BOGDAN TURCEA (plastician): „Mi-ar plăcea să îmi iasă un înger în drum”

– Are 55 de ani și a absolvit Facultatea de Arte abia în 2017. Din fe­ricire, talentul nu ține seama de calendar. Iar îngerii care îi ob­se­­­dează imaginația fac parte, oricum, din eternitate. Vise trans­for­mate în mar­mură și în piatră, de-o frumusețe tulburătoare. Artă ma­re, între cer și pământ –

„Nu-mi pot programa visele”

– În imaginația colectivă, pictorul sau sculp­torul este un artist care se inspiră cu precădere din frumusețile puse de natură în jurul lui: câmpii însorite, pajiști cu flori, dealuri undui­toare, mări albastre și înspumate… Dvs. v-ați născut în București, la oraș. Cum poți fi pictor, când peisajul pe care-l vezi pe fereas­tră este un zid de bloc?

– Să știți că universul urban are și el magia lui. Îmi amintesc cum marele pic­tor Corneliu Baba spunea că artistul tre­bu­ie să studieze natura, iar apoi să-i în­toar­că spatele. Le spunea asta și stu­den­ților săi. Și avea dreptate. E bine să stu­diezi natura, dar să nu ajungi să o copiezi, să dez­volți ce vezi, să inter­pre­tezi, să creezi o altă lume, pe care să o scoți din interior. Din sufletul și din min­tea ta.

– Dacă nu ești poet al naturii reale, cu ce o înlo­cuiești? Există un loc în min­­te care poate concura cu un peisaj?

– Chiar asta încerc eu de mult: să descriu locul acela din imaginația mea așa cum arată el aievea. Dar nu prea reușesc întotdeauna. Oricum, el sea­mă­nă cu o insulă, mereu înconjurată de ceață. Doar bă­nuiesc că există. Nu o pot vedea pe de-a-ntre­gul, doar frânturi. Îmi apar ima­gini ce se dez­voltă, ce ca­pătă formă și ies la ivea­lă pe măsură ce sculptez sau pictez. Pe deasupra, mi se întâm­plă și ceva straniu. Eu nu pot pla­ni­fica, nu pot să fac proiecte și schițe pentru lu­crările mele. Încep să mă joc cu lutul, cu armă­tura, cu sârmele, și iese ceva, la un moment dat.

– Totuși, sculpturile dvs. par foarte elabo­rate. Nu par a fi făcute la întâmplare.

– Eu cred că maniera mea de a face sculptură e mai degrabă suprarealistă. Cum o definea An­dré Breton. Te apuci să faci ceva fără să ai un proiect, lași să curgă inspirația de la sine, și în momentul în care apare ceva, o formă, o imagine, atunci trebuie raționalizată și trebuie să-i dai un sens. Majoritatea sculptorilor mai întâi își fac schi­țe și abia apoi încep lucrul. La mine nu mer­ge! Nu pot pune grile pe vise. De fie­care dată când am făcut schițe, le-am aban­donat. Poate că nu­mai așa, fără punct de pornire, pot ajun­ge în lo­cul acela în care tronează, peste toate, ima­ginația. În sculptură, ca și în po­ezie, încerci să prinzi inefabilul. Dar el nu poate fi spus în cuvinte, e mai bine să taci.

„Zmei și zâne albastre”

– Cum v-ați descoperit talentul? Unde dai peste el în București?

– De mic copil am fost atras de culori, încă îna­inte să scriu. Îmi amintesc cum desenam cu al­bastru de me­tilen, soluție cu care ma­ma îmi ba­dijona amig­dalele când răceam. Îmi plăcea foarte mult să dese­nez cu el pe hârtie balauri, zâne și zmei. Sunt imagini care mă bântuie și azi în opera mea, și care izvorăsc din copilărie. Mai târziu, la școală, am început să pictez în guașă, să mo­delez plastilină, am făcut câteva picturi în ulei. Prin clasa a cincea, profesoara mea de desen era foarte în­cântată, voia să mă pro­mo­veze. Dar în 1981, când am ter­minat școala gene­rală, era foarte greu să intri la Liceul de Artă. La Facultatea de Artă, Institutul „Ni­colae Gri­gorescu”, nici nu mai vor­besc. Concurența era ex­traordinar de mare. Nu și-ar fi putut permite părin­ții mei să îmi pună un pro­fesor ca să mă pre­gătească. Încât, am urmat o altă ca­rieră. Eram bun la mate­ma­tică și la română, scri­am și poezii. De versuri m-am lăsat pe la 18 ani. Dar ma­tematica a rămas. Am făcut o facultate de ingine­rie și aveam un job, pe care îl am și azi. Nu pot să tră­iesc din artă. Dar lucrez serile și toate week­end-urile. În fiecare sfârșit de săptă­mână sunt la atelier.

– Ați devenit student la 48 de ani. O ex­pe­riență cu adevărat specială. N-ați avut pro­bleme de adaptare cu colegii adolescenți?

– Ba da, dar mai degrabă au fost din partea mea. Eram coleg cu niște adolescenți care-mi puteau fi copii și aveam și câțiva profesori mai tineri decât mine. A fost ciudat, dar experiența a meritat. Le datorez tuturor respectul meu.

Bântuit de îngeri

– Majoritatea lucrărilor dvs. au teme inspi­rate din zona credinței: criști, îngeri, sfinți. Există o cauză biografică?

– Nu știu care e cauza, dar până la ur­mă tot ce-i pe lumea asta ține de sacru. Chiar și ceea ce s-ar părea că nu are vreo legătură. Don Quijote, de pildă, este „Cris­tul spaniol”, spune Miguel de Una­muno. Iar „Idiotul” lui Dostoievski este o oglin­dire a lui Iisus Hristos. Îmi place foar­te mult Dostoievski. E o sursă de ins­pi­rație puternică pentru mine.

– Cum se nasc îngerii dvs.? V-a ieșit în cale un înger adevărat?

– Până acum nu am întâlnit niciun înger, deși mi-ar plăcea mult să îmi iasă în drum. Îngerii mei ies așa, pur și sim­plu, din imaginație și din suflet! Și cred că sunt puțin influențat și de cultura bizan­tină. În­gerii mei sunt mai hieratici, silue­tele lor se apro­pie de picturile bisericești. Ori­cum, m-au „bân­tuit” dintotdeauna. Sunt con­vins că avem cu toții ima­ginile cuibărite undeva în adâncul nostru. Ne­bunia mea a fost să le ex­prim, să le întrupez în felul meu. E ceva care mă atrage, ca pe un fluture lumina, să le dau o viață, fie ea și efemeră. Dar socot că nu am nici în­demânarea și nici talentul pentru a reda în­gerii, așa cum merită. Sunt deasupra puterilor mele.

– Adam și Eva, dintr-o sculptură a dvs., au și ei, aripi de înger…

– Pare brutal ce spun, dar totul a pornit de la un butoi. Am luat de la țară, de la cineva, niște doage. Lemn vechi și foarte ușor. M-am gândit că pot fi transformate în aripi. Mai întâi am modelat două corpuri din lut, pe Adam și pe Eva, după care le-am prins cele două aripi de lemn. Mi-au plăcut amprentele vechi de pe doage și le-am lăsat așa. M-am gândit că seamănă cu ur­mele lăsate de degetele lui Dumnezeu, atunci când i-a creat pe Adam și pe Eva, înainte să-i alunge din Rai. Eu cred că noi, oamenii, toți am avut la în­ceput aripi îngerești. Ne tragem sigur din îngeri. Dar acum le-am pierdut și tânjim du­pă ele, pen­tru a ne putea reîntoarce la Dumnezeu, cel care ne-a făcut. Chiar și așa, eu cred că ne naș­tem toți cu aripi în suflet.

– Visați, câteodată, îngeri?

– N-am visat niciodată. Acelea sunt vise sacre și puternice. Eu îmi visez îngerii cu ochii des­chiși.

– Unii din îngerii dvs. zboară cu o singură aripă. Alții par aproape crucificați.

– Îmi plac mult și aripile, semnificația lor. Alt subiect pe care l-am abordat pe lângă îngeri au fost Icarii. Aripile lor sunt tot îngerești, pentru că Icar încearcă, de fapt, să zboare până la Cer.

Lungul drum al credinței

– Îngerii din opera dvs. sunt o dovadă a cre­dinței în Dumnezeu?

– Cred în Dumnezeu, dar credința mea este o căutare, o călătorie personală, nu un ritual. Nu merg la biserică. Într-un fel, îi invidiez pe cei credincioși, care merg la slujbe, ei au o sigu­ran­ță, totul e clar pentru ei.

– Cantonarea aceasta în zona sacrului vă ajută să treceți mai ușor peste neplăcerile vieții?

– Lucrul în sine mă ajută, e ca o terapie. Indi­ferent ce lucrez.

– Sunteți și pictor, și sculptor. Care din cele două arte vă ajută să vă exprimați mai ușor?

– Sculptura, bineînțeles. Atunci când mode­lez, am o chemare, o poftă nesecată. De altfel, nu mă consider pictor. Pictura este pentru mine o pa­siune de duminică.

Departe de reflectoare

– Să privim afară, pe geamul atelierului. Cum vedeți arta românească în viitor? Sunteți în miezul ei…

– Arta contemporană este o artă militantă, socială, nu mă încadrez în curentul ăsta, sunt chiar pe lângă el. În plus, mă duc rar printre artiști și nu îmi place să fiu în centrul atenției. Îmi place să-i cunosc și să le aud poveștile. Atât. Îmi place să lucrez, nu sunt bântuit de ambiții. Dar sunt foarte mulți plasticieni români apreciați azi în Occident. În Statele Unite, Germania, Fran­ța, Marea Britanie… Între artiștii tineri, cred că Adrian Ghenie este port-drapelul artei ro­mânești în Apus.

– Nu vă fră­mântă chiar deloc consacrarea?

– Sunt mulțumit că lucrez. Dacă e să vină, e bine primit și suc­ce­sul. Faima o evit, pen­tru că nu mă simt în largul meu sub reflec­toa­re. N-aș putea să fiu un maestru, să am dis­ci­poli, nu am chemare. Accept că am ceva ta­lent, am avut de mic co­pil. Și tatăl meu picta în timpul lui liber. Și pro­babil că am strămoși care au cioplit, pe aco­lo, pe la Pietroasele, un­de erau cariere și mulți cioplitori în piatră.

– Cu atâta reținere, în ce constă succesul de până acum?

– După expoziția mea de anul acesta de la Galeria Romană, am primit multe vorbe fru­moase, multe aprecieri. În plus, sunt membru al unui grup de artiști. Se numește „Art in Con­ver­sation”. M-a contac­tat Călin Humă, care es­te consulul onorific în Hampshire, în Ma­rea Britanie, și m-a invitat să particip la pro­iectul ăsta împreună cu alți ar­tiști. Deo­camdată, e mai mult online, din ca­uza pande­miei. Călin Humă vrea să promo­ve­ze plasticienii ro­mâni. Am avut deja câteva evenimente la Londra, în SUA și la Paris.

– La sfârșitul dia­logului nostru, încon­jurați de lumea fantas­me­lor dvs., v-aș ruga să numiți unul din lu­cru­rile care vă fac fe­ricit . Ce­va care să-i fie de folos sufletului dvs. de artist.

– Muzica. Îmi plac jazzul și muzica cla­si­că. Regret că nu am pu­tut mer­ge la concerte, la Fes­ti­valul Enescu din toamna aceasta, dar am ascultat transmisiile la radio. Jazzul și muzica clasică mi se par apro­piate de muzica sculp­tu­rilor mele. În speranța că poate fi au­zi­tă de cineva.