Cronica unei crime: Cum a fost ucisă biserica Ienei din București

– În aprilie 1977, furia anticreștină a lui Ceaușescu punea la pământ primul sfânt locaș din București: biserica Ienei. Cu riscul vieții, un student aflat pe băncile Facultății de arhitectură avea să fotografieze dezastrul. Astăzi, Radu Ștefănescu are 68 de ani și nu regretă că și-a riscat atunci libertatea, ca să lase drept mărturie, imaginea unei crime cum n-au mai existat pe pământ. Crimă împotriva lui Dumnezeu –

Printre asasini

– Domnule Radu Ștefănescu, fotografiile dvs. rescriu istoria. Retrăim „în direct” clipele de groază ale dărâmării bisericii Ienei din Bu­cu­rești. Multe dintre fotografiile făcute atunci sunt luate foarte de-aproape, unele chiar dinlăuntrul ei. Cum ați reușit să intrați?

– La început am încercat să surprind diferite unghiuri ale bi­se­ricii, de la ferestrele facultății de Arhitectură, aflată în apro­pie­rea ei. Ne despărțea doar o stradă. Apoi, am încercat să fotografiez și culisele acțiunii – soldații care mișcau diferitele mașinării grele cu care încercau să demoleze bi­serica. În tot acest răstimp, nu am văzut niciun milițian care să ia pe cineva la întrebări. Era doar situl închis al șantierului, în care lucra armata; niște pa­nouri tipice de construcții, nici măcar prinse bine unele de altele, încât puteai să treci prin ele, deși era limpede că acolo nu ai ce căuta. Știai că, dacă treci de ele, s-ar putea să o încurci. Nimănui nu îi dădea prin cap să intre într-o incintă în care erau forțe ale ar­matei. Gardurile de fier și ofițerii militari care se învârteau în jurul bisericii erau avertismente sufi­ciente pentru ca nimeni să nu se apropie. Cu toate acestea, împre­ună cu prietenul meu, Dinu La­zăr, membru și el al Asociației Artiștilor Fotografi din România, ne-am hotărât să încer­căm să in­trăm în perimetrul în­chis cu gard, ca să facem câteva fotografii. Pe vremea mea, foto­grafiatul era o chestie elitistă. Un aparat de foto­grafiat nu făcea par­te din peisajul obișnuit al străzii. Să faci parte din Asociația Artiș­tilor Fotografi era ceva excepțio­nal. Acolo erau nume precum Andrei Pandele și alții, care as­tăzi sunt cunoscuți drept mari fotografi. De aici, și mândria noas­tră, pe atunci, să fotografiem în con­diții grele. De exemplu, fotografiam, uneori, din mână, cu aparatul lipit de picior, astfel încât nimeni să nu-l vadă, sau pe întuneric, fără trepied și fără blitz, stăteam secunde fără să ne tremure mâna. Dinu era „doctor” în așa ceva. Aveam și noi propria noastră autocenzură, știam că nu e bine să faci anumite lucruri, pentru că e posibil să o încurci. Dar nu trăiam în teroare, așa că am încercat să pătrundem în perimetrul bise­ricii Ienei. Nu vă ascund că nivelul de adre­nalină era la cer. Așa că am intrat înăuntru și, evident, nu am apucat să facem vreo poză, că un ofițer a și venit la noi să ne-întrebe ce-i cu noi.

„Sfinți lichidați cu furtunul”

– Și ce i-ați spus?

– Prietenul meu Dinu mă depășea cu mult în puterea de a improviza. Totdeauna găsea o rezol­vare a unei situații speciale. Așa că a răspuns el. Ofițerul ne-a cerut să ne legitimăm, noi am scos legitimațiile de la Asociația Artiștilor Foto­grafi. Cu ele, nu eram niște inși de pe stradă. Apoi Dinu a început să inventeze că am primit o „sarcină” de la Direcția Patrimo­niului Cul­tural și Direcția Monu­mentelor Istorice, pentru că se lucrează la un releveu al bisericii, în vederea unei ulterioare recon­struiri, rele­veu care se face prin satelit. Apoi i-a arătat ofițerului un expono­metru pe care îl avea atârnat de gât. De la câtă infor­mație i-a bă­gat Dinu în cap, ofi­țerul a rămas cu gura căscată și ne-a lăsat să intrăm. M-am stre­cu­rat printre soldații care se strân­seseră în ju­rul nostru și am intrat în biserică. Înăuntru era un bărbat care săpa într-un mor­mânt din biserică, ca să scoată, probabil, osemintele cti­torilor. Scosese lespedea și stă­tea îngenunchiat. Era și o echipă de restauratori, printre ei l-am recunoscut și pe domnul Dan Mohanu, care în­cerca să deco­per­teze frescele pen­tru a le salva. Pe măsură ce ei, în interior, se chi­nuiau să salveze frescele, alții, în altă parte, demo­lau zone întregi de zid, cu tot cu frescă, iar ca să nu stârnească praf, udau pictura cu furtunul, dis­trugând în doar câteva minute ceea ce nu izbutise să facă tim­pul, vreme de sute de ani.

Asis­tam la o scenă drama­tică, de sfâr­șit de lume, pe care am putut să o surprind în doar câteva fotografii pentru că, între timp, ofițerul care conducea șan­tie­rul a înțeles, cred, că nu era în regulă ce făceam și a început să urle să ieșim de pe șantier, că altfel ne leagă. Ne-am cerut scu­ze, motivând că așa am primit și noi ordin de sus, să îi ajutăm, pentru ca ceea ce dărâmă să fie reconstruit cu ajutorul rele­veului mai târziu. Și-am plecat… Vă spun sincer, în fiecare ceas am sperat, până în ultima clipă, că totul se va opri. Era împotriva firii să continue demolarea. Pur și simplu o crimă! Făcusem isto­ria arhitecturii, unde învățasem despre primele bazilici romane, despre primele biserici româ­nești, fusesem educat să respect valorile neamului românesc, cum să le șteargă niște barbari de pe fața pământului, în câteva zile?

Turla care refuza să moară

– Când a fost demolată complet biserica?

– Pe 30 aprilie, din ea mai rămăseseră intacte turla cea mare și altarul, care dădeau spre bule­vard, pentru ca trecătorii să nu bănuiască nimic. În două zile reușiseră să pună la pământ pridvorul și naosul. De dimineață au venit și au ancorat de nișele ferestrelor niște cabluri de oțel foarte groa­se și trăgeau cu ele de turlă, însă nu au reușit nimic. Pur și simplu, turla nu se lăsa dărâmată. Ancorau cablurile, ofițerul dădea ordinul, ieșea un mare nor de praf și, când totul se liniștea, turla apărea intactă, iar cablurile rupte. Apoi se chi­nuiau din nou, ancorau cablurile, tră­geau iar și… nimic – din nou se rupeau cablurile. Cred că una dintre cele mai difuzate fo­tografii ale mele, cea care a apărut și în cartea lui Andrei Pandele – „Bucureștiul Mutilat”, are în prim-plan un soldat cu mâinile ridicate, care face semne, și se văd cablurile legate sus, de turlă, și un mare nor de praf de la TAB-urile care trag.

Trag, dar nu se în­tâmplă nimic, pentru că biserica refuza să cadă. Când au înțeles asta, la un mo­ment dat, au schimbat tactica, cred că au folosit ca­bluri mult mai groase. Le-au an­corat, dar n-au mai făcut nimic, au așteptat căderea întunericului. Pe șantier era liniște deplină. Am mi­rosit că se întâm­plă ceva, așa că am venit în facul­tate și m-am așezat la pândă, cu aparatul în mână, în ca­binetul profesorului de urba­nism, care avea o fereastră cu o pers­pec­tivă bună. Foloseam o peliculă foarte sensibilă, utilizată și în cine­mato­grafie, care îmi dădea posibilitatea să foto­grafiez și pe întuneric. Simțeam că tot orașul urmărea ce se întâmplă. Parcă vedeam ochii oamenilor ațin­tiți asupra bisericii, îi simțeam cum urmă­resc totul. După ce soarele a apus, la un moment dat, s-a întâm­plat ceva tare ciudat. S-a luat cu­rentul în tot centrul: și la Arhi­tectură, chiar și la Interconti­nen­tal! Și atunci, în întunericul care s-a lăsat peste tot, am auzit cum pornesc motoarele TAB-urilor. Începuse ultima ofensi­vă. Eu am înțepenit cu aparatul în mână, străduindu-mă să nu îmi tre­mure brațul, și așa am foto­grafiat, am fotografiat, am fotografiat… A urmat o bufnitură, iar întu­nericul s-a umplut de praf.

Apoi praful s-a așe­zat și am văzut în zona bisericii un fel de gro­tă. Peste șantier s-a lăsat, din nou, liniș­tea. După fotogra­fierea turlei, nu am mai tras nicio poză. M-am dus direct în laborator și am developat toate filmele. Când, a doua zi, am văzut fotografia cu turla bisericii prăbușindu-se, mi-am zis: „Ai făcut treabă bună, băiete, dar dacă te con­trolează cineva, o în­curci!”. Fap­tul că am făcut docu­men­tarea unui sa­crilegiu, etapă cu etapă, putea fi inter­pretată de Secu­ritate ca un act subversiv. Așa că nu le-am povestit nici măcar pă­rinților mei ce făcusem. Am împachetat fru­mos filmele în hârtie de calc, le-am pus în arhivă și, din momentul res­pec­tiv, sincer vă spun, mi-am șters din minte acel episod. Nu m-am mai atins de acele filme până în anii 90. Prima dată le-am publicat foarte târziu, după 2000, pe Facebook.

De atunci a pornit un val de interes de care sunt surprins. Sunt convins că dacă voi ră­mâne în memoria colectivă cu ceva, va fi da­torită acelor trei zile, în care s-a întâmplat să fiu acolo, lângă biserica Ienei, foarte afectat de tot ce se întâm­pla. Nu am realizat atunci foarte bine ce fac. Nu mi-am pro­pus să documen­tez totul, dar, în cele din urmă, asta am făcut: am docu­mentat fo­tografic prima demolare a unei biserici istorice, de­molare care i-a dat lui Ceau­șescu gustul de a repeta acțiunea și cu alte lăcașe de cult. Ob­sesia lui a fost legată, în primul rând, de biserici. Apoi a trecut la cartiere întregi, pe care le-a ras de pe fața pă­mântului. Dar totul a început cu biserica Ienei.

În loc de epilog

În urmă cu mai bine de 400 de ani, la 1611, Bucureștii erau un târgușor măr­ginit de mahalale. Mai sus de Curtea Dom­­neas­că, în Piața Universității de as­tăzi, o soție de târgoveț avea să ridice o bise­ricuță de lemn. Unele surse spun că a făcut-o întru pomenirea soțului ei, Mi­hai, ucis pe acest loc de zbirii voie­vodu­lui Radu Mihnea. Istoria a ținut minte și numele târgoveței – Iana. De la ea și-a primit numele sfântul locaș. „A Ienii” a rămas biserica peste veacuri. A trecut apoi mai bine de un secol și, pe locul bi­sericuței de lemn, jupâneasa Saf­ta, cum­nata Doamnei Marica, soția Brânco­vea­nului, a ridicat un alt locaș, din piatră, în stilul care avea să poarte de-a lungul vremii numele domnului mar­tir. L-a în­ce­put în anul 1720 și avea să-l isprăveas­că în doar patru ani. Sub­țire și frumoasă ca o domniță, Biserica Ienei a trecut prin viforul veacurilor și prin năpraznice cu­tre­mure, până în anul 1977. Era împo­dobită pe dinlăuntru cu frescele originale și cu picturi de Gheor­ghe Tattarescu. Mântuitorul o ocrotise în cutremurul din acel an, la fel cum ocrotise toate sfintele locașe ale Bucu­reștiului, care au rămas, toate!, în pi­cioa­re. Nu a putut-o însă scă­pa de furia unui dictator nebun.

Astăzi, trecătorul care coboară din­spre Piața Universității spre Piața Ro­mană va întâlni, vis a vis de Teatrul Na­țional, pe blocul ridicat în locul blocului Dunărea, o placă de marmură pe care scrie: „Pe acest loc s-a aflat biserica Ienii. Deși a rezistat cutre­murului din martie 1977 a fost demolată două luni mai târziu. Biserica Ienii rămâne vie în amintirea bucureștenilor”. Nu știu cât va rezista această placă așezată spre aducere aminte. Dar sunt sigur că foto­grafiile domnului Radu Ștefănescu vor înfrunta veacurile. Prin ele, biserica Ienii supra­viețuiește miraculos. Nu pe pământ, ci în inimi. Când a demolat-o, Ceaușescu nu a știut că a mutat-o de pe pământ direct la cer.

Fotografii de arhitect Radu Ștefănescu