Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povestea unei vițe-de-vie

Foto: Shutterstock

S-ar putea ca povestea mea să nedumi­reas­că: ce caută o întâmplare cu o plantă la ru­brica pentru animale? Răspunsul e simplu: eu consider că toate făpturile lumii create de Dum­nezeu au simțire. Iarba, florile, plantele, toate fac parte din lumea necu­vân­tă­toarelor, o lume fas­ci­nan­tă, de la care putem în­văța să fim mai buni, mai sensibili, mai generoși.

Creștea o viță-de-vie în grădina dintre blocuri, tră­gându-și seva vieții din pământul neîngrijit de nimeni, cu o bucurie năvalnică.

Îi simțeam nerăbdarea cu care își înmulțea frunzele, ca să rodească după ritmul biologic al su­ratelor ei din grădini îngrijite și însorite. Își găsise singură sprijin într-un piersic bătrân și neroditor pe care își încolăcea tulpina tânără. Își întindea coar­dele lungi și mlădioase, iar cârceii agățători din vâr­furi se prindeau zdravăn de gra­tii­le de la fereastra mea. O con­si­de­ram o minune. Nu o îngrijea ni­meni și, în fiecare an, ea creș­tea mai mândră și mai bogată. Uneori, sim­țeam că îi place să se uite la mine pe geam sau să asculte muzică. În grădina um­bri­tă de înăl­țimea blocu­rilor, un­de nici buruienilor nu le plă­cea, ea era așa de vie și de dezinvoltă! Dar, pe măsură ce frunzele ei de­ve­neau tot mai multe și mai mari, camera mea părea tot mai întu­ne­­cată. Cele câteva plante pe care le țineam în ghiveci pe ca­lo­ri­fer se lipeau cât puteau de geam pentru a sorbi un pic de lumină.

Într-o zi mohorâtă de toamnă, i-am vorbit viței-de-vie cu dușmănie: „Hai, pleacă de la gea­mul meu, fiind­că mi-ai luat toată lumina!”. Și i-am rupt câțiva cârcei de la ramurile prinse de fe­reastră. Și vița a în­țeles. Ființa vie din ea a in­terzis ramurilor, frun­ze­lor să se mai apropie de fereastra mea, să mai pri­veas­că înăuntru sau să mai asculte muzică.

Cârceii, cu ochișorii lor nevăzuți, ocoleau fe­reas­tra mea. Se întorceau din drum. Alte ramuri se des­prin­deau singure și rămâneau să se legene în bătaia vântului. Alungasem o prietenă. Și ea a plecat, cu ramu­ri­le tinere îndreptate spre cerul îndepărtat. Coardele lungi așteptau adierile vân­tului, se balansau puter­nic și cârceii agățau zidu­rile înalte. Vița își purta frunzele și rodul sus, tot mai sus. Acum, îmi părea rău că se ducea la alții. Când a venit primăvara, omul de serviciu de la bloc, supărat că vița rodea prea sus ca să-i mai cu­leagă strugurii, mi-a spus: „Am să o tai de jos ca să nu se mai cocoațe în cer, și apoi așa mai în­tinerește și ea”. Eu l-am lăsat. Și așa am con­dam­nat-o la moar­te.

Am așteptat să se refacă, să apară coardele ti­ne­re, roditoare, dar degeaba! Au ieșit câțiva lăs­tari, care se întindeau numai pe pământ. Omul de ser­vi­ciu îi ridica ramurile și le încolăcea în jurul pier­si­cului sau le împletea printre gratiile de la fereastra mea. A doua zi, lăstarii cădeau pe jos neputincioși. A murit din neiubire. Ea, cea atât de mândră, s-a simțit neiubită și nu s-a mai agă­țat de nimeni și de nimic. Și piersicul, pier­zându-și povara lui dragă, a murit și el. Nu-mi voi ierta niciodată că am ucis o viță-de-vie, care se purtase ca o regină în grădina fără soare dintre blocuri.

Lucia C. – Ploiești

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian