Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

VALENTIN RĂDUȚIU (Violoncelist, rezident în Germania): „Sunt din ce în ce mai de-al vostru”

– S-a născut la München, din părinți români, a studiat la Viena și Salzburg, ado­ră Bucureștiul, iubește Italia, dar locuiește la Berlin. Pentru virtuozitatea și versatilitatea lui, presa germană n-a ezitat să-l numească, încă de foarte devreme, „unul dintre cei mai talentați violonceliști ai zilelor noastre”. Valentin Răduțiu este laureat al mai multor concursuri internaționale, dar și deținător al presti­gio­sului premiu „Music of German Business”, unul din cele mai importante premii pentru tinerii muzicieni din Germania. Am stat de vorbă cu un îndrăgostit de muzica lui George Enescu, care a imprimat integrala lucrărilor pentru violoncel și pian ale marelui muzician, disc considerat de criticii din lumea întreagă o referință –

„Părinți clujeni, plecați din țară în 1970”

– Un violoncelist cu nume românesc, dar care nu s-a născut în România și nici nu locuiește în Ro­mânia. Cât de de-al nostru ești, de fapt, Valen­tin?

– Sunt din ce în ce mai de-al vostru. (râde) E adevărat că m-am născut în Ger­mania, dar părinții mei sunt clujeni, plecați din țară în anii ‘70. Emi­grarea lor e o poveste pe care am auzit-o toată copi­lă­ria, spusă cu umor la mesele de familie. Pentru părinții mei, a fost însă un episod dificil. Abia când am avut și eu 28 de ani, vârsta pe care o avea tata, am înțeles cu adevărat ce riscuri și-a asumat atunci când a decis să rămână în Germania, cu 100 de mărci cusute în haină și cu diplo­ma ascunsă în vio­loncel. Nu știa limba, nu avea nicio garanție a unui loc de muncă și mai era și proaspăt căsătorit cu mama, care rămăsese în țară. A fost pentru el un salt în apă rece, un gest de un curaj extraordinar, care a venit dintr-o convingere profundă, că nu mai vrea să trăiască într-o țară comunistă, chiar dacă asta ar fi însemnat să ajungă șofer de taxi și să renunțe la cariera lui muzicală. Tata cânta și el la violoncel. O vreme a și îndurat consecințele acestui gest. A trăit ca azilant, cu zece mărci pe zi bani de mâncare, într-o cameră pe care o împărțea cu un polonez. În că­măruța aia, tata studia violoncelul timp de zece ore pe zi. Studia cu cutia de chibrituri alături, după fie­care pasaj, scotea câte un băț. Studia de disperare. Studia ca să nu o ia razna, să nu cadă pradă fricii și depresiei. La scurtă vreme a reușit să-și găsească un loc într-o orchestră de operă, s-a angajat și, după un an, a putut să o cheme și pe mama. Din fericire, și-a continuat cariera de violoncelist. Dacă tata nu ar fi fost muzician, poate nu aș fi ajuns nici eu.

Cu muzica în casă

– De ce spui asta?

Micul violoncist

– E foarte greu să faci performanță când vii din medii care nu au nicio legătură cu muzica. Nu e imposibil, dar e pur și simplu mult mai greu să ajungi la timp la profesori foarte buni. M-am tot ui­tat în jurul meu în ultimii ani și adevărul e că tinerii cu rezultate extraordinare vin, într-un fel sau altul, din familii care au legătură cu muzica. Nu e puțin lucru să te naști cu acel instrument în casă. Eu îi da­to­rez foarte mult tatălui meu. În primul rând, pentru că a fost un profesor foarte dedicat, foarte talentat în relația cu copiii, a știut să-mi predea fără nicio presiune, a făcut să pară totul o joacă, atunci când eram mic. Iar mai târziu a fost exigent și meticulos, a fost un părinte gründlich, cum spun nemții. A vizat mereu performanța. Sunt conștient că românii au avut alt tip de educație, care azi nu e deloc populară în Occident, un­de lucrurile sunt mult mai re­laxate, și pe elevi e mai puțină pre­siune. S-a făcut recent un sondaj, cu câți tineri merg la fa­cultate imediat după liceu. În Eu­ropa, pe primul loc sunt polo­nezii, iar românii nu sunt nici ei departe. În timp ce nemții sunt în josul listei. Cred că cei care trăiesc în țările estice au un anu­mit com­plex de inferioritate, dar au și conștiința faptului că atâția ani nu le-a fost bine, că statul nu i-a protejat, că is­toria nu le-a fost favorabilă, și atunci, singura lor so­luție e să facă performanță, ca să se salveze. Pen­tru familia mea, a participa la un con­curs mu­zical, de pildă, nu era o acti­vitate de dra­gul experienței, ci o provocare de a obține locul în­tâi. Or, tipul ăsta de mentalitate de care m-am izbit de mic până la urmă mi-a fost de folos.

– Te-ai născut deci cu violoncelul în casă. Cum se îndrăgostește cineva de un instru­ment?

– Cred că înainte să mă îndră­gostesc de un ins­trument, m-am în­dră­gostit de lumea sunetelor. Eram fascinat de orice lucru care scotea sunete, de la lada cu sticle de apă mi­nerală de pe hol, lângă care mă așe­zam și în care îmi plăcea să lovesc pe rând cu un creion, până la keyboardul de trei octave pe care mi-l făcuse ca­dou nașa mea. Eram fascinat de flu­iere, cu care mi-am terorizat părinții. Când veneam în vacanță în România, la Beliș, lângă Cluj, mă chinuiam zile în șir să învăț să fluier în pumn sau să cânt la frunză sau la pahare, cum vedeam pe la alții, în jurul meu. Până într-o zi, când am des­coperit în casă o chi­tară mai ve­che pe care, imi­tân­du-l pe tata, am ți­nut-o în picioare și am început să frec un băț pe ea. Când m-a văzut, ta­ta n-a stat prea mult pe gân­duri, mi-a căutat un violoncel mic și imediat mi-a de­venit profesor.

Profesori extraordinari

– Umblă vorba că ai studiat cu cei mai mari violonceliști ai lumii. E adevărat?

Cu profesorul Heinrich Schiff, la plimbare pe Attersee

– Da, e adevărat, am avut parte de profesori extraordinari, de foarte de­vreme. La 14 ani, plecam cu trenul din München până la Salzburg, în Austria, săptămânal, ca să studiez cu Clemens Hagen, un om foarte ta­lentat, deosebit de blând și dedicat, a cărui singură miză era muzica. Mă aș­tepta îmbrăcat cu un tricou necăl­cat, dar cu un Stradivarius de ex­cep­ție, cu care părea să se fi născut direct în mână. Cinci ani mai târziu, am început să studiez cu Hein­rich Schiff, unul din cei mai mari violon­celiști ai se­colului. Au fost ani foarte fericiți pentru mine. Schiff era un om dedicat întru totul muzicii. Arăta ca Regele Henric al VIII-lea, cu o barbă mare, avea o hipersensibilitate artistică, dar și o latură autentic ță­rănească. Avea o casă la Attersee, unde în camera de muzică avea fotografii cu cele mai mari perso­na­lități ale lumii și unde își chema și elevii câte o săp­tămână. Era foarte greu, intimidant aproape, lu­cram individual la un nivel extrem, extrem de înalt. Iar apoi, când se lăsa seara, ne gătea, făcea Schweine­­braten (friptură de porc la cuptor), cu mult usturoi. Iar în weekend, ne scotea la plimbare prin sat, cu Rolls Royce-ul lui verde fistic, din anul naș­terii lui, de se uitau austriecii ca la felul 13. Schiff era de o gene­ro­zitate suprarealistă. Împrumu­ta vio­loncele de milioane de euro elevilor. Îi ducea la cele mai mari res­taurante după concerte și el plătea tot. Avea, desigur, și toanele lui. Îl iubeam cu toții, dar ne era și frică de el, avea o personalitate uriașă. Heinrich Schiff a fost un om care și-a trăit viața foarte intens, a ars pentru muzică, a și cântat enorm, și toate astea s-au întors împotriva lui. La un mo­­ment dat, a trebuit să facă o ope­­rație pe inimă, i s-a montat un bypass și a decis atunci să-și ia un an sabatic. Eram încă elevul lui și, fiindcă nu știam cât va dura aceas­tă pauză, am decis să schimb pro­fe­sorul. Așa am ajuns la David Geringas, cel de-al treilea mare profesor al meu, un aristocrat rus, născut la Riga, care avea și el o carieră impresionantă.

„Efervescență latină și ortodoxie”

– Pe ce instrument cânți?

– Cânt de zece ani de zile pe un violoncel italian, vechi de peste 300 de ani, un instrument foarte va­loros, pe care îl am de la un spon­­sor.

– De ce sunt atât de impor­tante instrumentul și vechimea lui?

– Sunt și instrumente noi care sună extraordinar, dar e adevărat că timpul adaugă unei viori sau unui violoncel o calitate anume. Unii consideră că, în timp, are loc o anumită pietrificare a lemnului, care contribuie la sunet. Alții spun că lacul folosit acum 300 de ani era diferit. Mai sunt voci care spun că lemnul era pe vremea aia altfel sau că în Veneția, ca să ajungă în ateliere, lemnul era tras pe canale și sarea mării rămânea în el. Tot ce pot să vă spun e că există o carac­te­ristică sonoră a instrumentelor italienești vechi imposibil de imi­tat până azi.

– Cu școala de violoncel eu­ropean, dar cu sânge românesc în vene, acum zece ani te-ai în­tors în România, să participi la Con­cursul George Enescu. Ce te chema în țara pă­rinților tăi?

– Concursul începuse să aibă renume in­ter­național, crescuse tot mai mult. Apoi, sigur că tata a păstrat legătura cu mulți prieteni români mu­zicieni. Încet, încet, am început să aud în jurul meu: „Valentin, trebuie să mergi la concurs!” Am avut mari emoții. Mulți îl știau pe tata, erau cu ochii pe băiatul lui Emil. Nu vrei să-ți faci părintele de ru­șine! Pentru prima dată după foarte mulți ani, au venit atunci și părinții mei la București. Și s-a în­tâmplat să cânt Concertul de Dvořák, pe care îl cân­tase și tatăl meu în concursul lui de final de uni­ver­sitate. A fost o predare de ștafetă foarte emoționantă și o finală copleșitoare. Eu nu am mers la concurs ca turist, am mers hotărât să iau un premiu, chiar dacă până la urmă, cel mai mare câștig la un con­curs de muzică clasică e că înveți repertoriul. Béla Bartók obișnuia să spună că concursurile nu-s pen­tru muzicieni, sunt pentru cai. Doar la cursele de cai poți spune cu certitudine că există un cal care a trecut primul linia. În muzică, miza nu e doar să interpretezi impecabil, ci și să imprimi o notă cât mai personală. Iar asta e foarte subiectiv.

– Tu cum cânți, Valentin? Ce anume din ceea ce ești tu a trecut și în muzica ta?

– Există o efervescență latină a poporului meu, care stă totuși sub aerul greu, solemn și apăsător al ortodoxiei, care se simte și în pictura, și în literatura română. Cred că amestecul acesta de tonuri contra­dictorii s-a strecurat și în felul în care cânt.

„Enescu a fost, cu adevărat, un geniu”

– În 2013, alături de pianistul suedez Per Rund­berg, ai imprimat „Integrala Sonatelor pentru Pian și Violoncel” de George Enescu. Un gest ar­tistic de care era nevoie. A fost un soi de datorie fa­ță de țara ta?

Foto: Felix Broede (3)

– Pentru mine, legătura cu muzica lui Enescu e una foarte sinceră și profundă. Tocmai de aceea, în Germania m-am angajat să cânt Sonata a 2-a, în foarte multe programe. E de o frumusețe fără mar­gini. Începe lent, ca și cum te-ai împinge cu o barcă de la mal. Iar apoi devine o călătorie prin tot felul de tărâmuri, care sunt mereu altele. Nu m-am plic­tisit și simt că nu m-aș putea plictisi niciodată de această piesă. Ideea de a imprima aceste Sonate a fost o consecință firească a premiului obținut la Con­cursul „George Enescu”, de la București. Pe Per îl știam de mult, suntem prieteni foarte buni, așa că am acceptat această provocare pentru că ador mu­zica lui Enescu. Astăzi, atribuim cu mare ușu­rință cuiva eticheta de geniu. Dar Enescu, care la 12 ani a cântat Concertul de Brahms pentru Brahms însuși, la Viena, care a învățat într-o singură noapte, în trenul de la București la Paris, Sonata de Eugène Ysaÿe pe care Ysaÿe i-o dedicase lui, care a fost și un pianist excepțional și un dirijor fără seamăn, a fost cu adevărat un geniu. E ceva în muzica lui atât de dincolo de lumea asta, atât de stelar, de mo­dern, de in­confundabil, că te trage după ea ca un vârtej.

– Cum ți-l imaginezi pe George Enescu?

– Știu că sună a clișeu, dar dacă aș putea alege cu ce per­sonaj din istorie să mă întâlnesc pentru o zi, ăla ar fi George Enes­­cu. Nu mi-l pot imagina de­­cât ca pe un om blând și cald, dar apăsat și me­lan­colic deopo­trivă, de o mare puritate co­pi­lă­reas­că, de o inocență care se simte în tot ce cântă și compune.

„Muzica clasică nu trebuie să fie pentru toată lumea”

– Să te îndrăgostești de muzica clasică pare, pentru generațiile mai noi, ceva cu totul ana­cronic. Mai e muzica clasică pentru lumea de azi?

– Aș putea să te contrazic și să-ți dau dreptate în același timp. Dacă toată lumea bea Coca Cola, asta nu o face cu nimic superioară unui vin roșu vechi. Muzica clasică nu tre­buie să fie pentru toată lumea, nu as­piră să fie gustată de toți. Dar asta nu în­seamnă nici că ea e rezervată exclusiv doam­nelor cu blănuri și mă­nuși care pătrund în Ateneu din alt veac. Sunt mulți cei care cred că nu le place mu­zica clasică, pentru că nu au avut ocazia să as­culte decât muzică de lift sau niște Vivaldi pus în lobby-ul de hotel. Muzica clasică e mult mai mult de-atât, iar faptul că tot mai puțini oameni ascultă acest gen de mu­zică are a face cu o anumită dete­riorare spirituală a omenirii. Sunt ferm convins de acest lucru. Am pierdut drumul spre muzica clasică în momentul în care am pierdut drumul spre spi­ritua­litate. În mo­mentul în care am în­ceput să raționa­lizăm totul, să credem că putem avea control ab­solut asupra exis­tenței. Ca să redescoperim mu­­zica cla­sică, ca să ni se deschidă por­țile ei și să în­ce­­pem să o gustăm cu adevărat, e ne­voie, în pri­mul rând, să ne întoarcem la noi înșine. Înseamnă nu doar să fim în via­ță, ci și să fim vii și adevărați, auten­tici în felul în care trăim. De ce merită să mai ascultăm azi muzică clasică? Pentru că muzica cla­sică ne ajută să devenim. E o scurtă­tură în dorința noastră de apropie­re și cunoaștere de sine, e un drum mai rapid către interio­rul nostru. Și e și o por­ție de realitate, de emoție autentică, în lu­mea asta digitali­zată și copleșită de vir­tual. Sunt convins că, după ce toată aceas­tă criză pandemică va trece, vom avea parte de o izbucnire a umanității în toate formele ei. Iar asta va însemna și o explozie de concerte de muzică clasică, o nevoie de muzică, de trăiri palpabile. Așa a fost de fiecare dată, după fiecare criză, după fiecare război.

„România e pentru mine un fel de sărbătoare”

– Anul de pandemie care a trecut a fost foarte greu pentru artiști. Tu cum i-ai făcut față?

– Am descoperit recent un site, thetalks.com, în care poți citi interviuri cu tot felul de personalități din lumea filmului. Ce m-a surprins ca numitor comun a fost să constat că cei mai mulți dintre acești oameni hiperfaimoși multă vreme în viața lor s-au simțit „pe nicări”. Și eu m-am simțit „pe nicări” de o grămadă de ori. Abia recent am simțit că îmi culeg fructele după foarte mulți ani de efort. E cum spune Esop, merele și strugurii nu se coc deodată, trebuie să ai răbdare. Chiar înainte să în­ceapă pandemia, am câștigat concursul pentru po­ziția de prim-violoncelist al „Deutsches Sympho­­nieorchester Berlin”, ceea ce mi-a oferit ocazia să am destule concerte, chiar dacă uneori lipsite de pu­blic, doar pentru radio, și mi-a asigurat și stabili­tatea financiară, deloc de neglijat. Recent, am fost numit și profesor la Universitatea de Mu­zică din Dresda. Acum, simt în sfârșit că pot alege proiec­tele care îmi plac, cu oamenii care îmi plac. Cât des­pre oportunitățile de a cânta, sunt foarte recu­nos­cător și României. Anul trecut, când în restul Eu­ropei nu se întâmpla mare lucru, am venit în România de șase ori la festivaluri și master­class-uri. Au fost experiențe extraordinare.

– Te mai simți legat de România?

– În ultimii ani, am călătorit foarte des la Cluj și la București. Azi, iată-mă, vin direct de la aero­port, zborul cu avionul a durat foarte puțin, într-atât am fost de absorbit de cititul partiturii lui Enescu. Și, dintr-o dată, m-am trezit în centrul Bucureș­tiu­lui. Am simțit că respir dintr-o dată un aer mai liber, în ciu­da tuturor restricțiilor legate de pandemie. Dar sigur că eu sunt foarte subiectiv. Eu când vin aici, vin să cânt, cum am venit și acum, pentru un con­cert în Festivalul Enescu. Vin pentru muzică, mă simt apreciat. România e pentru mine un fel de săr­bătoare, un loc în care pot să mă preocup doar cu frumosul, e ca o vacanță spirituală. Îmi place soa­rele ăsta de toamnă, îmi place Ateneul, îmi place să aud clopotele Bi­se­ricii Krețulescu, să mă plimb pe Calea Vic­toriei înțesată de lume. Și să vorbesc ro­mâ­nește, lucru pe care în Germania nu-l pot face decât cu pă­rinții mei sau cu soția mea, muziciană și ea. Dar sigur că nu mă bat cu co­tidianul acestei țări, îi cunosc proble­me­le, dar nu mă izbesc de ele zilnic. Bucu­reș­tiul meu nu e Bucu­reștiul profund. E mai degrabă o lume care îmi amintește de Bucu­reștiul de altădată, simt aburul inter­be­lic, simt un pic din lumea lui George Enescu.

– Dar în capitala Germaniei cum te simți? Cum e Berlinul, orașul care le-a devenit casă atâ­tor muzicieni?

– Locuiesc la Berlin de 15 ani, de când am venit să studiez cu Geringas. Pe vremea aceea, fiind uto­pic de ieftin, atrăgea foarte mulți artiști din lumea în­treagă. Berlinul e o patrie a muzicii foarte prie­te­noasă, un oraș in­te­resant, cu foarte multe contraste, pentru foar­te multe gusturi. Are foarte multe or­chestre, în fiecare seară poți asculta câteva concerte de ni­vel foarte înalt. E un oraș frumos, dar am cu el o relație de iubire și ură. Ca orice oraș de ase­­­me­nea mărime, are și niște disfunc­țio­na­lități. Iar pe lângă asta, e pur și simplu prea „roșu” pentru mine, din punct de vedere politic. Farmecul Ber­li­nului stă în acest melanj: poți avea cartiere aris­to­crate, poți avea cartiere al­ternative, poți avea cartiere turcești, poți avea cartiere hippie. E multă libertate, dar o liber­tate care te poate și obo­si. Astă vară, tocmai mă în­tor­sesem din Ita­lia, pe care o iubesc, eram în Ale­xanderplatz, în Berlin, și în metrou a urcat cineva cu pan­ta­lonii rupți, murdari, căruia îi curgea sânge din nas. Sus, pe peron, câțiva bă­ieți vindeau iarbă. Am ieșit apoi pe bule­vardul Unter der Linden, am ajuns în fața Domului, unde era un apus in­cre­dibil și unde un rus cânta în stradă, cu soția lui, mu­zică de film, cu o dulceață inima­gi­nabilă. La câteva străzi mai încolo se dansa milon­ga, mai departe o familie de turci filmau cu telefoa­nele mobile un soi de videoclip hip-hop, cu Rolex-uri la mâini și tri­couri leopard print. Și peste toate, niște turiști pa­kis­tanezi priveau pietrificați. Această libertate nebu­nească îi paraliza. Felul în care toate lumile astea pot exista în armonie la Berlin e de nedescris.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian