Rușchiul a fost cândva un mare platou de vii. Era aproape de Țicleni, dincolo de pădurea Măiaga. Tibi Munteanu din Valea Morii, prieten din clasele primare, povestește că și-a petrecut în Rușchi toată copilăria. Am fost și eu de câteva ori în viile de-acolo. Bunicul Ilie avea trei parcele și ne duceam să vedem cum se coc strugurii. Ca să ajungă la vie, amicul Tibi pleca din Valea Morii spre Capul Viii, trecea Culmea și cobora în Rușchi. Însoțit de vărul său, Sâle, de vărul Cucu și de bunicul Vasile Munteanu, el păzea turmele de porci, oi și capre și cirezile de vaci. Gospodar de frunte în sat, bătrânul Munteanu avea contracte cu Cehoslovacia și Polonia, unde vindea sute de porci mangalița pe an.
Toamna atrăgea multă lume în Rușchi. Veneau culegătorii, care duceau zeci de care de struguri pe zi, iar culesul umplea cerul cu miresme crude, de ananas. Dincolo de rândurile de „italiană”, „novă”, „tereaz”, „crâmpoșie”, „frâncușă”, „șarbă” și „tămâioasă”, deasupra viilor, se afla un conac impresionant: Conacul lui Dumitru lu’ Uță. Clădirea din lemn avea camere mari și era un spațiu de dormit ca în povești. Nu lipseau soba de gătit și masa de mâncat. Mulți iubitori de vie rămâneau peste noapte, găsind loc la conac. Cum începea luna octombrie, cum satele își mutau… sufletele între vii. Veneau Tata Ilie și Mama Torica, Mitică Gheban, Gheorghe Ciolca, Victor Cucu și mulți alții. Printre cei mai gospodari erau bătrânul Suditu, tatăl lui Petronică, directorul școlii generale din Bărbătești, la care am învățat. Un frumos obicei intrat în poveste, se ținea la pivnițele subterane ale conacului. Pline de butoaie cu vin nou și chiar cu vin vechi, lăcașurile subpământene aveau cheile la vedere, atârnate în pereți. Mușteriii, veniți storși de oboseală de la cules, nu mai stăteau mult pe gânduri: deschideau ușa pivniței, intrau, umpleau cana cu vin o dată, de două ori și gata, plecau spre casă. Era o înțelegere cu stăpânii, puteai să bei, dar nimeni nu se îmbăta. La sărbători, se tocmeau petreceri la beciurile mai bogate din zonă, și veneau și bande de lăutari. Copiii se distrau pe margini, prin alunișuri, jucau poarca și căluții, telefonul fără fir, bâza și fripta. La plecare, culegeau mere, pere, prune și smochine și le duceau bunicilor. Tibi își amintește de vrednicia moșului său, Vasile. În fiecare toamnă, bătrânul lua slugi și câini și ducea la Lainici, pe Valea Jiului, peste 500 de porci mangalița, care mâncau toată iarna jir și ghindă. Oamenii își făceau și ei rândul la cules de ghindă și jir, fructe uleioase, pe care le amestecau cu porumb, ovăz, grâu și soia, și le dădeau de mâncat animalelor din ogradă. Ce se întâmplă astăzi în podgoriile din Rușchi? Răspunsul e trist: au dispărut fără urmă. Le mai ține în viață vreo amintire, până se va stinge și ea.
