Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

KRISTINA CEPRAGA: „Am depășit un prag al vieții. Pășesc pe un drum plin de promisiuni”

Captive în București

– Au trecut trei ani de la precedentul nostru interviu și voiam să aflăm cum te descurci în Italia, sub asediul pandemiei. Am aflat însă că te-ai întors acasă, în România. Te simți mai ocrotită aici?

Foto: Azzurra Primavera

– A fost un joc al destinului. În urmă cu aproape doi ani, profitând de vacanța fetiței mele, Aurora-May, am plecat din Roma, unde lo­cu­iesc de vreo 20 de ani, și am venit în Bucu­rești, în vizită la pă­rinții mei. Atât doar că, la două zile după ce am sosit, s-a anunțat ofi­cial pan­demia, s-a in­trat în lock­down, a în­ceput ne­bunia, atât în Ro­mâ­nia, cât și în în­treaga lume! Așa că am rămas blocate aici, ur­mărind cu sufletul la gură ce avea să se în­tâmple în continuare. Totuși, am hotărât să o duc pe Au­rora-May la o grădiniță, ca să-și mai des­carce ener­gia. Așa că am alergat prin tot Bucu­reștiul, până când am găsit o gră­diniță italiană, unde s-a integrat rapid, pentru că ea nu vorbea ro­mânește bine. Acasă, la Roma, vorbeam doar italia­na. Dar totul a fost bine, iar anul acesta, în toam­nă, Au­rora-May a început și clasa întâi tot în București… Așa au trecut aproape doi ani de când stăm în România. Sigur, după ridicarea lockdown-ului, eu am început să fac un soi de na­vetă, București-Roma, în funcție de angaja­men­tele profesionale. Totuși, situația noastră e încă incertă. Singurul lucru sigur și de care sunt foarte conștientă este că fiica mea e acum elevă în clasa întâi, la Școala Italiană din București, și că în niciun caz nu pot s-o mut înapoi, în Roma, în tim­pul anului școlar. Ar fi greu pentru ea s-o despart de colegii și de profesorii de aici, de care e foarte legată. Vom vedea, așadar. Răspun­sul de­pinde în mare măsură de felul în care se va re­zol­va pan­demia. Deo­camdată, orizontul e tulbure.

Pe frontul muncii

Aurora May – exerciții la pian

– Profesional, ce mai faci? Te descurci aca­să, în România?

– Eu, de când mă știu, sunt freelancer (liber profesionist), o zonă afectată, și ea, de pandemie. Libertatea pe care o ai în calitate de freelancer e minunată și foarte prețioasă, dar te costă enorm, fiindcă ești lipsit de stabilitate financiară. Pe de altă parte, mă uit în jur, la prieteni de-ai mei care sunt angajați cu carte de muncă: ei au stabilitate financiară, știu că în fiecare lună își primesc salariul, dar mulți au ajuns să sufere de depresie, fiindcă viața într-un sistem artistic, fie statal, fie privat, e foarte dificilă: ești obli­gat să faci ce ți se impune, dar și din cauza restricțiilor im­puse în ultimul timp. Din fericire, spre deosebire de mulți colegi de-ai mei, care, de când cu pandemia, n-au mai lucrat nimic, ceea ce le-a afectat profund psihicul, eu am avut destul de mult de lucru, au fost destul de multe proiecte, care au ve­nit ele către mi­ne, nu le-am căutat eu. Unul a fost rolul de director ar­tistic al Festiva­lului BIFF (Bu­charest International Film Fes­tival), în cadrul căruia am și cu­ratoriat o secțiune nu­mită „Socially United in Cine­ma”, secțiune care e dedicată scurt­me­tra­jelor in­ternaționale de autor, cu tematică mar­cat socială. A­ceastă expe­riență de la BIFF mi-a adus o alta: o colaborare, în calitate de actriță, cu re­gizorul Radu Jude. Și tot ca actriță, am jucat și în serialul „Ruxx”, care va ieși pe HBO în primă­vară, dar și la un se­rial Amazon, numit „Vita da Carlo”, care acum este nu­mărul unu în Italia la audiențe, el fiind regizat de marele Carlo Ver­done, un artist (actor și regizor italian) extrem, extrem de iubit. Datorită participării în acest proiect, am fost invitată și la Festivalul de Film de la Roma… Apoi am fost director executiv la Festivalul Inter­na­țional de Film de Animație ABIFF, din Bucu­rești, unde am realizat și o serie de interviuri, un soi de podcast-uri (că tot e la modă termenul), cu oameni din lumea cinema­tografiei și a animației, care – zic eu – sunt foarte in­teresante, fiindcă fie­care își povestește începu­turile și motivația de a intra în cinema. Pen­tru cei interesați, in­ter­­viu­rile acestea ale mele pot fi găsite pe site-ul www. abiff.ro. Și am mai avut parte de o ex­periență deo­se­bită! Am jucat în scurt-metrajul „Mon ami”, al tinerei și ex­trem de talentatei re­gizoare Carine Daso­veanu (câș­tigătoare la Fes­tivalul de Film de la Cannes, în ca­drul sec­țiunii „Ciné­fon­da­tion”), alături de Me­deea Marinescu și Marius Manole, in­ter­preții rolurilor prin­cipale, dar și de fiica mea, Aurora-May! Îți dai seama cât de bucu­roasă și de mân­dră am fost! Iar acum, chiar săptămâna tre­cută, mi-am înche­iat treaba la prima parte a unui proiect ame­ri­can, un film de lung­metraj, numit „Zero 600”, unde lucrez în­tr-o postură inedită: sunt produ­cător asociat. Pro­du­cându-mi și regi­zându-mi filmele mele de scurt­metraj, mi-am dorit foarte mult să dobân­desc o experiență și mai robustă în zona de pro­ducție și, într-adevăr, lucrul la acest film exact asta îmi oferă. Fil­mă­rile vor fi reluate la anul, probabil pe la sfâr­șitul lui ianuarie, și abia aștept să-mi con­tinui „aven­tura” și pe acest tărâm. E o ex­periență foarte in­tere­santă și, sincer, aș în­demna ori­ce actor să în­cerce să lucreze pe platou și în spatele camerelor, dacă are posibi­litatea: în­veți enorm și descoperi o altă lume, foarte com­plexă. Iar când ajungi să înțelegi această lu­me, îți dai seama că, dacă ai și pu­țină ima­ginație, poți să faci din­tr-o muncă aparent bi­ro­cratică și gre­oaie ceva cu adevărat crea­tiv.

Viața, de la minus zero

– Cu o viață așa de plină și de ocupată, bă­nu­iesc că ai scăpat de depresiile care fac ra­vagii de la un timp…

– Bineînțeles că am avut și eu temeri, nesigu­ranțe și multe frici… În perioada asta de pan­demie, s-a întâmplat și ca, după foarte mulți ani de mariaj, eu și soțul meu să ho­tărâm să ne continuăm viețile pe drumuri sepa­rate. În plus, gândește-te că, pentru mine, Ro­mâ­nia e, totuși, „o țară nouă”, dat fiind că în ultima jumătate din viața mea de până acum am trăit în străinătate. Așadar, practic, am pornit pe un drum nou, din aproape toate punctele de vedere, și am pornit nu de la zero, ci de la minus zero! Or, în con­di­țiile as­tea, nu poți să nu fii afectat psiho­logic și emoțional!

– Ai divorțat de James, soțul tău, după cincisprezece ani de relație. Hotă­rârea asta o simți greu de dus sau, din contră, acum ai sen­timentul eliberării?

– Sincer, am sen­timentul eliberării. Eu vin dintr-o familie în care căsnicia e sacră: părinții mei sunt căsătoriți de 42 de ani, dar mama și tata se iubesc în con­ti­nua­­re, se res­pectă, sunt complici, sunt prie­te­nii cei mai buni… Sunt un cuplu pe care eu îl admir și pe al cărui model am visat și am sperat să evo­lueze și relația mea de cuplu. Dar, dacă s-a ajuns la a­ceas­tă de­cizie extre­mă, a di­vorțului, în­seamnă că, real­men­te, eu și James nu mai puteam să mer­gem înainte împreună: pur și simplu, am evoluat sau am in­voluat, după caz, diferit. Asta nu în­seamnă că eu „sunt greșită” sau că James „e gre­șit” – ade­vărul e întotdeauna la mijloc! Important este ca amân­doi să avem foarte multă inteligență și diplo­mație în relația pe care o menținem, fi­indcă fiecare cu­vânt și fiecare gest al nostru poa­te să aibă re­percusiuni asupra echilibrului psihic și emo­țional al copilului nostru. E foarte impor­tant să păstrăm o relație cât se poate de bună, de de­centă și de echilibrată, pentru binele Aurorei-May. De altfel, James vine des la București să-și vadă fetița.

– Aurora-May a înțeles situația?

– Fetița mea e foarte matură, e inteligentă și echilibrată, are și o extraordinară capacitate de adaptare, astfel că a înțeles situația și a reacționat neașteptat de bine. M-a uimit și pe mine cât de bi­ne s-a acomodat la o situație deloc simplă și con­fortabilă. Ea s-a născut și a trăit la Roma până la vârsta de 5 ani, într-o casă cu mama, cu tata și cu un cățel, și, brusc, s-a mutat într-o altă țară, un­­de se vorbește o altă limbă, pe care a trebuit să înceapă s-o învețe, unde, din cauza pandemiei, a trebuit să stea închisă mult timp într-o altă casă, unde trăiește doar alături de mama și de bunici, astfel că-i e dor de casa ei, de câinele ei, de prie­tenii ei… Eu am încercat s-o sprijin cu foarte mul­­tă iubire și cu foarte multă atenție. Partea foar­te bună este că Aurora-May își vede tatăl aproa­­pe în fiecare week-end, iar vacanțele și le-a petrecut mereu jumătate cu mine și jumătate cu tata…

„Mi-e foarte dor să fac teatru!”

Cadru de film

– Să revenim la proiecte. Anul se apropie de sfârșit și ne gândim deja la viitor.

– Dincolo de filmul american, la care sunt producător asociat și la care lucrul se va relua la anul, mai am și alte proiecte, din zona festiva­lieră, dar deocamdată mă abțin să vorbesc despre ele, prefer să mai aștept, să văd câte se vor con­cretiza. Și, îți mărturisesc, mi-aș dori foarte mult să merg înainte și cu actoria și, încă și mai tare, mi-aș dori să mă reîntorc pe scena de teatru. Mi-e foarte dor să fac teatru! Ceea ce e însă foarte dificil: în teatrele mari, există actorii an­gajați, iar regizorii lucrează aproape în exclu­sivitate cu ei, actorii freelance fiind etichetați cel mai adesea ca persona non grata, fiind o specie aparte, niște indivizi care nu se află nici în Infern, nici în Pa­radis, ci sunt condamnați la a sta veșnic în Pur­gatoriu. Există o șansă de unu la mie ca un re­gizor să te vrea atât de mult pentru un spec­tacol, tu nefiind angajatul teatrului respectiv! To­tuși, eu sper…

– În afară de muncă și de fetița ta, te mai bucură ceva în România?

– De când am venit în România, mă bucur de luxul de a-i avea alături pe părinții mei, care-mi sunt balsam pentru suflet, dar și un ajutor de nă­dejde în creșterea fetiței. Unde mai pui că ei sunt în al nouălea cer că se pot ocupa de Aurora-May, iar Aurora-May îi iubește nespus, deci toată lu­mea e fericită! Și mai e ceva: într-o zi, stând pen­tru câteva clipe de respiro în grădina părin­ților mei, mi-am dat seama că asta e prima toamnă din viața mea (știu, acum am intrat deja în iarna ca­lendaristică, dar afară tot toamnă e) când culorile peisajului nu mi se mai par pământii, ci le văd intense, vibrante. Până acum, frunzele toamnei eu le vedeam maro, cel mult arămii, dar în toam­na asta, am desco­perit pentru întâia dată frunze roșii, strălucitoare, frun­ze galbene ca soarele… Pen­tru mine, care în­totdeauna am detestat toam­na, preferând mereu iar­na, anotimpul în care m-am și născut, toamna as­ta arată cu totul altfel: e mai vioaie, mai lumi­noa­să… Or, nu pot să nu mă gândesc că perspectiva as­ta îmi vine, de fapt, din suflet. Ce-a fost greu a tre­cut, mă aflu la un nou început: am de­pășit un prag al vieții și pășesc pe un drum plin de promisiuni.

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian