
– În aprilie 1977, furia anticreștină a lui Ceaușescu punea la pământ primul sfânt locaș din București: biserica Ienei. Cu riscul vieții, un student aflat pe băncile Facultății de arhitectură avea să fotografieze dezastrul. Astăzi, Radu Ștefănescu are 68 de ani și nu regretă că și-a riscat atunci libertatea, ca să lase drept mărturie, imaginea unei crime cum n-au mai existat pe pământ. Crimă împotriva lui Dumnezeu –
Printre asasini
– Domnule Radu Ștefănescu, fotografiile dvs. rescriu istoria. Retrăim „în direct” clipele de groază ale dărâmării bisericii Ienei din București. Multe dintre fotografiile făcute atunci sunt luate foarte de-aproape, unele chiar dinlăuntrul ei. Cum ați reușit să intrați?

– La început am încercat să surprind diferite unghiuri ale bisericii, de la ferestrele facultății de Arhitectură, aflată în apropierea ei. Ne despărțea doar o stradă. Apoi, am încercat să fotografiez și culisele acțiunii – soldații care mișcau diferitele mașinării grele cu care încercau să demoleze biserica. În tot acest răstimp, nu am văzut niciun milițian care să ia pe cineva la întrebări. Era doar situl închis al șantierului, în care lucra armata; niște panouri tipice de construcții, nici măcar prinse bine unele de altele, încât puteai să treci prin ele, deși era limpede că acolo nu ai ce căuta. Știai că, dacă treci de ele, s-ar putea să o încurci. Nimănui nu îi dădea prin cap să intre într-o incintă în care erau forțe ale armatei. Gardurile de fier și ofițerii militari care se învârteau în jurul bisericii erau avertismente suficiente pentru ca nimeni să nu se apropie. Cu toate acestea, împreună cu prietenul meu, Dinu Lazăr, membru și el al Asociației Artiștilor Fotografi din România, ne-am hotărât să încercăm să intrăm în perimetrul închis cu gard, ca să facem câteva fotografii. Pe vremea mea, fotografiatul era o chestie elitistă. Un aparat de fotografiat nu făcea parte din peisajul obișnuit al străzii. Să faci parte din Asociația Artiștilor Fotografi era ceva excepțional. Acolo erau nume precum Andrei Pandele și alții, care astăzi sunt cunoscuți drept mari fotografi. De aici, și mândria noastră, pe atunci, să fotografiem în condiții grele. De exemplu, fotografiam, uneori, din mână, cu aparatul lipit de picior, astfel încât nimeni să nu-l vadă, sau pe întuneric, fără trepied și fără blitz, stăteam secunde fără să ne tremure mâna. Dinu era „doctor” în așa ceva. Aveam și noi propria noastră autocenzură, știam că nu e bine să faci anumite lucruri, pentru că e posibil să o încurci. Dar nu trăiam în teroare, așa că am încercat să pătrundem în perimetrul bisericii Ienei. Nu vă ascund că nivelul de adrenalină era la cer. Așa că am intrat înăuntru și, evident, nu am apucat să facem vreo poză, că un ofițer a și venit la noi să ne-întrebe ce-i cu noi.
„Sfinți lichidați cu furtunul”
– Și ce i-ați spus?

– Prietenul meu Dinu mă depășea cu mult în puterea de a improviza. Totdeauna găsea o rezolvare a unei situații speciale. Așa că a răspuns el. Ofițerul ne-a cerut să ne legitimăm, noi am scos legitimațiile de la Asociația Artiștilor Fotografi. Cu ele, nu eram niște inși de pe stradă. Apoi Dinu a început să inventeze că am primit o „sarcină” de la Direcția Patrimoniului Cultural și Direcția Monumentelor Istorice, pentru că se lucrează la un releveu al bisericii, în vederea unei ulterioare reconstruiri, releveu care se face prin satelit. Apoi i-a arătat ofițerului un exponometru pe care îl avea atârnat de gât. De la câtă informație i-a băgat Dinu în cap, ofițerul a rămas cu gura căscată și ne-a lăsat să intrăm. M-am strecurat printre soldații care se strânseseră în jurul nostru și am intrat în biserică. Înăuntru era un bărbat care săpa într-un mormânt din biserică, ca să scoată, probabil, osemintele ctitorilor. Scosese lespedea și stătea îngenunchiat. Era și o echipă de restauratori, printre ei l-am recunoscut și pe domnul Dan Mohanu, care încerca să decoperteze frescele pentru a le salva. Pe măsură ce ei, în interior, se chinuiau să salveze frescele, alții, în altă parte, demolau zone întregi de zid, cu tot cu frescă, iar ca să nu stârnească praf, udau pictura cu furtunul, distrugând în doar câteva minute ceea ce nu izbutise să facă timpul, vreme de sute de ani.

Asistam la o scenă dramatică, de sfârșit de lume, pe care am putut să o surprind în doar câteva fotografii pentru că, între timp, ofițerul care conducea șantierul a înțeles, cred, că nu era în regulă ce făceam și a început să urle să ieșim de pe șantier, că altfel ne leagă. Ne-am cerut scuze, motivând că așa am primit și noi ordin de sus, să îi ajutăm, pentru ca ceea ce dărâmă să fie reconstruit cu ajutorul releveului mai târziu. Și-am plecat… Vă spun sincer, în fiecare ceas am sperat, până în ultima clipă, că totul se va opri. Era împotriva firii să continue demolarea. Pur și simplu o crimă! Făcusem istoria arhitecturii, unde învățasem despre primele bazilici romane, despre primele biserici românești, fusesem educat să respect valorile neamului românesc, cum să le șteargă niște barbari de pe fața pământului, în câteva zile?
Turla care refuza să moară
– Când a fost demolată complet biserica?

– Pe 30 aprilie, din ea mai rămăseseră intacte turla cea mare și altarul, care dădeau spre bulevard, pentru ca trecătorii să nu bănuiască nimic. În două zile reușiseră să pună la pământ pridvorul și naosul. De dimineață au venit și au ancorat de nișele ferestrelor niște cabluri de oțel foarte groase și trăgeau cu ele de turlă, însă nu au reușit nimic. Pur și simplu, turla nu se lăsa dărâmată. Ancorau cablurile, ofițerul dădea ordinul, ieșea un mare nor de praf și, când totul se liniștea, turla apărea intactă, iar cablurile rupte. Apoi se chinuiau din nou, ancorau cablurile, trăgeau iar și… nimic – din nou se rupeau cablurile. Cred că una dintre cele mai difuzate fotografii ale mele, cea care a apărut și în cartea lui Andrei Pandele – „Bucureștiul Mutilat”, are în prim-plan un soldat cu mâinile ridicate, care face semne, și se văd cablurile legate sus, de turlă, și un mare nor de praf de la TAB-urile care trag.

Trag, dar nu se întâmplă nimic, pentru că biserica refuza să cadă. Când au înțeles asta, la un moment dat, au schimbat tactica, cred că au folosit cabluri mult mai groase. Le-au ancorat, dar n-au mai făcut nimic, au așteptat căderea întunericului. Pe șantier era liniște deplină. Am mirosit că se întâmplă ceva, așa că am venit în facultate și m-am așezat la pândă, cu aparatul în mână, în cabinetul profesorului de urbanism, care avea o fereastră cu o perspectivă bună. Foloseam o peliculă foarte sensibilă, utilizată și în cinematografie, care îmi dădea posibilitatea să fotografiez și pe întuneric. Simțeam că tot orașul urmărea ce se întâmplă. Parcă vedeam ochii oamenilor ațintiți asupra bisericii, îi simțeam cum urmăresc totul. După ce soarele a apus, la un moment dat, s-a întâmplat ceva tare ciudat. S-a luat curentul în tot centrul: și la Arhitectură, chiar și la Intercontinental! Și atunci, în întunericul care s-a lăsat peste tot, am auzit cum pornesc motoarele TAB-urilor. Începuse ultima ofensivă. Eu am înțepenit cu aparatul în mână, străduindu-mă să nu îmi tremure brațul, și așa am fotografiat, am fotografiat, am fotografiat… A urmat o bufnitură, iar întunericul s-a umplut de praf.

Apoi praful s-a așezat și am văzut în zona bisericii un fel de grotă. Peste șantier s-a lăsat, din nou, liniștea. După fotografierea turlei, nu am mai tras nicio poză. M-am dus direct în laborator și am developat toate filmele. Când, a doua zi, am văzut fotografia cu turla bisericii prăbușindu-se, mi-am zis: „Ai făcut treabă bună, băiete, dar dacă te controlează cineva, o încurci!”. Faptul că am făcut documentarea unui sacrilegiu, etapă cu etapă, putea fi interpretată de Securitate ca un act subversiv. Așa că nu le-am povestit nici măcar părinților mei ce făcusem. Am împachetat frumos filmele în hârtie de calc, le-am pus în arhivă și, din momentul respectiv, sincer vă spun, mi-am șters din minte acel episod. Nu m-am mai atins de acele filme până în anii 90. Prima dată le-am publicat foarte târziu, după 2000, pe Facebook.
De atunci a pornit un val de interes de care sunt surprins. Sunt convins că dacă voi rămâne în memoria colectivă cu ceva, va fi datorită acelor trei zile, în care s-a întâmplat să fiu acolo, lângă biserica Ienei, foarte afectat de tot ce se întâmpla. Nu am realizat atunci foarte bine ce fac. Nu mi-am propus să documentez totul, dar, în cele din urmă, asta am făcut: am documentat fotografic prima demolare a unei biserici istorice, demolare care i-a dat lui Ceaușescu gustul de a repeta acțiunea și cu alte lăcașe de cult. Obsesia lui a fost legată, în primul rând, de biserici. Apoi a trecut la cartiere întregi, pe care le-a ras de pe fața pământului. Dar totul a început cu biserica Ienei.
În loc de epilog

În urmă cu mai bine de 400 de ani, la 1611, Bucureștii erau un târgușor mărginit de mahalale. Mai sus de Curtea Domnească, în Piața Universității de astăzi, o soție de târgoveț avea să ridice o bisericuță de lemn. Unele surse spun că a făcut-o întru pomenirea soțului ei, Mihai, ucis pe acest loc de zbirii voievodului Radu Mihnea. Istoria a ținut minte și numele târgoveței – Iana. De la ea și-a primit numele sfântul locaș. „A Ienii” a rămas biserica peste veacuri. A trecut apoi mai bine de un secol și, pe locul bisericuței de lemn, jupâneasa Safta, cumnata Doamnei Marica, soția Brâncoveanului, a ridicat un alt locaș, din piatră, în stilul care avea să poarte de-a lungul vremii numele domnului martir. L-a început în anul 1720 și avea să-l isprăvească în doar patru ani. Subțire și frumoasă ca o domniță, Biserica Ienei a trecut prin viforul veacurilor și prin năpraznice cutremure, până în anul 1977. Era împodobită pe dinlăuntru cu frescele originale și cu picturi de Gheorghe Tattarescu. Mântuitorul o ocrotise în cutremurul din acel an, la fel cum ocrotise toate sfintele locașe ale Bucureștiului, care au rămas, toate!, în picioare. Nu a putut-o însă scăpa de furia unui dictator nebun.

Astăzi, trecătorul care coboară dinspre Piața Universității spre Piața Romană va întâlni, vis a vis de Teatrul Național, pe blocul ridicat în locul blocului Dunărea, o placă de marmură pe care scrie: „Pe acest loc s-a aflat biserica Ienii. Deși a rezistat cutremurului din martie 1977 a fost demolată două luni mai târziu. Biserica Ienii rămâne vie în amintirea bucureștenilor”. Nu știu cât va rezista această placă așezată spre aducere aminte. Dar sunt sigur că fotografiile domnului Radu Ștefănescu vor înfrunta veacurile. Prin ele, biserica Ienii supraviețuiește miraculos. Nu pe pământ, ci în inimi. Când a demolat-o, Ceaușescu nu a știut că a mutat-o de pe pământ direct la cer.
Fotografii de arhitect Radu Ștefănescu