Toamnă veche

Ca să povestesc amintiri din copilărie, iau în seamă și ce zice unul sau altul dintre foștii mei amici de atunci. L-am întâlnit recent pe Dan Dolcu, vecin de uliță, în memoria căruia stau destule fapte din Băr­băteștiul anilor ‘60. Iată câteva dintre poveștile vre­mii… Pe cine vede Dan trecând cu vacile, spre pă­dure? Pe părintele satului, Gărăiacu, în­soțit, fie de „Șanta Bălușca”, fie de „do­da Codila”, femei de vârstă mijlocie, atrase de farmecul popii… Și iată-l și pe ne­uitatul Bavarezu (Nicolae Dolcu), ve­cin cu mine de gard, despre care se știa că luptase până în Bavaria, în al doilea război mondial. În fiecare seară o distra pe Nița, ne­vasta lui, cântându-i la fluier de mama focului. Din păcate, lui Nicu i-a sosit ceasul pe neașteptate, și, la doi ani după trista despărțire de el, Nița l-a adus în ca­sa îndoliată pe Fonfea, alt mare fluieraș din sat. Cânta de-ți rupea sufletul. Cum cânta, cum ieșeau la fe­reastră vecinii pe rând: și Gruia, și Rița, și Mircioaga, și Romică, și Duran, și Piauca, și Pocăitul, și Anica. Pe vremea aceea, cântatul la fluier era cea mai iubită aprindere de suflet a gorjenilor. Spune ami­cul Dan: „Eram un grup de flăcăi, care spe­ria cătunul: eu, ai lu Gâscă, Lili Schiau, Binel al lui Co­lici și Țăpurin. Uneori plecam la hram, la Bă­linești”. „Ce să faceți acolo, mumă?”, întreba bunica Ru­sanda. „Ne cântă Pițigoi din vioară”, îi explica Dan. Flăcăii, dar și mulți copii mărișori se țineau du­pă lăutari, fer­mecați de țambal și de zicerile lor, când vesele, când de jale. În septembrie, locul petrecerilor îl lua școala. Când că­deau frunzele din nucul din curtea școlii, Dan se ascundea în mormanele ruginii și făcea ca ursul, speriind fetele. Urma o pedepsire ușoa­ră din partea dascălilor. Însă orice tristețe dispărea când se auzea „artistul” făcând reclamă la circul instalat în curtea învățătorilor: „Veniți la Ciocioricio”, striga bărbatul, cu haine roșii și tichie aurie pe cap, chemând copiii la spectacol. Și ei veneau, șiruri, șiruri, cei mai mari de mână cu cei mai mici, căscând gura la mersul pe sârmă și la săriturile la trapez. Une­ori, circarul fă­cea și glume, lovindu-se peste turul pan­talonilor roșii, din care ieșea fum alb. La școală, în pauză, făceam și noi roata și tumbe, până când pă­mântul se acoperea de zăpadă. Atunci, peste Băr­bă­tești cobora liniștea, cerul se făcea din sticlă albastră și mirosul de țuică fiartă se întindea peste sat. Din ca­sa Niței, flu­ierul lui Fon­fea ajungea până-n stele. Poate chiar până la Dum­nezeu. Așa a trecut și copilăria lui Dan, și a mea, și a tuturor celor care își mai aduc aminte…

Ion Longin Popescu