Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O pisică în ploaie

Foto: Shutterstock

Asistăm impasibili cum sufletul nostru apune încet, dar sigur, cum indiferența față de alte făpturi decât pro­pria noastră persoană pune stăpânire pe noi cu o repeziciune de neînchipuit. Greu­tățile cu care ne confruntăm ne împiedică să pri­vim și în altă parte. Ne facem că nu auzim plân­setul unui copil, schelălăitul plin de suferință al vre­unui cățeluș sau miorlăitul disperat al unei pi­sicuțe abandonate în ploaie. Ei sunt lângă noi, ne însoțesc din umbră viața, dar nu vrem să-i ve­dem. Ne e teamă! Ne ajunge durerea noastră și nu vrem s-o mai simțim și pe-a lor. Ne ascundem în dosul pereților din locuințele noastre, mai mari sau mai mici, mai bogate sau mai sărăcăcioase, dar adăposturi sigure îm­potriva vitregiilor lumii, care lor le lipsesc cu desă­vârșire.

Într-o zi, am ridicat ochii spre cerul plin de nori, așteptând să văd picăturile de ploaie. Că­deau! Iar din mijlocul lor mă privea un pui de pisică zgribulit, cocoțat sus, pe-un gard. Avea blănița bej, lăbuțele și urechiușele maro și ochii albaștri, mari și senini. L-am chemat. S-a apro­piat încet, cu pași tiptili, dar cineva a aruncat cu o bucată de lemn și-a fugit. Nu l-am mai găsit în ziua aceea, dar în seara următoare l-am zărit ghemuit pe-o băncuță, tremurând din tot trup­șorul lui mititel. L-am chemat ușor și a venit către mine, abia ținându-se pe picioare, mieu­nând încet și stins. Era pe sfârșite, săracul. O lacrimă mi-a curs din ochi atunci când și-a ridicat către mine cele două bucățele rotunde de cer. În ochii lui citeai singurătatea și frica, foamea și, mai ales, un fel de resemnare în fața destinului. Am întins mâna către el și, speriat, s-a dat înapoi, dar încet-încet a venit către mine și l-am luat. Doamne, ce mai torcea! Ce fericire pe căpșorul lui frumos, de motănel birmanez. Pe drumul spre casă, s-a lipit de mine și a închis ochii. Era atât de mic și de necăjit, atât de speriat ca minu­nea să nu se sfârșească! S-a sfârșit, din păcate, fiind­că eu mai am acasă un motan, pe Mișu, și nu pot re­nunța la el. Iar ca să țin doi motani… „E prea mic!”, „E prea slab!”, „E prea jigărit!”, „Du-l de aici!”. Nimeni din familie nu l-a vrut. Numai Mișu l-a privit și apoi l-a mirosit și l-a mângâiat ușor cu lăbuța pe cap. L-a acceptat și, câteva ore, cât a mai stat la noi, s-au îm­păcat bine. L-am hrănit. A mâncat tot și i-am mai dat. N-am mai văzut un pisoiaș atât de înfometat. Apoi i-am șters cu mușețel un ochi din care i se scurgea o secreție purulentă. I-am făcut un culcuș în care a stat cuminte și de unde mă privea cu atenție, presimțind că bejenia lui nu luase sfârșit. Apoi, am avut o idee. Bună sau rea, dvs. decideți.

Am sunat la clinica veterinară din strada Ilioara. Un medic minunat m-a chemat acolo. A spus că pri­mesc ei pisica și că îi vor căuta un stăpân. L-am luat în brațe și am plecat. Pe drum, a fost cuminte, dar speriat. Inima îi bătea în piept, să se spargă. Doctorul însă opera un cățel și a trebuit să aștept. Mâțucul stă­tea liniștit, cu ochii închiși. Mă controlam, să nu plâng. Greu… Dar unul dintre studenții care îl asis­tau pe doctor l-a văzut. L-a luat și m-a întrebat îngri­jorat ce are. I-am spus povestea lui. „Îl iau eu”, mi-a zis. „O să-l îngrijesc mai bine decât oricine, și-o să-l iubesc. Îmi doream de mult un motănel.” Plân­gând de-a bine­lea de data aceasta, i l-am întins, cerându-i permi­siunea să mai aflu știri despre el. Am fugit apoi, evitând să mai privesc în ochii aceia ca două bucățele de cer. Își pusese atâta nădejde în mine…

Aceasta este povestea pe care o știu, de doar două zile, a unui pisoi. Cât a îndurat el frig, ploaie, și mai ales ură? Cu siguranță că atunci când, așezat pe calo­ri­ferul din noua lui locuință, își amintește de zilele gre­le prin care a trecut, fuge să toarcă la picioarele noilor săi stăpâni.

ROXANA G. – București

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian