DUMITRU BĂDIȚA (reporter): „Ce poate fi mai frumos decât să spui povești despre oameni?”

Reporter pe coclauri

– Se fac trei ani de când îți „așterni” semnă­tura în revista noastră, pe pagini de reportaj inspi­rate, adesea, de problemele satului românesc. Ce te-a atras către reportaj? Dar către agricultură, un domeniu rar abordat în presa noastră de azi?

– Sunt absolvent al Facultății de jurnalistică din Sibiu, și după terminarea studiilor, am devenit cola­borator la Radio România Actualități, unde redac­tam știri. Era un mod de lucru interesant, dar și claus­trant, nu ieșeam la evenimente, în lumea reală, stăteam cu capul băgat într-un calculator și urmă­ream situația internațională. A fost, totuși, o expe­riență edificatoare, fiindcă meseria de ziarist cu asta începe, cu abilitatea de a identifica și for­mula o știre. Ulterior, am avut norocul să alternez seden­tarismul știrilor de la radio, cu incursiuni re­por­­tericești prin țară, pentru revista fostei Fundații Culturale Române, „Curierul Românesc”. Îmi dă­deau bani de cazare, transport și diurnă, dis­păream pentru câteva zile din București, pe co­clauri. Așa am descoperit reportajul, gen de presă complex, care îți pune la treabă spiritul de obser­vație, inte­ligența și bruma de talent, dacă ți l-a dă­ruit Dum­nezeu. Ba și mai mult, reportajul te face mobil, te poartă pe teren, te pune față în față cu oameni noi și interesanți. Iar la sfârșit, obții un ade­văr despre lume, un mod de funcționare al ei, oferi un plus de cunoaștere. În prezent, în afara co­labo­rării de la „Formula AS”, fac reportaje pen­tru emi­siunea „Viața Satului”, la TVR 1. Nu sunt nici pe departe un investigator, dar mă străduiesc să fac reportaje cu accente cri­tice.

– În contextul domi­nației internetului, care îneacă lumea în infor­mații, ce mai are de făcut un reporter? Ești con­vins că ceea ce faci are rost?

– Internetul este un important instrument de cunoaștere, dar nu aco­peră toată realitatea. E o capcană. Pro­fiți ca jurnalist de infor­mațiile pe care ți le oferă – rapoarte, statistici etc. – dar teritoriul rămas liber este uriaș. Aici începe provocarea re­por­terului. Să descoperi lumea de dincolo de datele culese de pe internet, să mergi pe teren, să explo­rezi, să vezi ce se întâmplă în viața care nu încape în știri, ci se află în oameni, în poveștile lor. Eu cred, de fapt, că in­ternetul și realitatea din teren sunt complementare. Internetul îți dă informația, reportajul te ajută s-o transformi în poveste. Povești despre locuri și oameni. Ce poate fi mai frumos?

Satul românesc visează la oraș

– Bați țara în lung și-n lat, atent la viața sa­tului româ­nesc, și ești la zi cu actuali­tatea agrară. Fă trei pro­puneri pentru ca lucrurile să meargă bine în viitor…

– Țăranii de astăzi nu mai tră­iesc ca în poveștile lui Creangă, în sate cu ulițe prăfuite și fântână cu cumpănă. Au ajuns să aibă ace­leași nevoi ca și orășenii: străzi asfaltate, căldură, apă cu­rentă. Au nevoie de un trai civi­lizat și, fi­rește, și de bani, ca să plătească aceste utilități. Granițele dintre sat și oraș s-au cam estom­pat în mul­te locuri, datorită inves­tițiilor fă­cute cu bani europeni și din bugetul național. Chiar dacă mai sunt multe de făcut, satul româ­nesc nu mai e chiar așa de­cuplat de civilizația modernă. M-am stră­duit să semnalez acest fapt și aici, în paginile revistei „Formula AS”, și o voi face în continuare. Nu putem ignora progresele făcute la țară. O spun locuitorii de acolo: „Ne e mai bine decât acum 10-15 ani”. O propunere ar fi ca statul român să gândească și să apli­ce un program de obținere a unei autonomii energetice a satelor româ­nești. Desigur, cu respectarea legislației privind mediul înconjurător. O micro-hidrocentrală, câ­teva eoliene, o stație de biogaz, un mic parc fotovoltaic etc. ar putea ajuta satele să supraviețuiască într-o criză energetică majoră. O altă propunere ar fi conectarea micilor fer­mieri la publicitate. Ei produc mărfuri alimentare, dar le promovează greu. Implicarea firmelor de publicitate ar face vizibile pe piață mici branduri alimentare locale sau regionale de care publicul nostru nu are habar. M-am să­turat de sloganul „Mâncați românește”! Papilelor mele gustative nu le spune ni­mic. Eu vreau să fiu îmbiat cu produse dintr-un anu­mit loc, cu o brânză de Sălaj, cu un gem de prune din Iași, cu o plătică afumată din Tulcea. Sunt sute de produse alimen­tare tradiționale atestate de Ministerul Agriculturii, care nu sunt promovate pentru publicul larg. O a treia propunere ar fi acor­darea unei consultanțe reale pentru micii fermieri, comu­nicarea acelor seturi de cunoștințe de care au atâta nevoie! Lumea se schimbă rapid, provocările sunt imense, adaptarea tot mai dificilă. Un sfat bun venit de la un expert contează mult.

Amestec de oltean cu ardelean

– Ești născut în zona mon­tană a Gorjului, la Polovragi. Care este zestrea bună pe care ai moștenit-o de-acolo?

– Polovragiul, ca mai toate satele din Nordul Olteniei, este rezultatul contopirii băștinașilor cu ardelenii veniți de peste munți. Rezultatul este un fel de om care deține, combinate în diferite pro­porții, trăsăturile caracteristice oltenilor pe de o parte, ardelenilor pe de altă parte. Același ins, care azi e melancolic și contemplativ, mâine e impulsiv și activ. Când interiorizat și tăcut, când vorbăreț și expansiv, îi plac poveștile, dar rămâne și un spirit practic, legat de prezent. E individualist, caută să răzbată prin forțe proprii („nu te urca în capul meu”, „nu-mi sufla în ciorbă”), dar iubește comu­nitatea, nu e un solitar. Dimpotrivă, are nevoie de lume, de cei din jur, ca să se simtă împlinit. O influență certă asupra polovrăgenilor a exercitat-o și vechea mânăstire Polovragi, deși ei au avut une­ori și conflicte cu egumenii. În vremuri tihnite, ascultau însă povețele călugărilor. Rezultatul e o anumită etică. Nu a exis­tat o dorință aprigă de îm­bo­gățire. Sătenii spuneau „să am ce-mi trebuie”, „nu iau nimic cu mine în mormânt”. Desigur, asta nu a exclus efortul pentru un trai bun, îndestulător. E o zicere: „Cine mun­cește are ce-i trebuie, cine nu, moare de foame”. Prea departe de acest portret generic nu cred că mă situez.