– Are 55 de ani și a absolvit Facultatea de Arte abia în 2017. Din fericire, talentul nu ține seama de calendar. Iar îngerii care îi obsedează imaginația fac parte, oricum, din eternitate. Vise transformate în marmură și în piatră, de-o frumusețe tulburătoare. Artă mare, între cer și pământ –
„Nu-mi pot programa visele”
– În imaginația colectivă, pictorul sau sculptorul este un artist care se inspiră cu precădere din frumusețile puse de natură în jurul lui: câmpii însorite, pajiști cu flori, dealuri unduitoare, mări albastre și înspumate… Dvs. v-ați născut în București, la oraș. Cum poți fi pictor, când peisajul pe care-l vezi pe fereastră este un zid de bloc?

– Să știți că universul urban are și el magia lui. Îmi amintesc cum marele pictor Corneliu Baba spunea că artistul trebuie să studieze natura, iar apoi să-i întoarcă spatele. Le spunea asta și studenților săi. Și avea dreptate. E bine să studiezi natura, dar să nu ajungi să o copiezi, să dezvolți ce vezi, să interpretezi, să creezi o altă lume, pe care să o scoți din interior. Din sufletul și din mintea ta.
– Dacă nu ești poet al naturii reale, cu ce o înlocuiești? Există un loc în minte care poate concura cu un peisaj?
– Chiar asta încerc eu de mult: să descriu locul acela din imaginația mea așa cum arată el aievea. Dar nu prea reușesc întotdeauna. Oricum, el seamănă cu o insulă, mereu înconjurată de ceață. Doar bănuiesc că există. Nu o pot vedea pe de-a-ntregul, doar frânturi. Îmi apar imagini ce se dezvoltă, ce capătă formă și ies la iveală pe măsură ce sculptez sau pictez. Pe deasupra, mi se întâmplă și ceva straniu. Eu nu pot planifica, nu pot să fac proiecte și schițe pentru lucrările mele. Încep să mă joc cu lutul, cu armătura, cu sârmele, și iese ceva, la un moment dat.
– Totuși, sculpturile dvs. par foarte elaborate. Nu par a fi făcute la întâmplare.
– Eu cred că maniera mea de a face sculptură e mai degrabă suprarealistă. Cum o definea André Breton. Te apuci să faci ceva fără să ai un proiect, lași să curgă inspirația de la sine, și în momentul în care apare ceva, o formă, o imagine, atunci trebuie raționalizată și trebuie să-i dai un sens. Majoritatea sculptorilor mai întâi își fac schițe și abia apoi încep lucrul. La mine nu merge! Nu pot pune grile pe vise. De fiecare dată când am făcut schițe, le-am abandonat. Poate că numai așa, fără punct de pornire, pot ajunge în locul acela în care tronează, peste toate, imaginația. În sculptură, ca și în poezie, încerci să prinzi inefabilul. Dar el nu poate fi spus în cuvinte, e mai bine să taci.
„Zmei și zâne albastre”
– Cum v-ați descoperit talentul? Unde dai peste el în București?

– De mic copil am fost atras de culori, încă înainte să scriu. Îmi amintesc cum desenam cu albastru de metilen, soluție cu care mama îmi badijona amigdalele când răceam. Îmi plăcea foarte mult să desenez cu el pe hârtie balauri, zâne și zmei. Sunt imagini care mă bântuie și azi în opera mea, și care izvorăsc din copilărie. Mai târziu, la școală, am început să pictez în guașă, să modelez plastilină, am făcut câteva picturi în ulei. Prin clasa a cincea, profesoara mea de desen era foarte încântată, voia să mă promoveze. Dar în 1981, când am terminat școala generală, era foarte greu să intri la Liceul de Artă. La Facultatea de Artă, Institutul „Nicolae Grigorescu”, nici nu mai vorbesc. Concurența era extraordinar de mare. Nu și-ar fi putut permite părinții mei să îmi pună un profesor ca să mă pregătească. Încât, am urmat o altă carieră. Eram bun la matematică și la română, scriam și poezii. De versuri m-am lăsat pe la 18 ani. Dar matematica a rămas. Am făcut o facultate de inginerie și aveam un job, pe care îl am și azi. Nu pot să trăiesc din artă. Dar lucrez serile și toate weekend-urile. În fiecare sfârșit de săptămână sunt la atelier.
– Ați devenit student la 48 de ani. O experiență cu adevărat specială. N-ați avut probleme de adaptare cu colegii adolescenți?
– Ba da, dar mai degrabă au fost din partea mea. Eram coleg cu niște adolescenți care-mi puteau fi copii și aveam și câțiva profesori mai tineri decât mine. A fost ciudat, dar experiența a meritat. Le datorez tuturor respectul meu.
Bântuit de îngeri
– Majoritatea lucrărilor dvs. au teme inspirate din zona credinței: criști, îngeri, sfinți. Există o cauză biografică?

– Nu știu care e cauza, dar până la urmă tot ce-i pe lumea asta ține de sacru. Chiar și ceea ce s-ar părea că nu are vreo legătură. Don Quijote, de pildă, este „Cristul spaniol”, spune Miguel de Unamuno. Iar „Idiotul” lui Dostoievski este o oglindire a lui Iisus Hristos. Îmi place foarte mult Dostoievski. E o sursă de inspirație puternică pentru mine.
– Cum se nasc îngerii dvs.? V-a ieșit în cale un înger adevărat?
– Până acum nu am întâlnit niciun înger, deși mi-ar plăcea mult să îmi iasă în drum. Îngerii mei ies așa, pur și simplu, din imaginație și din suflet! Și cred că sunt puțin influențat și de cultura bizantină. Îngerii mei sunt mai hieratici, siluetele lor se apropie de picturile bisericești. Oricum, m-au „bântuit” dintotdeauna. Sunt convins că avem cu toții imaginile cuibărite undeva în adâncul nostru. Nebunia mea a fost să le exprim, să le întrupez în felul meu. E ceva care mă atrage, ca pe un fluture lumina, să le dau o viață, fie ea și efemeră. Dar socot că nu am nici îndemânarea și nici talentul pentru a reda îngerii, așa cum merită. Sunt deasupra puterilor mele.
– Adam și Eva, dintr-o sculptură a dvs., au și ei, aripi de înger…

– Pare brutal ce spun, dar totul a pornit de la un butoi. Am luat de la țară, de la cineva, niște doage. Lemn vechi și foarte ușor. M-am gândit că pot fi transformate în aripi. Mai întâi am modelat două corpuri din lut, pe Adam și pe Eva, după care le-am prins cele două aripi de lemn. Mi-au plăcut amprentele vechi de pe doage și le-am lăsat așa. M-am gândit că seamănă cu urmele lăsate de degetele lui Dumnezeu, atunci când i-a creat pe Adam și pe Eva, înainte să-i alunge din Rai. Eu cred că noi, oamenii, toți am avut la început aripi îngerești. Ne tragem sigur din îngeri. Dar acum le-am pierdut și tânjim după ele, pentru a ne putea reîntoarce la Dumnezeu, cel care ne-a făcut. Chiar și așa, eu cred că ne naștem toți cu aripi în suflet.
– Visați, câteodată, îngeri?
– N-am visat niciodată. Acelea sunt vise sacre și puternice. Eu îmi visez îngerii cu ochii deschiși.
– Unii din îngerii dvs. zboară cu o singură aripă. Alții par aproape crucificați.
– Îmi plac mult și aripile, semnificația lor. Alt subiect pe care l-am abordat pe lângă îngeri au fost Icarii. Aripile lor sunt tot îngerești, pentru că Icar încearcă, de fapt, să zboare până la Cer.
Lungul drum al credinței
– Îngerii din opera dvs. sunt o dovadă a credinței în Dumnezeu?

– Cred în Dumnezeu, dar credința mea este o căutare, o călătorie personală, nu un ritual. Nu merg la biserică. Într-un fel, îi invidiez pe cei credincioși, care merg la slujbe, ei au o siguranță, totul e clar pentru ei.
– Cantonarea aceasta în zona sacrului vă ajută să treceți mai ușor peste neplăcerile vieții?
– Lucrul în sine mă ajută, e ca o terapie. Indiferent ce lucrez.
– Sunteți și pictor, și sculptor. Care din cele două arte vă ajută să vă exprimați mai ușor?
– Sculptura, bineînțeles. Atunci când modelez, am o chemare, o poftă nesecată. De altfel, nu mă consider pictor. Pictura este pentru mine o pasiune de duminică.
Departe de reflectoare
– Să privim afară, pe geamul atelierului. Cum vedeți arta românească în viitor? Sunteți în miezul ei…

– Arta contemporană este o artă militantă, socială, nu mă încadrez în curentul ăsta, sunt chiar pe lângă el. În plus, mă duc rar printre artiști și nu îmi place să fiu în centrul atenției. Îmi place să-i cunosc și să le aud poveștile. Atât. Îmi place să lucrez, nu sunt bântuit de ambiții. Dar sunt foarte mulți plasticieni români apreciați azi în Occident. În Statele Unite, Germania, Franța, Marea Britanie… Între artiștii tineri, cred că Adrian Ghenie este port-drapelul artei românești în Apus.
– Nu vă frământă chiar deloc consacrarea?
– Sunt mulțumit că lucrez. Dacă e să vină, e bine primit și succesul. Faima o evit, pentru că nu mă simt în largul meu sub reflectoare. N-aș putea să fiu un maestru, să am discipoli, nu am chemare. Accept că am ceva talent, am avut de mic copil. Și tatăl meu picta în timpul lui liber. Și probabil că am strămoși care au cioplit, pe acolo, pe la Pietroasele, unde erau cariere și mulți cioplitori în piatră.
– Cu atâta reținere, în ce constă succesul de până acum?

– După expoziția mea de anul acesta de la Galeria Romană, am primit multe vorbe frumoase, multe aprecieri. În plus, sunt membru al unui grup de artiști. Se numește „Art in Conversation”. M-a contactat Călin Humă, care este consulul onorific în Hampshire, în Marea Britanie, și m-a invitat să particip la proiectul ăsta împreună cu alți artiști. Deocamdată, e mai mult online, din cauza pandemiei. Călin Humă vrea să promoveze plasticienii români. Am avut deja câteva evenimente la Londra, în SUA și la Paris.
– La sfârșitul dialogului nostru, înconjurați de lumea fantasmelor dvs., v-aș ruga să numiți unul din lucrurile care vă fac fericit . Ceva care să-i fie de folos sufletului dvs. de artist.
– Muzica. Îmi plac jazzul și muzica clasică. Regret că nu am putut merge la concerte, la Festivalul Enescu din toamna aceasta, dar am ascultat transmisiile la radio. Jazzul și muzica clasică mi se par apropiate de muzica sculpturilor mele. În speranța că poate fi auzită de cineva.