Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

CRISTINA LIBERIS (Jurnalist): „Trinitas a venit ca o mare șansă pentru mine”

– A rupt gura lumii ca reporter de front, pre­zentă în linia întâi a marilor confruntări militare din anii 2000. Astăzi, interesul ei se îndreaptă spre sat și copii, două zone în care munca se face cu sufletul –

„Nu mai voiam să aud de televiziune”

– După ani grei și triumfători de jurnal şi re­portaj de front, ai dispărut o vreme destul de lungă de pe micul ecran. Ne bucurăm să te regăsim azi la televiziunea „Trinitas”…

– Aşa este. O bună bucată de vreme am făcut o pauză de televiziune, dar nu şi de cultură, având tot felul de servicii prin care am contribuit la răspân­direa ei. Acum realizez reportaje şi filme documen­tare pentru televiziunea „Trinitas”, dar lucrez şi la biroul de comunicare al Muzeului Satului. Am două servicii, însă asta nu e ceva anormal pentru mine. Primul meu documentar pentru „Trinitas” a fost un film despre preoţii prezenţi în Primul Război Mon­dial. Am ales acest subiect greu, pentru că l-am sim­ţit bun, interesant. A fost foarte anevoioasă docu­men­tarea, am muncit pe brânci, dar mi-a plăcut enorm şi am învăţat inimaginabil de mult din acest studiu. Iar faptul că filmul a fost preluat de TVR şi că a fost difuzat la ştiri de alte televiziuni spune multe despre impactul avut. Acum lucrez la un documentar despre Enescu, în arhivele diplomatice, film ce va apărea luna aceasta.

– De ce televiziunea „Trini­tas”? Ce oferă ea în plus faţă de TVR sau televiziunile co­mer­ciale?

– Oferă libertatea de a-ţi face meseria conştiincios, fără să stai cu ochii pe bani, reclame şi au­dienţe. Oferă alternativa cultu­rală în televiziune, aşa cum For­mula AS o face în presă. Eu am plecat din TVR în 2012. O pe­rioadă am lucrat în Ministerul de Externe, consilier a trei miniştri pentru românii de pretutindeni. Apoi, la Institutul Cultural Român, unde am fost secretar ge­neral adjunct. Nu mai voiam să aud de televi­ziu­ne, pentru că aşteptările mele nu mai erau cele pe care instituţiile de media le ofereau. Deveniseră prea comerciale, valoarea conţinutului fusese detronată de cifra obţinută din reclame. În schimb, mi-am dorit toată viaţa să fac filme documentare, şi nu am avut prea multe ocazii să le realizez când eram în apogeul carierei. Aşadar, după aceşti ani de pauză, oferta celor de la „Trinitas” a venit ca o mare şansă pentru mine. A crescut frumos această televiziune, apetenţa ei pentru cultură îi face mare cinste. De fapt, ea a preluat publicul fostului TVR3 sau TVR Cultural. Foarte important pentru alegerea mea este faptul că „Trinitas” are o producţie masivă de film documentar şi reportaje, nu neapărat pe teme religioase, aşa cum s-ar crede. Filmele sunt culturale şi, cel mai important, sunt lucrate impecabil.

„Să-ți placă poveștile, iată condiția unui reporter bun”

– Am remarcat un documentar al tău minunat, des­pre satul românesc… Ce schimbare radicală: să dai cămaşa militară de camuflaj pe ia tra­diţio­nală! Există vreo legătură între un jurnalist co­respondent de război şi un realizator de docu­men­tare culturale?

Irak, 2003

– Să treci de la corespondent de război la filme documentare poate părea un salt mare pentru cineva care nu judecă problema prin ochi jurnalistic. Du­pă părerea mea, când faci reportaj adevărat, nu con­tează unde şi despre ce este. Că e la Kabul sau în Maramureş, că este despre copiii din Afganistan sau Brâncuşi, atât timp cât menirea ta de reporter este căutarea adevărului, subiectul nu mai face di­fe­renţa. Este doar meseria de jurnalist făcută din pasiune, cu disciplină, seriozitate şi sinceritate. Să-ţi placă po­veş­tile, să le cauţi în toţi şi în toate: iată con­diţia unui reporter bun. Să fii onest cu tine şi cu cei din jur şi, cel mai important, să-ţi placă adevărul. Aici e mai com­plicat, pentru că trebuie să-ţi placă şi adevărul des­pre tine. Pleci în căutarea adevărului unei po­veşti, dar în drumul tău afli şi adevărul des­pre tine…

„M-am îndrăgostit nebunește de mintea și priceperea țăranului român”

Spuneai că am dat ţinuta militară pe ie… Este adevărat, chiar port azi foarte des aceste cămăşi extrem de frumoase. Dra­gos­tea mea pentru satul vechi românesc şi dibăcia ţăranului ro­mân a început ciu­dat şi e o iubire des­tul de nouă. Sunt o fiinţă urbană, nu am avut bunici la sat, legătura mea de fa­milie cu partea ru­rală a României este inexistentă. Dar în 2017, am venit la „Biroul de comu­nicare” de la Mu­zeul Satului. Zi de zi la muncă, dar şi la pas prin muzeu, am început să fiu atentă în jur. M-am sur­prins analizând tot mai atent detaliile obiectelor care mă în­conjurau. Vezi din­tr-odată cum o casă stă îmbinată în bâr­nele sale, fără cuie, de sute de ani. Mai vezi cum o ie a fost cusută impecabil, pe o pânză cu o­chiuri minuscule, folosindu-se culori într-o armonie per­fectă. Când te gândeşti că femeile făceau asta iarna, la lumina opaiţului sau la biata rază de soare ce pătrundea prin băşica de porc care ţinea loc de fereastră, totul ia o dimensiune incredibilă. M-am îndrăgostit nebuneşte de tot ceea ce a însemnat mintea şi priceperea ţăranului român şi aşa am în­ceput documentarea pentru „Zidiri de timp”, filmul despre satul românesc. Câteodată, nu trebuie să mergi prea departe ca să realizezi un reportaj bun. „La colţul străzii” – vorba regelui reportajului, Bru­nea Fox, poţi găsi subiecte extraordinare. Oamenii sunt plini de poveşti, iar românii nu fac excepţie. Totul este ca tu, reporterul, să ai bun simţ, în toate sensurile acestei expresii. Să respecţi po­vestea şi omul care o poartă, să-i cauţi substraturile. Un simţ bun al valorii omului despre care poves­teşti.

Copiii războiului

– Cristina, cât de mult te-a marcat perioada reportajului de război? Ai mai urmărit destinele oamenilor întâlniţi atunci?…

Ultimul interviu al lui Yasser Arafat (2004)

– Vremurile acelea au însemnat o perioadă extraordinară de formare pentru mine, atunci am devenit jurnalist adevărat. Da, încă ţin legătura cu o bună parte din oamenii pe care i-am cunoscut în zonele acelea cumplite de război. Bunăoară, am rămas prietenă cu Ali, taximetristul care mi-a fost şi translatorul din Irak, în 2002. L-am cunoscut acolo, dar el făcuse facultatea la Braşov. Chiar anul trecut ne-am revăzut în România. Mă uitam la foto­grafiile de atunci, din Irak… Ali avea trei fete mici. Când le-am cunoscut pe aceste fetiţe, undeva la marginea Bagdadului, locuiau în nişte ruine, sărăcia lor pur şi simplu nu poate fi descrisă. Mergeau la şcoală, la rândul ei mai degrabă un morman de pietre, decât o clădire. Atunci îmi spuneau fetele că ele vor deveni medici şi-şi vor ajuta semenii. Ştii, conversaţiile acelea dulci ale copiilor legate de „ce vor să fie când vor fi mari”. Ca orice om, aşa le-am luat atunci: vorbe oarecare, spuse drăgălaş de nişte copile. Ei bine, când mi-a spus Ali că două dintre fetele sale sunt deja medici, iar a treia e studentă la Me­dicină, sufletul mi s-a cutremurat. Absolut in­cre­dibil! Visurile lor nu erau nişte himere, nu erau gân­duri de copii neştiutori. Ele şi-au urmărit desti­nele cu încrâncenare, ambiţie, în nişte condiţii in­cre­dibil de grele. Și iată-le azi pro­fesând la ele în ţară, aju­tând, aşa cum au jurat că o vor face încă de când erau co­pile. O lecţie de viaţă co­ple­şitoare! Me­reu m-au im­presio­nat co­piii, toţi, cu atât mai mult cei întâlniţi în zo­nele de con­flict. Chiar am scris o carte, în 2005, „Co­piii războiului”, toc­mai des­pre aceste victime cola­terale ale războaielor iniţiate de adulţi. O carte-album, cu fo­to­grafii şi poveşti de pe fron­turile din Irak, Af­ganistan, Israel, fosta Iugoslavie…. Când mer­geam pentru transmisiuni în zonele de luptă, aveam un pro­iect prin care mereu duceam ajutoare copiilor, mai ales rechizite şcolare. Nu vă puteţi imagina bucuria lor, să primească un simplu pix, un obiect cu atât de puţină însemnătate într-o lu­me a păcii. Acolo, pixul acela însemna, dincolo de bucuria darului, speranţa într-un viitor mai blând. Copiii au ocupat mereu o parte a inimii me­le, într-un mod cu totul special.

„Cel mai greu război al vieții mele: Matei”

– Când plecai în deplasări, lăsai tu însăţi nişte lacrimi în urmă, pentru că băiatul tău rămânea aca­să… A fost şi acesta un război de dus în viaţa ta?

Cei mai buni prieteni, Cristina și Matei

– Da. Matei era foarte mic când eu am început să lipsesc mult de acasă, fie că prezentam jurnalul, fie că plecam la documentări sau mai apoi pe di­ferite fronturi de luptă. Până la urmă, cineva trebuia să câştige o pâine, având în vedere că mariajul meu cu tatăl lui Matei se sfârşise. Ai dreptate să for­mulezi întrebarea aşa, cred sincer că acesta a fost cel mai greu război al vieţii mele. Am pierdut mulţi ani din copilăria băiatului meu, cei mai frumoşi. Iar el mi-a reproşat asta. Când a împlinit optsprezece ani, mi-a spus limpede că s-a simţit abandonat a­tunci când avea cea mai mare nevoie de mine. A­cum are douăzeci şi nouă de ani, tocmai s-a în­surat, şi la fel de sincer îmi spune că m-a iertat. La ma­tu­ri­tate a înţeles ce ardere de nestins era în mine în acei ani de jurnalism nebun, dar şi că îmi făceam me­seria pentru a ne asigura traiul. N-am avut o viaţă liniştită, eu şi el. O bună bucată de timp, mi-am tot cerut iertare că nu am reuşit să-i asigur acea linişte pe care un copil ca el o merita. Anii de scuze şi reproşuri s-au transformat, în timp, în prie­tenie. Acum pot spune că Matei este cel mai bun prieten al meu.

„Dacă aș fi fost fericită în familie, nu mi-aș fi riscat de atâtea ori viața pe front”

– Cum îți judeci azi alegerile din trecut? Re­greți că ai pus pe primul plan meseria?

Irak, 2003

– M-am gândit serios la asta. O spun deschis: dacă aş fi fost fericită în familie, nu aş fi dat nicio­dată viaţa personală pentru carieră, nu mi-aş fi riscat de atâtea ori viaţa pe front. Da, îmi iubeam cu ar­doare meseria, dar abia târziu am înţeles că adrena­lina ei îmi umplea un gol din suflet şi completa o mare lipsă de afecţiune. Înlocuiam vidul interior cu pa­siu­nea pentru meseria mea şi dorinţa de a o face cât mai bine. După mulţi ani, am înţeles că era doar o apa­rentă mulţumire. Cred că la fel a fost şi cu toa­te lu­crurile pe care le-am făcut pentru copii de-a lun­gul vieţii mele. Mă luptam pentru copiii abu­zaţi, pen­tru orfani, pentru orice suflet tânăr care avea ne­voie de ajutor, cu o ardoare inimaginabilă. Mult mai târ­­ziu mi-am dat seama că încercam astfel să mă iert pentru timpul pe care nu l-am petrecut cu co­pilul meu. Ciudat cum vremea îţi aşază gândurile în ordine…

– Te-ai recăsătorit? Ţi-ai găsit liniştea în noua căsnicie?

– Nu. Nu mi-am găsit liniştea nici a doua oară. În afară de meserie, alegerile vieţii mele nu au fost cele mai fericite. Respectul este ceea ce contează cel mai mult într-o relaţie… Este ceva ce nu poţi pierde. Dacă se întâmplă asta, totul e distrus. „Ori eu, ori meseria” a fost ultimatumul unui om din via­ţa mea. Am ales me­seria imediat. De ce? Pentru că întrebarea era lipsită de respec­tul de care vorbeam. Nu poţi iubi un om şi să nu-i respecţi pa­­­siunea, să-l pui să aleagă atât de dras­tic.

– Azi e, totuşi, multă linişte în tine. Cum ai dobândit-o?

– Construind. Îmi place enorm să fac asta. Îmi place să cons­truiesc poveşti, să construiesc des­tine, să mă constru­iesc pe mine. La fel mi-a plăcut să cons­truiesc o casă, cu tot ceea ce ţine de ea. Dacă înainte de pan­demie stăteam numai vara în această casă ridicată la Balotești, de doi ani n-am mai părăsit-o nicio cli­pă. Îmi place să sădesc şi să văd ce creşte. Să adun roadele muncii mele, să le transform singură în bucate de tot felul. Chiar fac asta, şi este unul dintre cele mai plăcute lucruri. Îmi îngrijesc grădina, pomii, florile, şi pri­mesc răsplată pentru asta, în roadele lor. Nu irosesc niciun măr, poamele sunt la fel ca şi oamenii: au destine ce trebuie încu­rajate, îngrijite şi construite. O fată urbană ca mine are azi linişte în curtea ei, culege mere din pomul sădit de ea şi le savurează coapte, lucrând la câte un film.

„Copiii – diamante” ai României

– În zilele noastre, liniștea despre care vorbești pare un vis pierdut. Ce se întâmplă cu noi?

– Avem o meteahnă, una care în timp ajunge să ne ţină pe loc. Nu urmărim destinele oamenilor ex­cepţionali, nu-i încurajăm, nu-i ajutăm să crească, nu-i promovăm drept modele. Dacă am face asta, am avea în fruntea instituţiilor acestei ţări oameni care, prin priceperea lor, ne-ar da mai multă linişte. Descoperim un diamant, un copil excepţional, îl aducem în lumina reflectorului, şi când acea lu­mină se stinge, uităm de el. Avem astfel de copii-dia­mante în România, am avut mereu, dar rar i-am susţinut. La un moment dat, am avut privilegiul să cunosc nişte copii de excepţie, fiind în juriul unei cam­panii naţionale, care s-a numit „Oamenii Tim­pului”, a revistei „Timpul”, de la Iaşi. În doi ani am cunoscut nişte minuni de copii. De exemplu, în 2016, o fată de la Liceul Feroviar din Paşcani a câş­tigat în faţa Parlamentului Marii Britanii, concursul de oratorie. Mi se face piele de găină când îmi aduc aminte. Acea fată, de o frumuseţe răvăşitoare, de la un liceu oarecare din Moldova, a reuşit să „în­genun­cheze” copii din școli de re­nume european, din societăţi care chiar au pe primul loc educaţia tinerilor. Ca ea sunt mulţi, copii care au pro­iecte ino­vatoare, cu care câştigă concursuri, care-şi ur­mează destinele, dar noi nu-i „folosim”. Îi aplau­dăm, le dăm diplome, dar numele lor nu se re­găsesc apoi în instituţiile noastre publice, nu-i lăsăm să-şi folosească abilităţile pentru binele ţării. E mare păcat, mai ales că ei ar pu­tea deveni în timp repere pen­tru alţii. Îţi mai spun o poveste în acest sens. Am rea­lizat pentru „Tri­nitas” un film despre româ­nii de pretutindeni. Paşii m-au dus în Portugalia, unde am cu­noscut una dintre cele mai fru­moase persoane pe care le-am întâlnit în toată viaţa mea. Îl cheamă Dan Câmpan și este ple­cat dintr-un sat de lângă Su­ceava, unde făcuse o şcoală de prelucrare a lemnului. A ple­cat în Portugalia la muncă în cons­trucţii. După o perioadă în care a lucrat cu cârca, salahor, a simţit că el este mai mult decât atât. A dat la facultate, a intrat şi a început să studieze ştiinţa restaurării. La peste patruzeci de ani! Apoi a făcut un master, iar acum este unul dintre cei mai buni restauratori din Portugalia. Toţi ai lui l-au descurajat, mai puţin soţia (iată respectul de care vorbeam). M-a făcut să şi plâng, în timp ce-i luam interviul. Dar nu neapărat povestea lui fabuloasă m-a impresionat, ci mai ales felul în care a rămas în inimă acest om. Atât de curat, atât de simplu, atât de luminos. Succesul lui este răsplata acestei cu­ră­ţenii sufle­teşti şi, poate mai impor­tant, a devenit un reper pen­tru alţi ro­mâni, cu ex­perienţe ase­mănătoare de viaţă. M-a marcat atât de mult po­vestea lui şi pentru că am întâlnit foarte mulţi oameni cu har, cu talente dăruite de Dumnezeu, dar care le-au lăsat să se risipească. Oameni care ratează mo­mente. Dan Câm­pan nu a lăsat talen­tul să-i scape, iar pentru asta este un model. Oa­meni ca el, oameni ca tinerii extraordinari pe care-i avem, ar trebui să fie primele subiecte ale jurnalelor de ştiri. Iar şi iar. Dacă s-ar face asta, România ar arăta cu totul altfel.

Cu îngerul pe umăr

– Copilăria ta cum a fost? Te-a susținut cine­va?

– Grea întrebare! În gimnaziu, ţin minte că vo­iam să fiu Tracy Austin, o mare jucătoare de tenis americană. Apoi, în liceu, tot ce voiam era să mă întorc acasă. Pentru a înţelege povestea asta trebuie să-ţi spun cum în acea perioadă a trebuit să ne mu­tăm din Lugojul natal, în Tulcea. Mutarea aceea a fost primul şoc al vieţii mele. De atunci, din cla­sa a VI-a, am jurat că mă voi în­toarce acasă, la Lugoj. De aceea am ajuns studentă la „Chimie – silicaţi”: ca să primesc repar­iţie la fabrica de sticlă şi cera­mică de la Lugoj. Ca să mă întorc acasă. Dar revoluţia a anulat şi repartiţiile, şi în­treaga industrie chimică. Și uite aşa, am ajuns eu profesor suplinitor de engleză, până când am dat un concurs şi am intrat la SOTI, prima tele­vi­ziu­ne independentă din Ro­mâ­nia şi Europa de Est. Dar una peste alta, visul adoles­cenţei mele a fost să mă în­torc acasă.

– Aş zice că a fi reporter în­seamnă tocmai opusul: o ne­voie de aventură, de căutare, te ard tălpile să pleci de acasă…

– E destul de greu de explicat. Eu nu am făcut niciodată meseria de jurnalist pentru renume sau pentru bani. Nu am căutat niciun fel de glorie. Am căutat doar adevărul. Pe mine mă chemau poveştile, nevoia de a cunoaşte oameni şi, prin ei, mă tot întâlneam cu mine însămi. Meseria m-a tot adus pe mine în faţa mea. Este aproape o povară. Poate de aceea o bună parte din jurnaliştii care fac meseria asta bine, cu pasiune, sunt singuri. Dar eu sunt una dintre persoanele norocoase, una care-şi găseşte repede echilibrul, mulţumesc lui Dumnezeu!

– Îl ai pe Dumnezeu cu tine?

– Am avut mereu un înger păzitor pe umăr. Nu vorbesc numai de cel care m-a ferit de moarte, în incursiunile mele din zonele de război. Acolo era limpede că-l port cu mine, pentru că de multe ori mi s-a întâmplat să schimb destinaţia reportajului în ultima clipă, fără un motiv prea bine întemeiat, şi să aflu apoi că acolo unde trebuia să merg avu­sese loc un atac, o explozie, o răpire. Ajutorul divin e limpede în aceste cazuri. Dar vorbesc de un an precum 2018, în care am avut şase servicii, am făcut patru filme documentare, pe care le-am şi promovat cu drumuri în ţară şi în lume. Un om fără înger pe umăr nu poate duce atât. Pur şi simplu nu poate. Da, sunt în relaţii bune cu îngerul meu, îi mulţumesc zilnic, îl ascult şi ştiu sigur că nu sunt singură cu el aproape.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian