Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

CĂTĂLIN APOSTOL (jurnalist, reporter TV): „Există mulți oameni interesați de filmul documentar”

– Ai fost prezent la festivalul TIFF de la Cluj, cu un film documentar: „Granița morții”. Mai interesează pe cineva acest gen de film într-o lume bombardată de știri difuzate în presa scrisă, la televizor și pe internet?

– După cum s-a văzut la cele două proiecții de la Cluj, se pare că da, sunt mulți oameni interesați de filme documentare. Sincer, și pentru mine a fost o surpriză extrem de plăcută să văd sala plină de oa­meni, în vreme ce în oraș, exact la aceeași oră, erau alte proiecții, cu filme artistice europene… Iar sur­priza mea a fost și mai mare, atunci când am vă­zut că pe lângă intelectuali români și străini, spec­tatori la filmul meu erau și mulți tineri, majoritatea până în 30 de ani. Îi priveam cu coada ochiului cum stăteau nemișcați, consternați, cumva, de toate acele povești dureroase cuprinse în film. Pentru ei, erau povești dintr-o pagină de istorie despre care nu știau mai nimic. De aceea, la sesiunea de întrebări și răspunsuri de la sfârșitul filmului, nu m-au cruțat deloc, au vrut să afle de la mine tot ce se poate despre acest capitol sumbru al trecutului nostru. Iar la final, a venit la mine o fată de 23 de ani, care mi-a mulțumit că i-am deschis ochii asupra unui trecut despre care nu știa nimic. Iată, așadar, că știrile și internetul nu fac nici pe departe concurență acestui gen de film documentar.

„O lecție deschisă pentru tinerii de azi”

– Care e povestea documentarului tău și cui se adresează? Are un mesaj special?

– „Granița Morții” este un film-mărturie des­pre fenomenul trecerii ilegale a frontierei în epoca ceaușistă. Sunt poveștile unor oameni care au ales să fugă din țară, riscându-și viața pentru libertate, într-o epocă marcată de frică, minciună și teroare. Oameni prinși și bătuți, umiliți, torturați, pentru groaz­nica îndrăzneală de a comite ceea ce comu­niștii numeau „infracțiune împotriva statului”. Am gândit filmul meu ca pe o lecție deschisă pen­tru tinerii de azi, pentru care libertatea e un con­cept banal, care nu spune mai nimic. Ei pot călători astăzi în toată Europa, fără niciun fel de probleme, și le este aproape imposibil să înțeleagă că a existat o perioadă neagră în istoria noastră recentă, în care doar în­drăz­neala de a visa la plecarea în occident era as­pru pedepsită. Apoi, un capitol important al do­cumentarului îl constituie povestea cutre­mu­rătoare a frontieriștilor găsiți morți, împuș­cați sau înecați, pe malul sârbesc al Dunării, pe care autoritățile române refuzau să îi recu­noască. Așa s-a întâmplat ca sute de români să fie îngropați în cimitirele de prin satele din Serbia. Fără slujbă, fără lumânare, doar cu o cruce la căpătâi. Am filmat acolo, sunt imagini și mărturii halucinante ale localnicilor.

În final, concluzia ar fi că toată această filă neagră de istorie nu trebuie ștearsă din me­mo­ria colectivă. Așa cum se știe, uitarea poate du­ce la repetarea unor greșeli, mai cu seamă în­tr-o lume tot mai fragilă și în vremuri tot mai tulburi, așa cum sunt și cele de azi.

„Lumea a obosit de atâta zgomot. Se întoarce la lucruri simple”

– Crezi că mai interesează pe cineva sufe­rin­­țele anilor comuniști? Lumea merge îna­inte cu o viteză amețitoare…

– Da, cred că încă mai interesează. Cred că s-a ajuns la o saturație, oamenii au obosit de-atâta „zgomot”, de atâta prezent și fast gău­nos. Oamenii se întorc la lucruri simple și în­cep să caute profunzimile și adevărurile mai puțin evidente ale lucrurilor. Suferințele acestea sunt încă ale părinților multora dintre cei de 35 – 40 de ani de azi. O astfel de fată, ai cărei părinți au fu­git în Germania, în ‘87, a venit la mine după una din proiecții, să-mi spună că filmul meu o ajută uri­aș de mult să le explice prietenilor ei de ce a crescut ea cu bunicii și nu a știut nimic de părinții ei vreme de trei ani și jumătate, timp în care se aflau prin lagărele de refugiați din occident, așteptând ca una din țările din vest să le acorde statutul de rezidenți.

Cred că dacă aș deschide o pagină de internet pe mar­ginea filmului, ar curge mii de mărturii ale ace­lor frontieriști pe care eu nu i-am aflat. Conform datelor furnizate după revoluție de procuratura română, numai în anul 1989 au fost înregistrate aproape 50.000 de tentative de trecere a frontierei. Ia gândește-te, dacă asta e cifra dintr-un singur an și punem cap la cap toți anii dintre 1948 și 1989, despre ce cifre vorbim?! Cât despre numărul celor omorâți sau dispăruți, e clar că așa ceva nu se va ști niciodată. În plus, dacă privim chiar și în treacăt la cei 31 de ani scurși de la căderea regimului co­munist, vedem că nimic din toate atrocitățile întâmplate atunci nu a fost oficial recunoscut de către statul român, la fel cum nici victimele acestor atrocități nu au fost reabilitate, frontieriștii de atunci fiind și astăzi stigmatizați cu același statut umilitor de foști condamnați de drept comun.

„Când am întors capul, cinematograful era plin”

– Cum ți-a fost primit filmul la TIFF? Ți-a plăcut atmosfera festivalului? Dar Clujul, orașul cel mai lăudat în ultimul timp?

– Am fost plăcut surprins și m-am bucurat de pre­zența Irinei Margareta Nistor, care a vorbit tare fru­mos despre filmul meu, la finalul proiecției din pri­ma seară. M-a onorat, de asemenea, prezența ci­nefililor străini prezenți la TIFF, care au avut curiozitatea să vadă „Granița Morții” și care m-au așteptat la ieșirea din sala de cinema să mă felicite. Am stat în primul rând, iar la sfârșitul filmului, am în­tors capul temător, cu gândul că poate nu au mai ră­mas spectatori în sală… Când colo, oamenii în­cre­meniseră în scaune, pentru ca la aprinderea lu­mi­nilor să izbucnească în ropot de aplauze. M-a emo­țio­nat uriaș reacția lor, ce să zic, a fost dovada pal­pa­bilă a faptului că am făcut ce trebuie cu acest film.

În ce privește Clujul, e un oraș fabulos. Nu mă săturam să sorb efervescența străzilor din jurul festivalului. Până și mâncarea avea alt gust, între atâtea limbi vorbite la mese. Iar bucuria mi-a fost întregită în dimineața dinaintea plecării, când am fost invitat la un post de radio, să vorbesc despre film. De acolo, de sus, de la etajul al XII-lea, unde era studioul și de unde se vedea aproape tot Clujul prin ferestrele uriașe, am simțit că vorbesc direct cu orașul, cum să spun…?!, că-l cuprind și-i fac o ple­căciune de mulțumire, pentru toată bucuria pe care mi-a adus-o odată cu invitația la TIFF, la ediția aniversară de 20 de ani.

„Reportajul a ajuns în ziua de azi un rege pribeag, tot mai singur și izolat”

– Cătălin, lumea te cunoaște ca scriitor. Când colo, profesia ta de bază e reporter la TVR, un gen al presei care a cam murit. De ce?

Clujul în festival

– Eu nu mă consider nici pe departe un scriitor. Sunt doar jurnalist, un autor de reportaj. Iar cele două profesii ale mele, cea de jurnalist și cea de regizor se împacă cum nu se poate mai bine. Și cred că am mai spus asta: la primul meu film de ficțiune, Umilință, experiența jurnalistică m-a ajutat enorm în scrierea scenariului. La „Granița Morții”, aceas­tă împletire a meseriilor e încă și mai evidentă, dat fiind că documentarul este un gen cu precădere jur­nalistic.

– Care crezi că e menirea reportajului în ziua de azi? Mai este el „regele presei”? Mai are loc în avalanșa informațională de pe internet?

– Of! Ăsta e un subiect tare dureros. Din pă­cate, reportajul a ajuns în ziua de azi un rege pribeag, tot mai singur și izolat. Din presa noas­tră, tot mai mult ocupată cu politicul și cu vedetele zilei, lipsesc aproape cu desăvârșire povestea, emoția, viața. Adică, tot ceea ce ar putea să ne lumineze mintea și să ne mângâie sufletul. Iar asta n-o poate face decât reportajul. Majoritatea patronilor de presă din România nu mai creditează, de mult, acest stil jurnalistic. Ba dimpotrivă, le-ar încurca interesele. Și asta, pentru că niciodată un reportaj bine făcut nu poate să concureze cu avantajele unui comen­tariu care să manipuleze în direcția dorită. Cine spune că lumea nu mai vrea să citească ori să vizioneze reportaje bate câmpii. Iar dovada cea mai palpabilă e numărul mare de cititori ai pa­ginilor de reportaj din Formula AS. Oamenii sunt dornici să vadă și să înțeleagă ce se află în adâncul lucrurilor, să descopere personaje, eroi și destine. S-au săturat de cifrele pandemiei, de cer­turile stupide între diferite tabere, de maha­laua de pe internet.

– La ce lucrezi în prezent? La ce visezi?

– În timp ce eram la Cluj, de parcă nu eram deja de-ajuns de răsfățat, am primit de la pro­du­cătorul meu vestea că am câștigat finanțare de la CNC, pentru un nou proiect cine­ma­to­grafic, pe care l-am numit generic „Mor sa­tele”. Așa că într-acolo privesc acum, înspre sa­tul românesc, unde urmează să fac câteva cer­ce­tări și prospecții pentru următorul meu film documentar. Până atunci, însă, mai am de um­blat la câteva festivaluri, unde a fost selecționat „Granița Morții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian