MIHAELA CRĂCIUN: „În lume mai există români cărora să le pese de România”

„M-am întrebat ce-ar scrie Eminescu despre viața politică de azi?”

– Ești un „clasic” al Televiziunii Române, cu o carieră prodigioasă în zona cul­turii și a relațiilor cu românii aflați în diaspora, iar recent ai fost nu­mi­tă director al postului TVR 3. Fe­licitări și… cu toate pânzele sus, Mi­haela! Ți-ai întocmit harta de căpitan?

– Mulțumesc! E, într-adevăr, o funcție onorantă, de mare angaja­ment și cu o hartă de navigație ambițioasă. Îmi doresc să marşăm pe aspectele bune, care singula­ri­zează în piaţă postul TVR3, re­cunoscut pentru faptul că aduce în casele românilor vești despre viața comunităților chiar din locurile un­de trăiesc. Ţinta noastră este să ne întărim oferta culturală, dar şi seg­mentul de ştiri, dezbateri, docu­mentare şi reportaje, realizate de staţiile de televiziune locale, adică TVR Cluj, TVR Iaşi, TVR Timişoara, TVR Craiova, TVR Târgu Mureş, unde avem colegi profesioniști de ex­cepție. De asemenea, ne concentrăm şi pe exclusivităţile de nivel internaţional: am trans­mis cel mai important eveniment cultural al anului, Festivalul Internaţional „George Enes­cu”, care se deschide pe 28 august. Pe de altă par­te, nu lipsim nici de la evenimentele na­țio­nale importante, cum a fost aniversarea a 150 de ani de la „Marea Serbare” de la Putna, pe care Eminescu, student la Viena pe atunci, a or­ga­nizat-o integral. A fost o întâmplare cu ade­vă­rat minunată, pe care nu ne e îngăduit s-o uităm. O, aş putea să-ţi vorbesc foarte mult despre pla­nurile mele şi ale întregii echipe pentru TVR3, dar nu ne-ar ajunge tot spaţiul dedicat inter­viului!

„Trebuie să cultivăm spiritul românesc autentic”

– Popularitatea ta se datorează, în mare măsură, și emisiunii pe care o realizezi la TVR Internațional, „Articolul VII”, dedicată pro­blemelor care-i afectează pe românii din străi­nătate. Ca și pe noi, uneori…

– Aşa este, problemele sunt grele și multe și nu vor seca mâine-poimâine. Lumea ro­mâ­neas­că din interiorul şi din exte­riorul gra­niţelor trebuie să fie radiografiată, tre­buie să pledăm pentru dialog şi pentru soluţii reale şi trebuie să continuăm să cultivăm spiritul ro­mânesc autentic. Încă de anul trecut, am ales să pun emisiunea „Articolul VII” sub semnul lui Mihai Eminescu, dar nu al poetului, ci al zia­ristului politic. M-am în­trebat ce-ar scrie azi Emi­nescu despre viaţa poli­tică? Ce ton ar adopta şi ce concluzii ar trage, vă­zând că, deşi oamenii politici s-au schimbat, nă­ravurile politice au rămas cam aceleaşi? Proba­bil, s-ar întreba de ce po­liticienii nu co­boa­ră în sufletul româ­ni­lor, de ce rămân surzi la problemele cu care se confruntă românii şi din țară, şi din jurul gra­niţelor (cei din Ucraina, din Republica Moldova, din Serbia, din Ma­cedonia, care se luptă din răsputeri să-şi păstreze identitatea românească, să menţină limba română în şcoli, să-şi con­serve religia…), dar și cei din străi­nătatea mai îndepărtată geografic. Aşa că, „Articolul VII” e încă o emisiune de cursă lungă!

– Majoritatea emisiunilor tale au fost realizate „în direct”: ai bă­tut globul în lung şi-n lat ca să faci interviuri. Cum te-ai descur­cat în perioada de după de­clan­şarea pandemiei de COVID?

– Şi eu, ca toată lumea, am fost nevoită să mă adaptez situaţiei: mi-am transformat casa într-un mini-studio de televiziune şi, prin intermediul Internetului, pe Skype sau pe Zoom, am organizat o su­medenie de re-întâlniri, de astă da­tă de la distanţă, cu prieteni vechi ai emisiunii, pre­cum scriitorii Norman Manea, Ion Vianu şi Matei Vişniec sau chirurgul Alex Măr­mureanu şi judecătorul Alex Kozinski, am­bii din Los Angeles. De asemenea, dat fiind con­textul „pan­­demic”, am ţinut legătura on-line şi cu me­dici ro­mâni răspândiţi peste tot prin lu­me – de exem­plu, cu Theo Trandafirescu, care pro­­fe­sea­ză în New York, în Statele Unite ale Americii, și cu Radu Lupescu, care e în Franţa –, dar şi cu alţi români care puteau să ne dea in­for­maţii uti­le – de pildă, cu Octavian Ursu, ro­mâ­nul devenit pri­­mar într-un oraş din Ger­ma­nia.

Cu România în inimă

– De-a lungul anilor, ai creat o adevărată „rețea” de români valoroși, ne­­cunoscuți până atunci. Cum îi găsești în con­tinuare?

– O, din fericire pentru mi­ne, ca jurnalist, dar și pentru noi, românii, astfel de oameni sunt mulți! Doar că, deşi sunt extraordinar de valoroşi pro­fesional și uman, sunt de o mo­­­destie rară. Unii dintre ei consideră că până şi un inter­viu e o formă de a ieşi prea mult în evidenţă, iar dacă ac­cep­tă discuţia, o fac dintr-un atașament profund față de Ro­mâ­nia, pe care o poartă în ini­mă. De altfel, acesta este firul roşu care îi leagă, dincolo de meseriile și locu­rile în care tră­iesc: faptul că sunt complet dedi­caţi identi­tăţii lor şi că îşi declară fără echivoc dependența de România și de spiritul românesc. Aşa, fără vreo ordine anume, mă gândesc, de pildă, la în­tâlnirea cu virusologul Mircea Cons­tan­tin Po­pescu, care e stabilit încă din 1978 în Statele Unite, la „Princeton University”, unde a făcut o carieră strălucită în domeniul cercetării viru­­surilor limfocitare. O altă întâlnire extraor­di­nară a fost aceea cu dirijorul Cristian Mă­celaru, cu care am stat de vorbă în „Palatul Artelor” din Bru­xelles, despre Brâncuşi, despre Enescu şi Timişoara… Intervievându-l pe dom­nul Măce­laru nu doar că l-am cunoscut pe cel care avea să devină, foarte curând, directorul ar­tistic al Orchestrei Naţionale a Franţei şi lau­reatul unui prestigios premiu Grammy, dar am descoperit şi un mare om şi patriot. „Ţin la ideea întoarcerii acasă,” spunea dânsul. „Nu poţi să te regăseşti decât dacă te-ai pierdut. Re­găsirea simplităţii, din perspectiva unui copil, poate fi esenţa lu­mii!”. Apoi, în Olanda, la Aso­ciația „Doamna Maria Brâncoveanuˮ, de la Pa­rohia Ortodoxă Ro­­mână „Sfântul Grigorie Teolo­gulˮ, din Schiedam, am fost impresionată de mo­dul în care, la ini­ţiativa preotesei Christina Dură, doamna Maria Brân­coveanu este onorată în Olanda printr-o lalea care-i poartă numele. Apoi am avut bucu­ria să deschid ferestre spre cer împreună cu arhitecta Sanda Budiș, în vârstă de 95 de ani. Cu dânsa am discutat despre bunătate, loialitate, genero­zitate, anii de exil şi spiritul românesc. „Să vorbești tot timpul cu Dumnezeu și să te bucuri de fiecare zi, chiar dacă pierzi tot,” a fost îndemnul care m-a mar­cat cel mai profund din convor­birea pe care am purtat-o cu dumneaei. Tot re­cent m-am reîntâlnit cu domnul Cris­tian Bratu, coordonatorul secției fran­ceză-italiană, de la „Universitatea Bay­lor” din Texas, Statele Unite ale Ame­ricii, dar şi cu doamna Noemi Marin, ple­cată din România la sfârşitul anilor 1980, fost decan şi ac­tualmente pro­fe­sor în cadrul „Florida Atlantic Uni­ver­sity”, din Miami, SUA. Români emi­nenți, care nu și-au tăiat rădăci­nile.

„Ca jurnalist, am ajuns să mă simt ca un Don Quijote”

– Emisiunea „Articolul VII” are audienţe foarte bune, având în ve­dere că Internetul fură tot. Cine sunt oa­me­nii care vă urmăresc?

– Cu siguranță că oamenii care ne urmăresc sunt în primul rând oameni care iubesc România şi spiritul româ­nesc, care nu-şi neagă identitatea ro­mâ­nească şi adesea tânjesc să se întoarcă acasă, indiferent că fac parte din emi­graţia veche sau că au emigrat recent. În lu­me mai există români cărora să le pe­se de România. În plus, din această emi­siune se informează cu privire la situaţia din România, dar găsesc şi idei sau chiar soluţii concrete pentru problemele lor și ale familiilor lor. Pe de altă parte, la fel ca doamna Sânziana Pop şi ca voi, redactorii „For­mulei As”, care v-aţi creat un public fidel, al­că­tuit din cititori neabătuţi, oameni care vă ur­mă­resc săptămână de săptă­mână, de treizeci de ani, şi eu mă bucur enorm că, de-a lungul anilor, am reuşit să fidelizez un număr mare de tele­spec­tatori, care rămân alături de emisiunea „Ar­ticolul VII” cu o statornicie care mă ono­rează şi mă emoţionează, pentru că atenţia lor o simt şi ca pe o formă de tandreţe.

În ceea ce priveşte pro­blema ridicată de tine, erodarea pre­sei tra­di­ţionale, din cau­za Interne­tu­lui, într-ade­văr, situaţia nu e roz, însă, din fericire, „Articolul VII” se bucură de statutul excepţiei de la regulă, în sensul că emi­siunea e ur­mărită pe TV, iar tele­spec­tatorilor tra­di­ţionali li se ada­ugă un număr mare de „urmăritori” on-line, tot aşa, oameni că­rora le pasă de România şi care, doar pentru că nu pot să se sincro­nizeze cu ora de di­fuzare de la TV, accesează în­regis­tră­rile emisiunii pe YouTube. Însă și eu, şi tu, şi alţi jur­nalişti ca noi, „de modă veche”, ne dăm seama că „pier­derea vi­tezei” are și o al­tă cauză: deprof­esio­­nali­zarea tele­vi­ziunii și a presei scrise, prin ta­blo­idizare ex­ce­sivă, dar și prin lipsa efi­cien­­ței. În plus, și în peisajul general al societății se bate pasul pe loc în multe privințe. Din punctul ăsta de vedere, vă­zând cât de greu se schimbă lucru­rile la noi, eu, ca jurnalist, am ajuns să mă simt ca un Don Quijote care se luptă cu mo­rile de vânt. Din păcate, de pes­te do­uăzeci de ani, în România doar vor­bim vorbe. Dar, para­doxal, poate din ca­uza unui „sindrom al opti­mis­tului”, eu îmi fac în continuare treaba fără a face rabat de la ca­litate, de la onestitate, de la echidistanţă, de la rigurozitatea jurna­lis­tică… Consider că locul meu e în continuare în presă, în sensul că pun şi eu umărul la îndrep­tarea si­tua­ţiei, fie doar şi cât un fir de nisip.

„Nu avem de demonstrat nimic, nimănui, ci numai lui Dumnezeu”

– Revenind la nava pe care te-ai îmbarcat, împreună cu TVR 3, e clar că în vara asta nu vei ancora și în portul vacanței. Ce faci, totuși, ca să te relaxezi, pe căldurile astea?

– Merg uneori la biserică! Există câteva locuri în Bucureşti pe care le simt ca aducătoare de pace interioară, însă mai importante, pentru sufletul meu de om credincios, sunt întâlni­rile cu oameni speciali. De exemplu, o discuţie cu părintele Ciprian Grădinaru, fostul uce­nic al părintelui Cleopa, o simt întot­deau­na ca pe un balsam sufletesc. Părintele Ciprian şi cu mine suntem foarte apropiaţi ca vârstă şi întâia dată ne-am întâlnit în anii 1990, când eu eram în primul an de fa­cultate, iar dânsul venea la Mânăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Apoi l-am regăsit la Mânăstirea Sihăstria, unde am şi început să-l cunosc şi să mă apropii sufleteşte de dânsul. Iar acum părintele Ciprian slujeşte aici, în Bucureşti, la Pa­ra­clisul Catedralei Mântuirii Neamului. Ce bucurie să-l întâlnesc și să-l ascult vor­bind! Părintele Ciprian este un du­hov­nic care înţelege, cu-adevărat, sufletul omu­lui, şi ştie cum să-l panseze… Dar să știi că și amintirile prețioase pot să ne ofe­re clipe de regăsire, să ne ofere spațiu de întremare interioară. Eu, de pildă, îmi trag putere sufletească din amintirile pe care le am cu Arhiepiscopul Pimen Zai­nea, omul de la care am învăţat ce-nseam­nă cu-ade­vărat smerenia. În aprilie 1991, când l-am cu­noscut la Arhiepiscopia Su­cevei şi Ră­dă­uţilor, mi-a dăruit mai multe cărţi şi m-a trimis pentru luminare la Părintele Cleopa. Tot datorită Arhiepis­copului Pimen, am avut bucuria ca în 1992, la Putna, la stă­reţia mâ­năs­tirii, să stau în preajma Regelui Mihai. Mulţi ani mai târziu, în martie 2020, l-am căutat la Mâ­năs­tirea Sfântul Ioan cel Nou de la Su­ceava, ca să-i spun cât de recu­nos­cătoare îi sunt pentru toate darurile lui de că­lăuzire. Și azi sufletul îmi e plin de amintirea acelui martie 2020, când am stat alături de Înaltul Pi­men, cu cerul în­ste­lat deasupra noastră… De la aceşti doi oameni hăruiţi, Arhiepiscopul Pimen Zainea şi părintele Ciprian Grădinaru, cât şi de la alţii, pe care nu am apucat să-i pomenesc, am desluşit un adevăr de care acum, la 50 de ani îm­pliniţi, sunt mai con­­vin­să ca niciodată: noi, oa­menii, indife­rent de ran­gul social sau pro­fesii, nu avem de de­­mons­­trat ni­mic ni­mănui, ci nu­mai lui Dum­ne­zeu. Clipa urmă­toare şi ziua de mâi­ne nu ne aparţin.

Foto: IOANA HAMEEDA (2), LAURENŢIU NĂSTASE, MUGUR CRISTESCU