LAURA COSOI: „Să vă lase Dumnezeu ce v-a dat”

Cu „îngerițele” în casă

– Ne apropiem de Crăciun, și prima între­bare pe care ți-o pun, în calitatea ta de maestră în arta bucătăriei, este: ce bunătăți vei pregăti pentru sărbători?

– Lucruri tradiționale dar ușoare, pentru că nouă nu ne plac mâncărurile grele, nu ne plac pră­jelile, caltaboșii… Și nici cu can­titățile nu exagerăm. Deci, pe masa de Crăciun, vom avea pește la cup­tor, salată de boeuf, sarmale, salată de morcovi cu maioneză și usturoi (re­țetă de la bunici), o salată verde cu ridichi și o salată de vinete.

– În cazul tău, îngerii Cră­ciu­nului se află deja în casă: fetițele tale, Rita și Vera. Mai păstrezi pen­tru ele ritualul tradițional sau o să vă uitați la filme cu Moș Crăciun, la televizor?

– Zilele trecute, când ne-am trezit dimineață, iar Rita a văzut pe fe­reas­tră niște fulgi mari, care cădeau li­niștit (din păcate, nu s-a așezat ză­pada), a fost atât de încântată, încât a început să țopăie de bucurie, mai ales că hotărâserăm deja ca în ziua aia să facem și bradul! Crăciunul trebuie să ră­mână o sărbătoare curată, așa cum am moștenit-o și noi. El așează în sufletul nostru o bucurie și o lumină fără sfârșit, de care fetițele mele tre­buie să aibă parte. Așadar, Rita și Vera nu se prea uită la televizor și nici la alte ecrane. Bradul nostru e natural, vrem să miroasă a cetină în casă, dar e un brad în ghiveci, pe care îl replantăm! Iar decorațiunile sunt toate vechi, le am de la bunica – inclusiv unele croșetate de mâna ei! Nu pun beteală, nu pun globuri    moderne, din plastic, nu decorez bradul pe teme sau pe culori, pe care să le schimb în fiecare an, dar pun pe fundal co­linde tradiționale, care să ne mângâie su­fle­tele… Apoi, noi mergem duminică de duminică la biserică, „mergem acasă la Doamne-Doamne”, iar acum am început să-i explic Ritei, căci Vera e încă prea micuță,    ce înseamnă Crăciunul și cine este Dom­nul Iisus. În perioada asta, am dat jos de pe raftul de sus al bibliotecii și cărțile cu povești despre Crăciun și am început să le citesc Ritei și Verei… Anul trecut, am mers acasă, la Iași, și împreună cu tata, am ales dintre vechile mele cărți de povești (care, de fapt, erau, în majoritate, ale lui) și am încărcat cu ele doi saci. Așa că acum, când le citesc fetelor mele po­vești, ele sunt infuzate și cu emoția copi­lăriei, dar mai ales cu una dintre ultimele mele amintiri cu tata, înainte să se prăpă­deas­că… De curând, am început să-i fac cu­noștință Ritei și cu lumea teatrului ra­dio­fo­nic, care are darul să-i dezvolte ima­ginația. Chiar zilele tre­cute am as­cultat o piesă su­perbă, despre Moș Cră­ciun, o poveste cu mo­rală… Doam­ne, ce fru­moa­să a fost! Alături de Rita, co­pilul care s-a păstrat și în mine s-a bucu­rat și el nespus!

În noaptea de Crăciun, la biserică

– Laura, cum îți explici că suntem așa legați de trecut? De ce preferăm „Crăciunul de altădată” și nu pe cel de azi, atât de ofertant?

– Mie, cel puțin, mi se pare că sărbătorile, așa cum le-am trăit noi, în copilărie,    sunt foarte greu de reconstituit în realitatea din prezent: unde să te mai plimbi azi cu sania pe străzi? Unde mai vin azi, la ușă, colindători adevărați? Unde mai sunt azi colindele noastre vechi, cân­tate în limba română? Le mai păstrăm în amintiri și, dacă avem noroc, pe discuri de pick-up. Acum, până și cadourile s-au schimbat: noi primeam niște fructe, o ciocolată și o jucărie, dar ne bucu­ram până la cer pentru ele, fiindcă erau „de la Moșu’”, nu ne întâlneam cu ele în fiecare zi, pe când azi, copiii cu părinți înstăriți sunt asaltați cu tone de cadouri, atât de multe cadouri, încât ele își pierd valoarea, nu mai sunt prețioase, în vreme ce co­piii din familii sărace nu primesc niciun cadou, bieții de ei! Uite, anul trecut, pe lângă lu­crurile pe care i le cumpăraserăm noi, Rita a pri­mit o mul­țime de cadouri și de la bunici, și de la pri­e­teni apro­piați. Se umpluse, efectiv, casa! Atunci mi-am dat sea­ma că nu vreau ca ea să înțeleagă că asta în­seamnă sărbătoarea Crăciu­nului: un munte de ca­douri, pe care nu mai poate să le aprecieze! Așa că anul ăsta, deși s-au strâns din nou destul de multe daruri pentru fetele noas­tre, de Crăciun, ele vor primi doar câteva cado­uri, iar pe restul, le vom da treptat, pe par­curs. Ca să se bucure de ele și ca să înțeleagă că săr­bătoarea asta ține, îna­inte de toate, de suflet, de familie și de legătura cu Dumnezeu. Când eram eu mică, noi, la Iași, mer­geam în fiecare an la concertul de Crăciun, de la Catedrala Romano-Catolică și nu pot să-ți descriu cât de minunat era acel concert și ce în­semna el pentru noi, câtă bucurie era în sufletele noastre! Practic, atunci, prin acel concert din „casa lui Doamne-Doam­ne”, venea pentru noi Crăciunul! Ce mai pot să fac eu azi, ca să păstrez spiritul sărbătorii de odi­nioară, este să merg cu familia mea, în noaptea de Crăciun, la biserică, să pun pe masă cam ace­leași bucate din anii copi­lăriei, iar înainte de a ne a așeza să mâncăm, să facem rugăciunea de Cră­ciun, și să le spun fetițelor mele povesea ade­vărată a sărbătorii, po­vestea nașterii lui Iisus, să le învăț că sărbătorile înseamnă familie și acasă, înseamnă să fim îm­preună, în iubirea de Dum­nezeu și de creația Lui. În plus,    eu și Cosmin, so­țul meu, ne-am propus ca, după ce vom termi­na de reno­vat căsuța noastră țărănească din Mara­mureș, acolo să mergem în fiecare an de sărbători. Vreau ca Rita și Vera să aibă o apartenență, să simtă că aparțin unui loc. Nu doar pentru familia mea, ci pen­tru noi, toți, cred că a păstra sărbătoarea tra­dițională în spiritul ei creștin și tradi­țio­nal înseamnă să-ți în­treții sentimen­tul de apartenență la neam, la pământul natal și la istoria lui.

Când s-au aliniat stelele

– Laura, ești moldoveancă din Iași, dar te-ai măritat cu un ardelean. Ați izbutit să realizați și în familie Marea Unire a Țărilor Românești?

– Sunt moldoveancă, da, dar din pă­rinți ardeleni, care s-au mutat, la un mo­ment dat, în Moldova. Și-apoi, sincer, când m-am măritat cu Cosmin, nici măcar o secundă nu m-am gândit că e ardelean. Am fost cucerită de omul minunat care este și m-am bucu­rat să spun „da”.

– E momentul să-l lauzi. Ce are așa de deo­sebit?

– O, Cosmin are atât de multe virtuți! Însă mai presus de toate sunt două, ambele la fel de puternice: credința lui în Dumnezeu și felul în care își prețuiește familia. Cosmin e un om foarte credincios, se roagă în fiecare seară… Am sesizat asta încă de la începutul relației noastre: că avem în comun iubirea de Dumnezeu. Ceea ce, firește, ne-a apropiat la nivel profund, sufletește și spiri­tual. Apoi, pe lumea asta, pentru Cosmin nu există ceva mai presus de noi, familia lui! Pentru Cos­min nu există altă viață și altă preocupare de­cât familia: totul este pentru noi! Iubirea, gân­du­rile, grija, munca lui, totul e pentru noi! Pur și sim­plu, el trăiește pentru noi și se încarcă din viața trăită alături de noi. Și mai e ceva special: acolo unde eu mă bazez pe instinct și pe emoție ca lucrurile să-mi iasă bine, el aplică logica și unele calcule matematice, și rezultatul este la fel de bun. Uite, de exemplu, când culcăm copiii: Cos­min are o anumită numărătoare și știe exact când copilul a ajuns în sta­diul trei de somn și că poate să se oprească din le­gănat, din spus povești etc. Eu, în schimb, îmi dau seama de momentul când copilul a adormit așa, pur și sim­plu, din instinct, pentru că sunt ma­mă. Neașteptat, fiind un om ana­litic și lucid, Cosmin e și un om foarte bogat emo­țional, foarte cald și iubitor și care știe să-și co­munice pe deplin sentimentele. Pe de altă parte, sun­tem convinși că noi am fost făcuți să fim împre­ună, să al­cătuim o fa­milie, n-avem ni­cio îndoială că așa ne-a fost scris. Chiar dacă ne-am fi îm­potrivit acestei legături, tot împre­ună am fi ajuns. Eu și Cosmin ne cunoaștem din 2003, dar mult timp n-am format un cuplu, am fost doar pri­eteni. Apoi, brusc, s-au ali­niat stelele, am de­venit un cu­plu, iar azi, uită-ne, tot împreună, o familie cu doi copii și cu destul de multe reali­zări. Pur și simplu, unele relații sunt destinate să existe și să reziste!

Teatrul – magie și terapie

– Cu toate că ești o familistă convinsă și ai o relație în care te implici, îți rămâne timp și pentru carieră…

– Sigur, ar fi existat și opțiunea asta, să renunț la carieră pentru familie. Cosmin ne poate între­ține fără probleme. Iar în mine se dă con­tinuu o luptă în sensul ăsta: dacă n-ar fi mai bi­ne să-mi dedic chiar tot timpul copiilor, fami­liei. Ei sunt marea mea realizare! Pe de altă parte, vreau să-mi păstrez și o altă valoare în fața copiilor mei. Nu vreau să fiu doar o mamă care schimbă scutece și face de mân­care, ci vreau să fiu și un exemplu la nivel de profesie pentru fetele mele, așa cum părinții mei au fost un exemplu pentru mine. Ei au fost prezenți perma­nent în viața mea, dar, în același timp, și mun­ceau foarte mult, iar eu i-am admirat și i-am prețuit și pentru asta. Cred că faptul de-a fi vă­zută de Rita și Vera im­pli­cându-mă și în pro­iecte independente de ele, aduce o valoare reală în mințile lor. Și mai există un „pe de altă parte”: în calitatea mea de actriță, simt că am o contri­buție în societate, fiindcă, preț de două ore, cât durează un spectacol de teatru, ajut niște oameni să scape de rutina vieții, să se destindă, să se scuture de griul oprimant al exis­tenței. Uite, și-acum, în pandemie, sau cu atât mai mult acum, în pandemie, oamenii vin la tea­tru cu o bucurie extraordinară, pe care sunt fe­ricită să le-o întorc de pe scenă. Cu-adevărat, tea­trul înseamnă pentru ei terapie!

– Cum se joacă teatru în pandemie, Laura? Cum poți să fii actor cu sala jumătate goală?

– Dacă joci într-o sală de 300 de locuri, din care doar 40% sunt ocupate, atunci simți asta, fiindcă valul de energie care vine către tine nu mai e la fel de mare, de puternic, dar într-o sală de teatru de dimensiuni normale, chiar și cu un număr mai redus de spectatori, tu, ca actor, îți faci meseria cu aceeași plăcere și pasiune. Fi­indcă te raportezi la individ, nu la public, iar fiecare individ este un univers unic, căruia îi dă­ruiești toată energia și atenția ta. Deci experiența teatrului nu are legătură cu numărul de spec­ta­tori. Poate, cel mult, să aibă legătură cu tipul de spectatori, care sunt diferiți, de pildă, în func­ție de regiuni. În turneele pe care le facem prin țară, întâlnim, în unele zone, spectatori cu mai mult umor, alții care se prind mai repede la în­torsă­tu­rile de situație, și-atunci simți mai ușor când sala începe să se „încălzească” mai rapid sau mai lent. Și apropo de terapia prin teatru, des­pre care vor­beam: recent am fost în calitate de spectator la niște piese terifiante, atât de grele, de apă­sătoare, de sumbre, și mă gândeam: „Doam­ne, ferește! Oare într-o lume atât de sum­bră, ca aceea în care trăim, în care oamenii mor, în care sunt oameni singuri, sunt copii rămași fără pă­rinți sau care nu au ce să mănânce, de ce ar vrea cineva să pună în scenă astfel de spec­ta­cole ne­gre, care trezesc doar frustrări și gân­duri apăsă­toare?!” Pur și simplu, nu pot să înțeleg!

– În perioada asta, tu în ce spectacole joci?

– În „Barza domnului ministru”, o comedie franțuzească, inteligentă și spumoasă, cu care tocmai am fost într-un turneu prin țară. Apoi joc în „Ghici cine te sună”, în regia Taniei Popa, o comedie care se desparte de rețeta clasică, te solicită mai mult la nivel psihologic, dar care este foarte, foarte gustată de public. Sunt oameni care au venit deja de nu știu câte ori la spec­tacolul ăsta, fiindcă, zic ei, nu se satură de el! Și mai joc în „Rude cu nevastă-mea”, în re­gia lui Dan Tudor, o comedie pură, care de­conec­tează și binedispune și care are un succes extraordinar – mergem foarte des cu ea și prin țară, și peste tot oamenii o adoră! În lu­mea de azi, oamenii nu mai vor doar tele­vizor, ecrane, calculatoare, tehnologie, vor contact real cu alți oameni, vor o stare de bine… umană, adică exact ceea ce le oferă aceste spectacole. Iar bucuria lor e pentru noi cea mai mare recompensă și merită orice efort, că, să știi, turneele nu sunt întotdeauna ușoare: să mergi să joci la Pașcani sau la Bâr­lad sau la Făgăraș și să te întorci noaptea acasă, rupt de oboseală, după ce ai stat atâtea și-atâtea ore, numai cu masca pe față; să mergi să joci în săli unde adesea e un frig de-ți clăn­țăne dinții-n gură, pentru că oamenii de-acolo nu au bani și pentru căldură… Nu e ușor, dar mergi înainte din pasiunea pentru meserie și din iubirea de oameni!

– Și cu toate deplasările grele, continui să fii activă și pe partea de gastronomie: scrii pe blog, acum intenționezi să mai pu­blici o carte de rețete pentru copii… De unde ai atâta imaginație culinară?

– Habar n-am! La mine, imaginația culi­nară e inepuizabilă! La câte idei îmi vin, aș pu­­tea să scot câte o carte de rețete în fiecare săp­­tămână! Pur și simplu, așa sunt făcută: mereu gă­tesc lu­cruri noi, gătesc altfel, mereu ames­­tec in­gre­­dientele, le învârt, le zăpăcesc, le com­bin… (râde)

Maramureș: timpul și sufletul la un loc

– Să ne întoarcem la Crăciunul care ne bate la ușă. Vorbeai cu drag de căsuța voastră din Ma­­ramureș. De ce ați ales tocmai această zonă a țării? Ce are Maramureșul spe­cial, de merită să bateți până aco­­lo cel puțin o mie de kilo­metri?

– De ce am ales Maramu­reșul? Pentru că aco­lo am găsit acea ruralitate de-odinioară, pentru că acolo am găsit această căsuță tradi­țională, foarte veche, care ne-a ferme­cat cu pacea ei, dar, mai important decât toate, pentru că acolo, cel puțin pentru noi, timpul, pur și simplu, stă în loc. Or, în lu­mea de azi, cel mai greu e să ai timp: timp pentru sufletul tău, timp pentru bucu­riile liniștite ale familiei, un timp ne-grăbit de presiunile vieții urbane… Noi asta simțim când ajun­gem acolo: că nu mai suntem presați și stresați de nimic, că timpul și viața ne aparțin. Intrăm în bătătură, se aud clopotele de la biserică, vântul prin frunze, tălăngile oilor… și, în sfârșit, res­pirăm de­plin! Și fetițele au liber­tate: aleargă prin iar­bă sau prin zăpa­dă, se duc la animale, privesc fas­cina­te păsările și florile, și razele de soa­re prin­tre copaci… Mergem împreună la bi­se­ricile acelea vechi de lemn, care sunt pre­să­rate prin toate satele dimprejur… Mer­gem în ex­plo­rare la lacurile care ocolesc satul de jur îm­prejur sau pe Creasta Cocoșului, facem dru­meții sau plimbări cu bicicletele… Apoi ne în­toarcem acasă și ascultăm muzică maramu­reșa­nă… Trăim în timpul nostru, care e acordat la sufletul nostru!

– Laura, în încheierea interviului nostru, te rog să faci tradiționala    urare de sărbători adresată cititorilor revistei „Formulei AS”…

– În primul rând, să vă lase Dumnezeu ce v-a dat! Să vă umpleți sufletul cu lumină și cu cre­dință! Și să vă puneți dorințe înțe­lep­te… care să dea Dumnezeu să vi se în­deplinească!

Foto: ALEX GÂLMEANU, ANDREEA VELICAN, FELICIA SIMION