirea și tratarea bolilor.

Descântec pe apă curgătoare

– Tu cum ai ajuns să le pătrunzi tainele? Cine te-a inițiat în magie? Îți mai amintești cum a început?

Raiul cel verde

– „Școala” care m-a „format” a fost șezătoarea. De pe la 7 ani eram trimisă de mama în șezătoare, s-o însoțesc pe sora mea mai mare și să mi se dea câlți, să-i torc. Câlții sunt partea cea mai rea din cânepa trasă prin hrebdincă (o perie orizontală, cu dinți de fier), plină de puzderii (resturile rămase din firul de cânepă melițat), care te zgârie atunci când încerci să le scoți cu gura din caier, ca să torci un fir cât mai neted. Tortul din câlți era folosit la țe­sutul lipideauălor (cearșafuri). Dacă eu mă ocupam cu torsul câlților, în schimb, sora mea torcea fuiorul.

Șezătoarea se ținea la o casă din vecini, unde erau două fetișoare și o bătrână, care se numea Parasca Florii, meșteră mare la adus feciorii acasă, în zbor, ca să se mai anime atmosfera. Că se torcea până mult după miezul nopții. Acolo veneau mai multe fete tinere de prin vecini care cântau, po­vesteau tot felul de întâmplări, glumeau. Numai eu, oropsita, tăceam încrâncenată, străduindu-mă din răsputeri să scot fire bune de țesut din câlții plini de puzderii. De ce zic că îi scoteam cu gura? Cu o mână trăgeam din caier și, înainte să răsucesc firul, scoteam puzderiile cu buzele, pentru că în mâna dreaptă învârteam fusul. Până la urmă am reușit să umplu un fus, și când i l-am arătat bătrânei, aceasta mi-a zis: „Ține fusul drept între palme ca să fac tortul ghem”, l-am ținut, și ea a făcut un ghemuleț și-apoi luându-mă de mână a adăugat: „Acuma, hai cu mine să merem la vale”. M-am dus. Era întuneric, se vedea numai de la lumina stelelor. Și iarăși a zis: „Pune mânucăle (mânuțele) dea­supra apei, cu palmele în jos, și ține-le așe, până ți-oi spune io că poți să le iei, și să nu grăiești nimic”. Le-am pus. În vremea aceasta, bătrâna desfăcea ghemulețul meu, tors cu atâta trudă, și dădea drumul firului pe apă. Era cât pe ce să-mi dea lacrimile, dar n-am plâns și nici n-am scos vreun sunet. La început, am auzit-o zicând clar: „Așe să sie (fie) mânucăle coconuchii de tor­cătoare și lucrătoare, cum îi apa asta de curgă­toare”. Apoi, nu știu ce a mai zis în șoaptă, ce mi-a mai menit, că eu eram atentă să văd cum se duce pe apă și ultimul capăt de fir de tort. Am umblat vreo 6-7 ani în șezătoare, până când sora mea s-a măritat. După aceea, am plecat la liceu și nu m-am mai dus în șe­zătoare, că seara aveam grijă să mă sustrag de la tors, ca să citesc. Au trecut mulți, mulți ani, până când am mai pus din nou mâna pe fus. De data asta, trebuia să toarcem niște lână pentru un covor. Credeam că nu mai știu să torc, dar m-am trezit că printre alte treburi, am tors într-o zi un kilogram de lână, de nu mi-a venit să cred. Mama s-a mirat și ea din cale-afară. Atunci mi-am amintit de prima mea șezătoare și de primul fus de tort și, râzând, i-am povestit mamei ce mi-a făcut bătrâna Părasca Florii, fie iertată. „O, Doamne, da’ uite că-i drept! Puține femei pot să toarcă o kilă de lână într-o zi”, a zis mămuca.

„Păcat că se pierde magia”

– Oare e păcat că se pierde știința fabuloasă a țăranilor noștri despre puterile neștiute ale min­ții? Farmecele, descântecele, blestemele, fă­cutul și desfăcutul? Niciun roman nu bate pu­terea imaginației țărănești.

– Această știință a fost ținută cam la secret întotdeauna. Poate că este păcat că se cam renunță la această magie, pentru că astfel omul își pierde încrederea în sine și se dă bătut în fața necazurilor vieții. Dar sunt convinsă că nu va dispărea de tot; ceea ce a funcționat va rămâne!

Imaginația țărănească este atât de bogată, pentru că a adunat elemente din straturi culturale succesive, de-a lungul a mai multor mii de ani. Mintea unui singur om, fie el chiar genial, n-are cum s-o ega­leze. Eventual să preia, să folo­sească mo­ti­vele, de-a dreptul fantastice, vehiculate de gândirea populară arhaică, unde totul es­te posibil și orice problemă are rezolvare.

Luatul laptelui și adusul feciorilor prin văzduh

– Tu ai încercat să înțelegi ce se în­tâmplă? Furatul laptelui, de exemplu, sau aducerea prin văzduh a flăcăilor ple­cați în armată, în șezători – le poți ex­plica?

– Sincer, nu știu dacă am explicații. Așa cum nu vedem tot ce ne înconjoară, nu putem nici să explicăm totul, fiindcă suntem – totuși – limitați, avem stavile, granițe peste care n-am fost îndrituiți să trecem; poate le-om afla doar când vom ajunge pe lumea cealaltă.

Luatul laptelui (era un fel de far­mec, ca laptele de la o vacă cu lapte mult să „treacă” la o vacă aproape stear­­pă) este o temă pe cât de răs­pân­dită, pe atât de „la vedere”. Se știe și ce face fu­ră­torul, dar și ce trebuie să întreprindă cel păgubit (eu nu sunt sigură că este ade­vărat). Se zice că cel care „lua lap­tele” aduna pământ din urma vacii cu ugerul cel mai mare, și-l descânta. Apoi, vaca atinsă de farmece se îmbolnăvea, nu mânca, nu stătea la muls (împroșca), laptele nu mai era bun, se întindea și nu avea smântână. O femeie de pe Valea Someșului mi-a spus odată că după ce i-a fost vaca îm­bol­năvită, aceasta, seara, când s-a întors de la pășune, s-a dus direct la poarta omului care făcuse vraja și a pus capul peste gard. A început să plângă, să mugească și îi curgeau lacrimile. Așa a știut femeia ci­ne-i făptașul! Descântecele de „adus lap­tele” la văcuța care fusese stricată (adică efectul invers) sunt de o mare frumusețe și duioșie. La re­stabilirea ordinii participă întregul Univers, cu soarele, apele, peștii, luna, stelele, roua nop­ții, dar și însăși Maica Domnului, din Înaltul Cerului, care duce bătălia decisivă și o câștigă. Trece­rea aceasta a individului, de la orgoliu către umilință, înseamnă recunoaș­te­rea nevoii de aju­tor, stabilirea unei legături di­recte cu Stă­pâna Lumii și acceptarea unui loc secund. Nici că se poate închipui ceva mai profund și mai înțelept. Un pas înapoi în­seam­­nă un salt înainte în dobândirea certitu­dinii că el – omul – nu este niciodată singur la ne­caz, că Maica Domnului îi sare cu gră­bi­re în ajutor. Este un foarte frumos urcuș în creștinism.

Aducerea prin văzduh a flăcăilor plecați în armată, de un fantastic absolut, mă duce cu gândul la puterea undelor electromagnetice din creierul uman, care funcționează oarecum ca o telecomandă; cel adus pe sus vine ca teleghidat, nemaifiind stăpân pe voința sa. Femeile, de obicei, se ocupau cu astfel de prac­tici: mi s-a spus că se luau pietricele dintr-o apă din vale și se puneau într-o ulcică de lut, plină cu apă. Ulcica se punea pe jar, până când clocotea apa, și cu un cuțit se descânta deasupra ulcelii. Fe­meia ieșea cu cuțitul afară, ridica mâna și-o co­bora încetișor, băgând cuțitul încet, în pământ, ca omul „adus” să coboare încet. O tânără mi-a zis odată că a văzut un om venind prin văzduh, ca o pasăre, și-l auzea zicând: „apă, apă, apă”… Dar a sub­juga voința celuilalt este un act diabolic; Dumnezeu n-a vrut să se întâmple acest lucru, și l-a lăsat pe Adam să aleagă.

„Când tai un stejar, dispar și ciupercile”

– Satul românesc își pierde vizibil tradiția și vechile obiceiuri. Cum va arăta în viitor? În ce va mai sta identitatea națională?

Crucea din grădină

– În lumea noastră, totul este interconectat, totul are legătură cu toate. Dacă tai un stejar de acolo, vor dispărea ciupercile, ghebele și prețioasa arnică, pe cât de frumoasă, pe atât de folositoare. Dis­părând cultivarea cânepii, prelucrarea ei și a lâ­nii (înlocuite de fibre sintetice), au dispărut șe­ză­torile, cu școala legendelor și înțelesurilor vieții. Apoi, nemaicultivându-se cereale de către fiecare familie în parte, au dispărut morile de apă și „aca­de­miile” în care bărbații puneau țara la cale, sta­bi­lind și cine cu cine se va încuscri. Tot din acest motiv au dispărut și clăcile (forme de într-ajuto­rare și socializare) și, odată cu plecarea tinerilor la muncă, prin cele străinătăți, adio joc la șură, adio băute, adio costume populare unicat. Se în­tâm­plă ca într-un lanț trofic: rupându-se o verigă, se instalează un mare hău și nu se mai înțelege nimic.

În viitor, satul nu va arăta prea bine, fiind încă de pe acum desfigurat de casele mamut din beton. Dar omul este în măsură să și repare ce a stricat. Salvarea ar putea veni de la tinerele generații și de la bătrâni. Bătrânii noștri, pe care îi mai avem, sunt depozitarii unui patrimoniu cultural fabulos. Pentru ca tinerele generații să știe cine sunt și de unde vin, este nevoie de un program coerent de po­litici statale, de salvare a patrimoniului cultural național. Cultura populară ar trebui să fie trecută în programa școlară, ca materie obligatorie, și pe unii dintre acei bătrâni să îi transformăm în pro­fesori, că de fapt asta și sunt. Formula AS și Gri­gore Leșe ar merita premiul Academiei Române pentru eforturile pe care le fac în acest sens. Adică Salvarea Culturii Naționale.

„Aș vrea să fac ceva care să-i ajute pe maramureșeni să rămână cum au fost”

– În urmă cu aproape treizeci de ani, atunci când ai început cola­bo­rarea cu revista noastră, Mara­mu­reșul însemna fericirea vieții tale. Mai înseamnă și-acum?

Grădina cu căpițe de fân

– Cu siguranță da, atâta vreme cât în Maramureș mai există oameni, păduri și munți. Nici nu cred că îi laud destul, dacă spun că oamenii de aici sunt absolut speciali, de o fru­mu­sețe și o bogăție interioară greu de gă­sit prin alte părți. Conser­va­to­ris­mul lor, mult blamat de unii, vecin cu încăpățânarea, a făcut ca aici să se păs­treze legende și tradiții demult dispărute în restul țării. Drept este că Maramureșul are avantajul să fie zonă de margine și se știe că zonele de margine sunt cele mai conserva­toare. Aș vrea să pot face cât de cât ce­va care să îi bucure pe acești oa­meni, să le dea putere să rămână cum au fost, în picioare, în fața tăvă­lu­gului vremurilor ce vin, așa cum au rezistat și sub stăpânirile străine.

– Cum să ne pregătim pentru vii­tor, Parasca? Ai vreo soluție… ma­gi­că?

– Credința în Dumnezeu, rugă­ciu­nea, faptele bune, vorbele bune, gân­durile bune sunt, cred, soluția magică pentru salvarea nației ro­mâ­ne. Să iubim, mai presus de orice, fru­­mu­sețea și armonia.

Foto: ISABELA FĂT

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian