Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Fluturaș

Foto: Shutterstock

Iubesc animalele. Am tră­it la țară, în­con­jurată de viețuitoare fel de fel. Câi­nii din curte erau prietenii mei cei mai buni. Nu știu despre care dintre ei să vă vorbesc mai întâi. Poate că ar fi mai bine să încep în ordine cronologică sau cu cei pe care i-am iubit cel mai mult. Deocamdată, am să vă vorbesc însă despre cu­țulăul care mi-a înduioșat copilăria și care îmi asculta toate prostioarele… un cu­țu­lău pe nume Fluturaș. Nu știu de ce i-am pus numele Flu­turaș. Îmi plac mai mult flu­turii acum, la maturitate, decât la vârsta co­pilăriei. Deci, nu cred că acesta a fost motivul pen­tru care am ales acel nu­me. Era un câine alb. Pe ma­ma lui o chema Dona. A fost năs­cut într-o zi de noiembrie, sub cotețul păsă­rilor. A mai avut un frățior care a murit la scurt timp după naștere, din ca­uza frigului. Cred că pe atunci aveam 9 sau 10 ani. În ori­ce caz, eram la școa­lă și ami­n­ti­rile de atunci sunt le­gate de Flu­­turaș. Îmi deve­ni­se nu doar prieten, ci și con­fident. Îi spuneam tot ce a­veam pe suflet, ca de pildă când luam note mici la școală. Mă du­ceam la el, la cușcă, mă pu­neam pe vine și în­cepeam să mă jeluiesc: „Fluturașule, ce mă fac, că iar am luat notă mi­că? Fluturașule, în­văță­to­rul mi-a zis că n-o să trec clasa dacă nu învăț”. Bietul Fluturaș ar fi vrut el să mă aju­te, dar cum? Totuși, faptul că stătea cumin­țel și că mai dădea din codiță în timp ce eu îi povesteam supărările mele îmi ridica moralul. De multe ori a dat dovadă de o inteli­gen­ță ui­mitoare. La un mo­ment dat, bu­nicul l-a uitat pe câmp, la stâna de oi, care se afla la vreo 30 km de casă. Era prima dată când Flu­turaș mer­sese la stână, dar nu­mai ca vizitator. Bunicul l-a rătăcit în drum spre ca­să, dar cățelul a știut să vi­nă în câ­teva ore, pe o ploa­ie foarte pu­ternică. Întâm­plarea asta l-a ridicat în ochii părin­ți­lor mei, care nu-l distin­geau până atunci de ceilalți câini. De la în­tâm­plarea aceea, lui Flu­turaș a început să îi placă să meargă la câmp. Uneori pe lângă căruță, alteori chiar în căruță, alături de tatăl meu. Părinții mei îl lăsau în capul locului, cum spun oa­menii de la țară, ca el să aibă grijă de unelte și de mâncare. Și era un paznic de­săvârșit! Nu mușca, doar lă­tra foarte tare și ame­nin­­țător. Nu supor­ta mâ­țoa­cele. Și pe bună drep­tate. Pe vremea a­ceea aveam niș­te pisici foar­te șirete și rău­tă­cioase, dar Flu­turaș a știut să se impună și lua ati­tu­dine, așa că mâțoacele nu prea stă­teau la sol, ci doar în podul ca­sei, în păier, sau în alte cot­loane ale curții.

Ce să vă mai spun despre Flu­­turaș? Faptul că îi ofeream ca­do­uri de Că­ciun? Da, așa fă­­ceam. Poate râdeți. Dar așa fă­ceam. Aveam grijă ca până se apropia Crăciunul, să strâng mult sta­niol de la am­ba­­lajele de ciocolată. Ce fă­ceam cu el? Uneori făceam rochii pentru păpuși, co­ronițe, inele, dar în mare parte îl o­pream pentru a îm­pacheta ca­douri de săr­bători pentru cu­țulăii din curte. Doamne, și ce imagi­nație aveam! Puneam în sta­niolul de la cio­colată niște oscioare, bucăți de cozonac, une­ori și ciocolată. Aveam grijă să fie împachetate fru­mos și să nu se vadă nici un picuț din conținutul pache­tu­lui. Dacă aș fi avut și fundițe, probabil că l-aș fi împodobit și cu ele. Apoi desfăceam ca­doul în fața lui Fluturaș, cu zâmbetul până la urechi. Și el era bucuros. Știa că dacă îl chem la mine, nu-l chem de­geaba… Ai mei nu știau de is­prăvile mele. Și mie îmi vine astăzi să râd de ceea ce fă­ceam pe atunci…

Fluturaș a fost prietenul meu cel mai bun din copilărie. Era regele câinilor, cel puțin așa cre­deam eu. Observam că era tare al naibii, se im­pu­nea, niciun câine nu se lua de el, ceea ce m-a făcut să cred că Fluturaș al nostru este posibil să fie cine știe ce con­ducător peste câini… da­că nu chiar pre­ședinte… Doam­ne, ce pros­tuță eram! Câtă ino­cență! Dar într-o zi, toate aveau să se sfârșească cu la­crimi și plâns. Într-o di­mi­neață de august, aproape de Sfânta Maria, niște bestii de oameni l-au omorât pe Fluturaș cu o cruzime de ne­descris, aruncându-l în fața porții. Mi-o amin­tesc și acum pe mama, cum m-a trezit în di­­­mineața aceea, plângând. Am sărit într-o clipită din pat. Nu puteam crede ce auzeam. L-am învelit într-un palton al bu­nicului. Mai respira, amă­râtul! Îl vedeam cum se stin­ge încetișor… Până în ulti­mele clipe de viață, m-a privit cu căl­du­ră. În ochii lui luceau niște bi­luțe albastre. Bu­ni­cul a plâns. L-am îngropat în spa­tele curții, lân­gă un salcâm. Și împreună cu el, copilăria mea.

AURA I.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian