Despre visări și clar sufletesc – MEDEEA MARINESCU: ”Până la urmă, ce contează mai mult decât iubirea care ne leagă sufletele?!”

GEOGRAFIE SENTIMENTALĂ

– Excepțională actriță de teatru și film, și-a început cariera când era de-o șchioapă, cu rolul din filmul „Maria Mirabela”, în regia lui Ion Popescu-Gopo. A con­­tinuat și la maturitate să adune reușite de excepție, inclusiv în cine­ma­tografia internațională. Puțină lume știe însă că Medeea Marinescu este și o pianistă înzestrată, o pasiune de care nu se desparte nici azi. Și fiindcă afară e toam­nă și melancoliile bat în geam, ne-am gândit că este momentul perfect să vorbim despre muzică. Așadar… –

– Medeea, ce-a fost mai întâi pentru tine: pia­nul sau actoria?

Ori pian, ori nimic

– Clar a fost actoria, pentru că debutul meu s-a întâmplat în 1977, când nu aveam nici 3 ani. Era vorba de fil­mul lui Mircea Moldovan „Iarna bo­bo­cilor”, la care tatăl meu, Ion Marinescu, a fost di­rector de ima­gine, iar mama, Violeta Marinescu, a fost ma­chioză. Deci eu la actorie am ajuns, în fază inițială, datorită unei conjuncturi favorabile, ca să nu zic că pe bază de nepotism. (râde) Pur și simplu, regizorul avea nevoie de un copil, iar eu eram un copil la în­demână, pe deasupra și dezghețat, care nu risca să se blocheze din cauza tra­cului, de vreme ce întrea­ga mea viață de până a­tunci – trei ani! – mi-o pe­trecusem pe platourile de fil­mare, alături de pă­rinți. După care a urmat „Ma­ria Mira­bela”, pe care iarăși l-am făcut când nici nu apu­casem să intru la școală. Pentru mine a fost tot o copilăreală, deși, e adevărat, acolo lucrurile au fost mult mai serioase, fiindcă pentru rol am dat probe și am fost aleasă din­tre câteva sute de copii. Succes precoce, dublat de lucrul cu Gopo, re­gizorul filmului… Du­pă aceea a urmat muzica. Eram un copil cu foarte multă ener­gie, vioi și extrem de neastâm­părat, iar părinții, căutând so­luții să mă disci­plineze, s-au gân­dit să mă îndrepte către mu­zică. Ei tot trăgeau către vioară, fiindcă era mai simplu și mai ieftin să găsești o vioară, dar eu am fost cate­gorică, în sensul că le-am zis „Ori pian, ori nimic”.

– Medeea, ți-am propus să vorbim despre mu­zică, cu gân­dul că ea dezvoltă fantastic per­so­nalitatea uma­nă. O ra­finează, o sensibilizează, o poar­tă către înalt… Ceva de mare folos oricui…

– Ai dreptate, iar în cazul meu, întâmplarea a ju­cat un rol important. Tata m-a dus la „Școala de mu­zică nr. 5” de pe strada Lucaci și acolo am fost re­partizată la prima mea profesoară, o doamnă pe care o chema tot Marinescu. Dar ce întâmplare cru­cială! Fiindcă e atât de important omul cu care îți începi dru­mul, fie că e vorba de muzică sau de orice altă pa­siune, e atât de important ca acel om să știe să te apropie de „lucrul” nou cu blândețe și cu dra­goste. Iar doamna Marinescu a știut: m-a făcut să mă în­drăgostesc instantaneu de muzică și să mă apro­pii de ea fără frică, fără inhibiții… La prima noastră în­tâl­nire, doamna Marinescu, o femeie foarte stilată, s-a așezat la pian și mi-a cântat niște valsuri de Chopin, adică o muzică atât de dulce, de me­lodioasă, încât e imposibil să nu-ți placă. După ce a terminat, m-a întrebat: „Ei, Medeea, cum ți se pare?” Atât doar că eu n-am înțeles că se referea la muzică, prin urmare i-am răspuns: „Doamnă, vă cam pricepeți la pian!”. La care doamna Marinescu și tata au izbucnit în râs. Așa a început iubirea mea pe viață pentru muzică, iar doamna Marinescu a fost ghi­dul perfect. A urmat apoi domnul Cristian Dumi­trescu, un pro­fe­sor, de asemenea, minunat, care a știut să mă în­vețe fără să mă bată cu nuielușa peste degete, pentru că nu țineam mâinile corect pe clape. Așa a devenit pianul pentru mine o plăcere și o bucurie! Iar plă­cerea și bucuria s-au păstrat într-o formă pro­fundă: chiar dacă mai târziu am căpătat con­știința profesiei de pianist, am păstrat plăcerea și bucuria de a-mi cânta mie, în primul rând. Nu de a cânta, ci de a-mi cânta mie însămi. Muzica s-a așe­zat în viața mea ca un prieten apro­piat. Muzica e și azi zona mea de inti­mi­tate, în care mă refugiez la ne­voie. Și-n pandemie mi-am cântat la pian. Deși n-am mai studiat de ani de zile, iar acum am dege­tele destul de anchilozate, mi-am cântat și m-am rupt de probleme, de temeri… M-am detașat. Pe mine muzica mă calmează, mă readuce în mine însămi și-mi amintește de sensul profund al lucru­ri­lor. De multe ori, noi, oa­menii, ne lă­săm duși de valul vieții, și doar când ni se întâmplă o dramă ne dăm seama în câte lu­cruri neîn­semnate ne risi­pim, pentru câte lucruri ne­în­­semnate ne stresăm și ne supărăm. Din fericire, mie pianul îmi pune oglinda asta în față și în ab­sența unei dra­me; mă aten­ționează asupra risipirii în neînsemnat, îmi reamin­tește ce contează cu ade­vărat în viață. Prin mu­zică, mă recu­leg și mă re­așez într-o ordine interioa­ră adevărată.

Prințesa de pe strada Parfumului

– „Maria Mirabela” te-a transformat în vede­tă. Apoi, cu pianul, ai început să iei premii, să dai concerte… Cum reacționează un copil la celebri­tate?

– Pe de o parte, nu-mi amintesc să fi simțit altceva decât prie­tenie din par­tea copiilor care veneau înspre mine. Dacă au existat invidii, nu le-am per­ceput. Pe de altă parte, și eu am fost un copil bine educat și bine strunit, adică nu am căzut în capcana vedetis­mului. Da, aveam șansa de a face film, dar, în rest, eram, mă sim­țeam și mă compor­tam la fel ca toți ceilalți copii. Îmi amin­tesc foarte clar că, în perioada aceea, locuiam pe stra­da Parfumului, în celebrul cartier evreiesc, cu case fru­moase și curți mari. Acolo, toți copiii se întâlneau pe stradă, se ju­cau împreu­nă, iar eu eram printre ei, adică toți eram prie­teni cu toți. Și deseori organizam mici spec­ta­cole, cu câteva melodii și poezii, scena fiind intrarea uneia dintre acele case vechi, cu trepte mari din mar­­mură. Și aveam și succes: vindeam biletele cu câte un 1 leu, iar părinții și vecinii le cumpărau și ne aplaudau. Copiii mă plăceau și ne jucam frumos împreună. Eu asta îmi amintesc! Eram într-un soi de frățietate a vârstei, fără diferențieri. La zilele de naș­­tere, pe care fiecare și le serba în compania tu­turor prietenilor de pe stradă și de la școală, cu toții eram îmbrăcați cu ace­­leași haine, mâncam ace­leași prăjituri și pri­meam aceleași cadouri: ori „Po­ves­tiri nemu­ri­toare”, ori „Legendele Olimpului”, ori o pija­ma. Nu existau di­ferențele care, din păcate, există în socie­tatea de azi. Sin­gura diferență era poate aceea că eu aveam un vis de viață mai aparte: voiam neapărat să mă fac actriță.

Domnișoara Christina

– Dragul de muzică n-a concurat niciodată cu pasiunea pentru actorie? Ai simțit încă de atunci, din anii copilăriei, câștigul uriaș pe care muzica ți-l putea dărui ca artist?

– O vreme, cariera pianistică a intervenit ca un vis, și asumat, și fierbinte, pentru care am muncit enorm în perioada liceului: studiam câte opt-nouă ore pe zi, seara făceam exerciții de gimnastică, pen­tru a con­tracara începutul de scolioză cu care mă con­­frun­tam din cauza statului atât de multe ore la pian, aveam grijă să nu-mi lovesc cumva degetele, dă­deam recitaluri la Ateneu, prin țară… Absolut mi­nunat! Dar când am ajuns în clasa a XII-a și am făcut filmul „Domnișoara Christina”, m-am gândit mai serios la viitorul meu. Mi-am dat seama că soar­ta unui pia­nist e foarte grea, că opțiunile sunt limi­tate: într-un concert există un singur pian, recitaluri nu dai în fiecare zi, deci tu trăiești, practic, făcând o ca­rieră de profesor sau de corepetitor. O carieră so­listică nu e ceva sigur: asta poate să ți se întâmple sau nu. Am realizat așadar că aveam mai multe șan­se să fac o carieră în actorie, decât în muzică. Și-atunci am decis. Dar visul meu tainic a fost să fiu o actriță de succes, dar care, la un moment dat, o să se pună să studieze iar pe rupte, și-o să ajungă să cânte „Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră” de Rah­maninov. Un vis rămas neîmplinit, dar compen­sat.

„Nu știu ce a câștigat teatrul românesc cu Medeea Marinescu, dar știu sigur ce a pierdut muzica!”

– În ce fel?

– Îți amintești „Seratele” lui Iosif Sava? Dom­nul Sava obișnuia să cheme la aceste serate și stu­denți la actorie, care să rostească texte dramatice. Ei, în anii studenției, nu mai țin minte prin ce împrejurări, am fost invitată la o astfel de serată. Filmările aveau loc la Palatul Regal, într-o sală unde de obicei se țin concerte. Am ajuns acolo, la repetiție, înaintea tutu­ror celorlalți invitați, și ime­diat am pus ochii pe pia­nul Steinway. Cum nu era nimeni împrejur, m-am așezat la pian și-am început să cânt un preludiu de Alexandr Scriabin, o bucată muzicală care-mi era foarte la îndemână, fiind­că-mi dădusem examenul de atestat al Liceului de Muzică, printre altele, și cu 12 preludii de Scriabin. În timp ce cântam, n-am sesizat că în spatele meu apăruse Dan Grigore. Când am terminat, Dan Gri­gore mi-a spus: „Foarte bine! Foarte bine! Da’ eu știi cum aș face aici?”. Și s-a așezat la pian, și mi-a arătat la ce se referea. Apoi i-am mai cântat ceva și-atunci Dan Grigore mi-a zis: „Da’ nu vrei să cânți și tu astă-seară?” Așa am ajuns să cânt la pian un intermezzo de Brahms, în acea serată a lui Iosif Sava. Iar la final, Iosif Sava mi-a făcut cel mai fru­mos compliment pe care l-am pri­mit vreodată și care mi-a îndulcit despărțirea, la nivel profesional, de pian. Mi-a spus: „Nu știu ce a câștigat teatrul ro­mânesc cu Medeea Marinescu, dar știu sigur ce a pierdut muzica!”. După aceea am mai luat parte și la alte serate ale lui Iosif Sava, iar apogeul a fost participarea mea la un eveniment ex­traordinar, petrecut în 1997: un concert intitulat „Muzica și Steaua Polară. Dan Grigore și prietenii săi”, un concert dat în onoarea Regelui Mihai, că­ruia tocmai i se permisese să revină oficial în țară, du­pă atâția ani de exil. La acest eveniment, care a du­rat 5 ore, ținut la Sala Palatului și transmis în di­rect la TVR, eu am avut două intervenții. Prima a constat într-un duet cu Dan Grigore, în sensul că el a cântat la pian „Pasărea profet”, de Schumann, iar eu, în pa­ralel, am recitat poezia „Albatrosul”, de Baudelaire. La a doua intervenție, trebuia să cânt la pian un preludiu de Scriabin, și pentru că între timp în­cepuse epoca mea „jazzistică” (studiam jazz-ul la Școala Populară de Artă, cu Marius Pop), adă­u­ga­sem și „Blue Rondo à la Turk”, de Dave Brubeck. Atât doar că se apropia momentul să ies pe scenă și, stând în arlechin și trăgând cu ochiul la sala plină cu 5.000 de oameni, am simțit că mi s-au tăiat pi­cioa­rele de emoție. Nu puteam să mă mai clintesc din loc. Johnny Răducanu, care urma să cânte după mi­­ne și se afla în spate, și-a dat seama ce se întâm­pla și, în stilul lui inconfundabil, mi-a zis: „Ce-ai, mă, fată, măi?” Mărturisindu-i că mă sufocau emo­țiile, Johnny mi-a oferit o lecție fantastică. Mi-a spus: „Îți place ce urmează să cânți?”. „Da, bineîn­țeles,” i-am răs­puns. „Măi, fată, tu știi ce-am pățit eu odată?! În­tr-un concert, la o piesă, nu-mi ieșea un pasaj foarte greu tehnic. Și așa de tare m-am enervat, c-am re­petat pasajul ăla de zece ori! Până mi-a ieșit! Și știi ce-a făcut publicul? M-a aplaudat! Pentru că pu­blicul a venit să mă placă, nu să-mi numere gre­șe­lile!” Nu doar că atunci am ieșit pe scenă și-am cân­tat, dar cuvintele astea ale lui Johnny mi-au ră­mas fixate în minte și, oricând am emoții, mă gândesc: „Îmi place ce fac? Publicul a venit să-mi numere greșelile sau vrea, în primul rând, să mă placă?”. Sigur, greșelile nu sunt de dorit nicio­da­tă, dar marele truc este ca bucuria de a împărtăși ceva să fie mai mare decât teama de a greși. Fiindcă și dacă se întâmplă să greșești ceva, dacă bucuria a fost foarte mare, intensă, atunci publicul te acceptă, căci el a venit acolo ca să se bucure alături de tine, nu ca să se supere pe tine.

Visând, la pas

– Ce loc mai ocupă azi visarea în viața ta, Me­deea?

– Visarea ocupă același loc ca întotdeauna, doar că încet-încet s-au schimbat subiectele de visare. E foarte interesant! Uite, eu merg mult pe jos – din motive de sănătate, din mo­tive ecologiste, dar și din motive de visare. Pentru că, de multe ori, mer­gând la pas pe stradă, cu o mu­zică plăcută în căști, pot să plec de la gândurile imediate mai departe… Dacă înainte visurile mele erau le­gate, în principal, de proiecții ale mele în viitor, pro­iecții care se re­fereau la ce doream să fac pro­fesional, visurile mele actuale sunt mai curând legate de stări de liniște, de acalmie, de echilibru și de clarul sufletesc. Sunt visuri care țin mai mult de suflet, de spirit, nu de lu­cruri concrete. Visez, mai degrabă, la plimbări pe malul mării, la mo­mente de bine alături de familia mea, visez la cum vor crește copiii mei… Visurile mele s-au transformat în căutarea unor stări senine. Iar epi­soadele de visare mă ajută și să privesc cumva, de deasupra, neajunsurile, supărările vieții. Uite, în perioada asta, visând așa, la pas, am putut să privesc dintr-o altă perspectivă, mai detașată, ce se întâmplă cu pandemia, cu spectacolele, cu so­cietatea… Și asta m-a ajutat enorm, m-a echili­brat interior.

– În culmea fericirii ajungi tot visând?

– Sunt la fel de fericită și când visez, și când visurile mi se împlinesc. Uite, de exemplu, astă-vară am ajuns, împreună cu copiii și cu George, soțul meu (n. red. George Dăscălescu, operator de film), într-un colț de rai. Închi­puiește-ți o căsuță pe malul mării, într-un loc pustiu, unde aveam plaja noastră, liniștită… Crede-mă că n-am plecat de acolo decât atunci când aveam nevoie să ne facem câteva cum­părături. Ne plimbam, stăteam ore-n șir pe plajă și-n apă, iar seara, în timp ce copiii se ju­cau, eu și George priveam apusul soa­relui, dincolo de mare, aproape fără niciun cuvânt. Binele și frumosul și cal­mul ne erau de-ajuns. Nu mai era nevoie și de cu­vinte. Or, starea asta de bine și de pace interioară ni­ciunul dintre noi n-o mai trăise până la vârsta asta. A fost o re­velație… Mai regă­se­sc clipe din astea, de „cul­me a fericirii” și acasă, când, după ce-am terminat cu treburile zilei, ies cu Geor­ge pe terasă, care e po­ziționată la etaj, puțin dea­supra cartierului, și, stând împreună pe canapea, une­ori cu un pahar de vin în mâ­­nă, privim stelele. Tot așa, aproape în tăcere. E un sentiment de bine, de pace, de deplin, care ne in­fuzează pe amândoi… La asta tânjim amândoi acum: la clar su­fletesc, la bine interior, la ne-alergare… Deși, firește, suntem con­știenți că mai avem mult de luptat și de-aici încolo, fiindcă avem doi copii mici și nu ne per­mi­tem o stare de contem­pla­ție sau de dolce far­niente per­petue. Dar mo­men­tele astea sunt prețioase și esen­țiale!

„Refuz să mă las speriată de timp. Singurul lucru care mă sperie e singurătatea”

– Spuneai că ai depășit mai ușor pandemia, visând. Nu ți-a blocat deloc aripile, speranțele?

– Pe lângă toate neajunsurile și frustrările pe care le-a provocat, pandemia asta a avut și un sens bun: sensul întoarcerii către noi. Eu, de pildă, mi-am dat seama în pandemie că, din multul ăla pe care-l alergam, nu totul era realmente necesar, așa cum îmi închipuiam atunci. Cu alte cuvinte, am realizat că lucrurile nu trebuie făcute oricum și cu ori­ce preț. Așa că, neforțată de cir­cums­tanțe, ci cu de la sine putere, am mai renunțat la niște angajamente profesionale, fiindcă mi-am dat sea­ma că ele nu meritau sau că oamenii cu care trebuia să le fac nu meritau efortul meu, nu meritau timpul pe care l-aș fi consumat, în loc să stau lân­gă copiii mei… Vezi, când intri în­tr-o vâltoare, cu cât faci mai mult, cu atât vrei să faci și mai mult! Dar nu cred că ăsta e sensul vieții și nu cred că traiul în vâltoare, în alergare face omul fericit. Nu cantitatea lu­crurilor, ci calita­tea lor contează. Și e esențial și cu cine te însoțești în călătoriile astea. Așa că și în viitor am de gând să pro­cedez la fel: să refuz oamenii alături de care nu-mi doresc să lucrez, să spun, fără jenă, cu liniște și fără urmă de ranchiună, „Eu în dumneata nu cred!” sau „Dumneata nu-mi place ce faci, deci… nu!”.

– Să vorbim puțin despre timp, Medeea. Despre cel care trece. Te sperie să o iei pe pantă, în jos?

– Cu toții credem, măcar uneori, că putem să trișăm puțin timpul, dar n-am văzut pe nimeni care să iasă învingător din bătălia cu el, așa că eu încerc să nu-l anticipez pe distanțe prea lungi. Și refuz să mă las speriată de timp. Singurul lucru care mă sperie e singură­tatea, care e mai previzibilă la bă­trânețe, prin diminuarea acti­vității profe­sio­nale, prin ple­carea copiilor de-aca­să, prin ple­carea spre stele a unor oameni dragi și apro­piați… Ca atare, încerc să dau cât mai mult și să-mi umplu viața cât pot acum, pen­tru ca la bătrâ­nețe să fiu în­conjurată măcar de amintiri. Și, tot pe ideea asta mergând, a trecerii timpului și a dispariției oa­menilor dragi, rela­tiv de cu­rând mi-am con­știen­tizat un mare regret: că bunicii mele, care a plecat destul de de­vreme, când eu aveam doar 19 ani, nu i-am spus niciodată „Te iubesc enorm!”. Deși asta simțeam! Dar, la vârsta aia, a co­pi­lăriei, mi se părea că sen­timentul meu era de la sine în­țeles, așa că bu­nica a plecat, iar eu n-am apucat să rostesc cu­vintele astea. Re­gretul ăsta mă macină de niște ani… Însă măcar m-a învățat cât de important e să le spui „Te iubesc!” celor pe care-i iubești! Așa că acum, la 47 de ani, eu le spun foarte des „Te iu­besc!” și-i strâng în brațe pe oame­nii pe care-i iu­besc: pe copiii mei, pe părinți, pe soțul meu, pe cele câteva rude apropiate pe care le am, dar și pe prie­tenii de suflet, pe Florin Piersic… Tuturor acestor oameni vreau să le spun „Te iu­besc!”, ca s-o știe fără niciun dubiu. Căci, până la ur­­mă, ce contează mai mult decât iubirea care ne leagă sufletele?! În rest, însă, repet, trecerea tim­pu­lui și inevitabila bătrânețe nu mă sperie: bătrânețea e doar o etapă a vieții. Nici măcar din cochetărie feminină nu mă sperie. Îmi asum vârsta, chiar cu aplomb! Uite, în urmă cu peste un an, am fost aleasă amba­sador Gerovital, tocmai pentru gama de pro­duse dedicată seg­men­tului de vârstă 45-55 de ani. Așadar mă îngrijesc, dar faptul că mi-a apărut un rid nu mă îngro­zește. Dimpotrivă, acum, la 47 de ani, cu fața îngrijită, dar împodobită și cu 2-3 riduri, mă simt mai frumoasă și mai împlinită, ca femeie, decât mă simțeam acum 25 de ani, când nu conștien­tizam, de fapt, frumusețea.

– Interviul e la final, dar vreau să-l înche­iem cu un… început: cum îți pornești dimine­țile, Me­deea? Se spune că ziua bună se cu­noaște de dimineață…

– Diminețile mele încep cu îmbrățișări și cu pu­pături și cu copiii, și cu soțul meu. După care, în tim­pul săptămânii, urmează „Iubirile lu’ ma­ma, trebuie să mergem la școală!”, iar în weekend-uri situația se inversează: copiii și Peacky, cățelușul nostru, dau buzna peste noi, părinții, sar peste noi, în pat, și iar ne strângem în brațe și ne pupăm.